CAPITOLELE 91 / 93

 CAPITOLUL 91

„CE ESTE CU TOT DEZASTRUL ĂSTA?”

Jian Suiying purta un singur strat de haine, iar afară temperatura coborâse sub minus zece grade. Cu toate acestea, continua să meargă fără să simtă frigul.

Nu știa unde își parcase Jian Suilin mașina și nici nu se obosi să o caute. Singurul lucru la care se putea gândi era să părăsească cât mai repede locul acela care îi provoca greață.

Li Yu îl ajunse din urmă, își scoase haina și i-o așeză pe umeri, încercând să-l îmbrățișeze.

Jian Suiying îl împinse cu dezgust și își continuă drumul.

În zorii primei zile a Anului Nou, străzile erau pustii, asemenea unui oraș abandonat. Doar câteva mașini circulau pe șosea, iar despre taxiuri nici nu putea fi vorba. De când ieșise, nu văzuse nici măcar unul.

Li Yu nu renunță să încerce să-l acopere cu haina și îl strânse cu putere în brațe.

„Nu te mai zbate, frate Jian... Te rog, nu te mai zbate.”

Jian Suiying îl lovi cu cotul în talie. Li Yu suferise deja o rană gravă, iar chipul i se schimonosi de durere. Cu toate acestea, nu-i dădu drumul și continuă să-i înfășoare haina în jurul trupului.

Se lipi de el și îl imploră:

„Frate Jian, te rog din suflet, nu te mai zbate. Întoarce-te cu mine. Hai să mergem acasă. Te implor...”

Li Yu simțea că nervii îi erau deja întinși la maximum și că devenise îngrozitor de vulnerabil.

Tot ce se întâmplase în acea zi îl împinsese definitiv într-un abis al regretelor și al geloziei. Dacă Jian Suiying nu l-ar fi oprit în acel moment, cu siguranță ar fi ajuns să-l omoare.

Privi chipul indiferent și lipsit de viață al lui Jian Suiying, iar inima îl durea cumplit, de parcă înțelesese prea târziu tot ce făcuse.

Îl doborâse pe Jian Suiying, acel bărbat mândru, energic și puternic, lăsându-l la pământ, vulnerabil în fața celor care voiau să-l distrugă.

Dar, dintre toți, tocmai el fusese cel care îl călcase în picioare.

De fapt, cel mai vinovat dintre toți era chiar el... Li Yu.

Jian Suiying nu se mai putu abține și spuse:

„Dă-mi drumul...”

„Imposibil! Nu-ți voi mai da drumul niciodată... Frate Jian, îmi pare rău. Îmi pare atât de rău! Eu...”

Copleșit de durere și de remușcări, Li Yu nu mai putea pretinde că era calm. Lacrimile îi curgeau necontrolat, udând umărul lui Jian Suiying.

Acesta simți umezeala caldă pe umăr, în timp ce suspinele înăbușite ale lui Li Yu îi răsunau lângă ureche.

În dimineața devreme a primei zile din noul an, o ceață cenușie se așternuse peste străzi. Vizibilitatea nu depășea doisprezece metri.

Privind înainte, nu se vedea niciun pieton pe șosea. Oricât de departe ar fi încercat să privească, totul era înghițit de ceață.

Era ca și cum întregul spațiu și întreaga lume dispăruseră, lăsându-i doar pe ei doi.

Unul stătea nemișcat, cu trupul înțepenit, în timp ce celălalt se agăța cu disperare de el.

O durere imposibil de descris le străpungea inimile, însă, deși trupurile le erau atât de apropiate, sufletele le erau despărțite de mii de râuri și munți.

Îți pare rău?

Jian Suiying simți nevoia să râdă.

În lumea aceasta existau, într-adevăr, prea mulți oameni care îi datorau ceva. Dar ultimul lucru de care avea nevoie erau scuzele lor.

El era tot el.

Câte căzături îndurase? Câte drumuri greșite urmase? Câtă suferință fusese nevoit să suporte?

O simplă scuză nu putea compensa nimic din toate acestea.

Să lovești pe cineva, iar apoi să-i spui „Îmi pare rău” era aproape o insultă. Nu făcea decât să transforme totul în ceva și mai greu de acceptat.

Jian Suiying îl apucă de mână și îl îndepărtă cu forța.

„Nu-mi pasă. Pleacă și du-te cât mai departe de mine!”

Li Yu își înghiți cu greu suspinele și spuse:

„Măcar îmbracă-te cu haina...”

Jian Suiying se întoarse brusc și îl lovi cu piciorul.

Cu ochii înroșiți de furie, îl fulgeră cu privirea și strigă:

„Acum te prefaci că îți pasă de mine? Nu v-ați săturat încă? Dispari de aici!”

„Li Yu, m-am săturat de tine! Să nu-mi mai apari niciodată în fața ochilor cu nenorocita aia de față a ta!”

Durerea întipărită pe chipul lui Li Yu păru să încremenească încet.

Îl privi pe Jian Suiying, care devenise asemenea unui arici acoperit de țepi, gata să rănească pe oricine se apropia.

Simțea de parcă o mână invizibilă îi strângea gâtul, împiedicându-l să scoată vreun cuvânt.

„Sunteți cu toții niște nenorociți dezgustători! Mi-e scârbă de fiecare dintre voi!”

„Nu valorați nimic! Eu, Jian Suiying, nu vreau să mai am de-a face cu tine nici măcar după ce vei putrezi în iad!”

„Pleacă! Dispari!”

Jian Suiying smulse haina de pe umeri și i-o aruncă lui Li Yu direct în față.

„Cară-te!”

Apoi se întoarse și porni cu pași grăbiți spre șoseaua principală.

Tot ce își dorea acum era să găsească un loc unde să poată dormi liniștit.

Singur.

Oamenii erau imposibil de prevăzut.

Cine putea ști când o persoană alături de care trăiseși cândva clipe dulci avea să-ți înfigă un cuțit în spate?

Cine putea ști ce gânduri sinistre ascundeau în inimile lor cei care, în fața ta, se arătau respectuoși și ascultători?

Era atât de dezgustător!

Oamenii aceia erau atât de îngrozitor de respingători, încât nu voia să-i mai vadă vreodată în viața lui.

Ajunsese la limită.

Chiar nu mai putea suporta nimic.

Jian Suiying alergă spre șoseaua principală și, în cele din urmă, zări un taxi care trecea.

Îl opri, urcă fără ezitare și îl împinse afară pe Li Yu, care îl urmărise până acolo, împiedicându-l să urce alături de el.

Se întoarse repede la locuința lui Xiao Zhu.

În acel moment, cât de mult și-ar fi dorit să deschidă ușa și să-l vadă pe acel tânăr frumos întâmpinându-l cu un zâmbet, poftindu-l înăuntru și întrebându-l ce ar vrea să mănânce la cină.

Din păcate, singurul lucru care îl întâmpină fu răceala unei camere pustii.

Își scoase pantofii, se urcă în pat și se înfășură strâns în plapumă.

Închise ochii și adormi.

Dormise până după-amiază, când telefonul îl trezi.

Era bunicul său, care îl întreba la ce oră avea să ajungă.

Abia atunci își aminti că îi promisese bunicului că va merge la Qinhuangdao în prima zi a anului.

Vocea îi era deja răgușită, iar somnul încă îl apăsa.

Îi explică bătrânului că nu reușise să plece devreme deoarece se îmbolnăvise, iar starea vocii sale făcea ca explicația să pară deosebit de convingătoare.

Bunicul îl întrebă imediat dacă avea grijă de el însuși și, oarecum neliniștit, insistă că ar trebui să consulte un medic, chiar dacă era Anul Nou.

Jian Suiying îl liniști, spunându-i că avea nevoie doar de două zile de odihnă.

Bătrânul îi spuse atunci că avea să vină el la Beijing să-l vadă.

În trecut, bunicul se purtase destul de distant cu el.

Nu se îngrijora prea mult pentru nepotul său. Chiar dacă băiatul s-ar fi întors într-o zi acasă plin de răni după ce se jucase prin noroi, bătrânul nu și-ar fi arătat prea mult îngrijorarea.

În opinia sa, un băiat trebuia să învețe să se ridice singur după fiecare căzătură.

Nu trebuia să fie protejat de frig sau de căldură la fiecare pas. Trebuia să devină puternic.

De data aceasta însă, Jian Suiying nu înțelegea ce se schimbase.

Poate că bunicul îmbătrânea și își dorea pur și simplu să petreacă mai mult timp cu el.

Sau poate că presimțea că nepotul său nu se simțea bine și voia să vină să-i țină companie.

Jian Suiying simți o amărăciune profundă în suflet.

Cu toate acestea, nu voia să vadă pe nimeni.

Bătrânul nu avu de ales și renunță la ideea călătoriei.

Totuși, îi explică faptul că șoferul său, domnul Wu, urma să se întoarcă în Beijing în acea după-amiază pentru a-și vizita rudele și că avea să treacă mai întâi pe la locuința lui Jian Suiying, ca să-i aducă ceva de mâncare.

Toate preparatele trebuiau consumate calde, deoarece își pierdeau gustul după ce se răceau.

Fuseseră pregătite special pentru sosirea lui din acea zi, așa că trebuia neapărat să le mănânce cât încă erau calde.

Bătrânul era extrem de încăpățânat și nimeni nu reușea vreodată să-l convingă să renunțe atunci când își punea ceva în minte.

Jian Suiying nu avu de ales decât să accepte și să-i comunice adresa locuinței lui Xiao Zhu.

După ce fusese trezit de apelul telefonic, nu mai reuși să adoarmă.

De fapt, știa foarte bine că nu somnul era lucrul de care avea cu adevărat nevoie.

Dar, în acel moment, nu avea nimic altceva de făcut.

Doar dormind putea evita, măcar pentru o vreme, amintirile tuturor lucrurilor care i se întâmplaseră în ultima perioadă.

Știa că nu era momentul potrivit să se gândească la toate acestea, dar nu se putea împiedica să se întrebe unde făcuse primul pas greșit, cel care îl adusese în situația de acum.

Poate că totul fusese hotărât încă din clipa în care îl văzuse pentru prima dată pe Li Yu.

Unii oameni așteptaseră doar să-l vadă împiedicându-se, în timp ce alții stătuseră deoparte, pregătiți să arunce cu pietre în el.

Cu cât se gândea mai mult, cu atât durerea de cap devenea mai puternică.

Privirea începu să i se încețoșeze, iar aerul din jur părea să fi dispărut, lăsându-l cu senzația înspăimântătoare că se sufocă.

Dintr-odată, își dădu seama că era cu adevărat bolnav.

Tocmai atunci, telefonul sună din nou.

Jian Suiying apăsă butonul pentru a răspunde.

De la celălalt capăt al firului se auzi o explozie de artificii, urmată de vocea veselă a lui Xiao Zhu, care strigă zâmbind:

„Domnule Jian! Domnule Jian! An Nou fericit!”

Jian Suiying deschise gura, simțind cum îl ustură nasul din pricina lacrimilor pe care încerca să și le stăpânească.

Atmosfera zgomotoasă și plină de viață a Anului Nou nu reușise să pătrundă nici măcar puțin în camera aceea întunecată și îngustă.

Părea complet izolat de întreaga lume, ascuns într-un colț, fugind de tot ceea ce nu voia să înfrunte.

Jian Suiying, cum ai ajuns să decazi din ce în ce mai mult?

Fusese trădat de iubitul său.

Fusese înșelat și alungat din propria casă.

Își pierduse averea.

Iar, în cele din urmă, fusese chiar violat de propriul frate.

Ce naiba este cu tot dezastrul ăsta?

Jian Suiying, ai ajuns să te refugiezi în casa unui străin...

Nu ți-e rușine?

Mai ești tu, la naiba, bărbat?

De la celălalt capăt al firului, Xiao Zhu continuă să strige:

„Domnule Jian? Mă auzi? Domnule Jian? Vrei să mă duc într-un loc mai liniștit?”

Jian Suiying își întinse gâtul și deschise larg ochii, încercând cu disperare să-și împiedice lacrimile să curgă.

„Domnule Jian? Mă poți auzi?”

Jian Suiying își mușcă puternic buza de jos.

Apoi își drese glasul și răspunse pe un ton calm:

„An Nou fericit.”

Xiao Zhu spuse vesel:

„Aici este îngrozitor de zgomotos! Ai plecat deja la Qinhuangdao? Eu încă n-am reușit să ajung acolo, dar și aici este foarte multă animație.”

„Îți doresc să ai un An Nou Chinezesc minunat!”

„Când te întorci?”

„Nu mi-ai rezervat tu biletul pentru a șaptea zi?”

„Întoarce-te mai devreme.”

„Ce ai spus?”

„Vino mai repede acasă. Mi-e dor de tine.”

Xiao Zhu amuți pentru câteva clipe.

Apoi, cu vocea tremurândă, răspunse:

„Bine... Bine, mă voi întoarce cât mai repede.”

După ce închise telefonul, Jian Suiying îl aruncă deoparte.

Se lăsă moale pe pat și rămase întins, privind absent tavanul alb.

Nu știa cât timp trecuse când soneria de la intrare începu să sune.

Judecând după oră, își dădu seama că bătrânul Wu trebuia să fi ajuns.

Dar se simțea mult prea lipsit de energie ca să se ridice și să deschidă ușa.

Nici măcar degetele nu avea chef să și le miște.

Soneria răsună de câteva ori, apoi se opri brusc.

La scurt timp, auzi zgomotul încuietorii care se deschidea.

Jian Suiying încercă să-și amintească dacă încuiase ușa când ajunsese acasă, dar, oricât se strădui, nu reuși.

Tot ce știa era că bătrânul Wu intrase deja în locuință și se îndrepta spre dormitor.

Ridică plapuma, își acoperi capul și spuse fără vlagă:

„Unchiule Wu, lasă lucrurile în bucătărie.”

Dar persoana care intrase nu păru deloc dispusă să plece.

În schimb, așeză lucrurile pe noptieră și îl strigă cu voce puternică:

„Frate!”

Jian Suiying îndepărtă imediat plapuma.

Devenise mult prea sensibil la acel cuvânt...

Frate.

Dacă Jian Suilin ar fi îndrăznit să apară în fața lui în acel moment, nici măcar el nu știa dacă ar fi reușit să se stăpânească și să nu provoace o tragedie care să-i distrugă întreaga familie.

Cu toate acestea, când văzu persoana care se apropia, rămase încremenit de uimire.

În fața lui se afla un tânăr robust și curajos, cu urechile înroșite de frig și un zâmbet larg, plin de viață.

Întreaga lui ființă emana energie, vigoare și masculinitate.

În acea clipă, Jian Suiying nici măcar nu reuși să recunoască cine era tânărul din fața sa.

Sfârșitul capitolului 91.

CAPITOLUL 92

„MICUL SOLDAT BAI”

„Frate!”

Bai Xinyu își trecu mâna peste părul tuns foarte scurt și zâmbi.

„Tunsoarea asta mă face să arăt ca un prost, nu-i așa? Nici măcar nu-mi ține de cald. Dar în armată toți suntem tunși așa. Imediat ce am ajuns acolo, m-au ras în cap.”

Jian Suiying se ridică încet și îl privi surprins.

Bai Xinyu, care se afla acum în fața lui, părea un om complet renăscut.

Întregul său trup devenise mai puternic decât înainte, stătea cu spatele drept, iar înfățișarea aceea neglijentă și lipsită de ținută dispăruse cu desăvârșire.

Între sprâncene i se citea acum un aer firesc de curaj și bărbăție.

Bai Xinyu fusese dintotdeauna destul de chipeș, dar îi lipsise personalitatea. Oricine îl privea își putea da seama că era un petrecăreț căruia îi plăcea băutura și un adevărat maestru al frivolitații.

În afară de faptul că pielea i se bronzase considerabil, trăsăturile feței rămăseseră neschimbate.

Când râdea, încă mai avea acel aer lipsit de griji, aproape nesăbuit, însă temperamentul său era acum cu totul diferit.

Dacă Bai Xinyu fusese cândva asemenea unei crengi strâmbe, care putea prinde rădăcini oriunde fără să se îndrepte vreodată, acum semăna cu un plop tânăr, frumos, drept și curajos.

Jian Suiying nu și-ar fi imaginat niciodată că vărul său avea să se transforme într-o asemenea măsură!

Bai Xinyu observă că fratele său mai mare îl privea fără să scoată un cuvânt.

După o lungă tăcere, zâmbi puțin stânjenit.

„Frate, nu mă mai recunoști? Nici mama nu m-a recunoscut aproape deloc. M-a îmbrățișat și a început să plângă chiar acolo, la aeroport.”

„Eu credeam că plânge pentru că îi fusese dor de mine. Dar, până la urmă, mi-a spus că plângea de fericire...”

Văzând că Jian Suiying continua să tacă, Bai Xinyu trase un scaun lângă pat și se așeză.

Părea puțin descurajat și întrebă cu prudență:

„Frate, încă ești supărat pe mine? Dacă da, atunci lovește-mă.”

„Poți să mă bați până când îți trece supărarea. De data asta nu trebuie să te mai abții. Acum pot să îndur o bătaie zdravănă.”

Jian Suiying își stăpâni emoțiile multă vreme, înainte să reușească să rostească o singură întrebare:

„De ce ai venit aici?”

„Astăzi, mama l-a sunat pe bunicul tău ca să-i ureze un An Nou fericit. Bătrânul i-a spus că ai răcit.”

„Mama i-a cerut adresa ta și voia să vină să te vadă, așa că i-am spus că mă duc eu.”

„Tocmai eram jos, lângă scări, când m-am întâlnit cu șoferul bunicului. Nici măcar el nu m-a recunoscut, deși îi făceam atâtea probleme când eram mic.”

Apariția neașteptată a lui Bai Xinyu și schimbarea sa uimitoare îl luaseră atât de mult prin surprindere pe Jian Suiying, încât acesta nu reuși să reacționeze o bună bucată de vreme.

În cele din urmă, se lăsă din nou pe pat.

Bai Xinyu îi atinse fruntea.

„Ești foarte fierbinte! Am cumpărat medicamente. Ia-le mai întâi.”

Scoase medicamentul pentru febră și îi turnă un pahar cu apă.

„Haide, frate. Ia medicamentul.”

Jian Suiying deschise gura și înghiți pastilele.

Bai Xinyu îl ajută să bea câteva înghițituri de apă, asigurându-se că luase medicamentul.

Jian Suiying răsuflă ușurat și întrebă, încă amețit:

„Când te-ai întors?”

„De fapt, m-am întors acum două zile. Nici nu-ți imaginezi cât de greu mi-a fost să obțin permisie...”

„Eu... de fapt, voiam să vin să te văd imediat ce m-am întors, dar mama mi-a spus că în ultima vreme... lucrurile nu prea au mers bine pentru tine.”

„Mi-a fost teamă că, dacă mă vezi, te vei înfuria și mai tare... Mi-a fost teamă că mă vei bate.”

„Serios, frate, chiar nu vreau să-ți mai fac probleme.”

Colțurile buzelor lui Jian Suiying se ridicară ușor.

„N-am nici măcar chef să-mi pierd vremea bătându-te.”

„E în regulă! Când te faci bine, poți să mă bați oricând vrei.”

„La urma urmei, ești fratele meu mai mare, iar eu am fost cel care a greșit.”

Bai Xinyu își îndulci vocea, încercând să-l îmbuneze.

„Frate... Frățioare, nu mai fi supărat pe mine, bine?”

„Am greșit. Chiar am greșit foarte mult și îmi pare sincer rău. Dar acum m-am schimbat. Sunt cu adevărat mai bun decât înainte.”

Încă din copilărie, Bai Xinyu știuse foarte bine cum să se alinte și să-i înduplece pe cei din jur.

Îi făcea adesea pe adulți să râdă, îi lingușea și găsea mereu o modalitate de a-i convinge să-l răsfețe și mai mult.

Erau destui adulți cărora le plăcea un asemenea comportament.

Chiar și Jian Suiying, care de multe ori nu-l putea suporta, avea dificultăți în a-i rezista atunci când începea să se alinte.

Când se gândea la lucrurile pe care le făcuse Bai Xinyu în trecut, încă simțea multă furie.

Dar, în acel moment, era prea obosit ca să-i mai pese.

Îl privi pe Bai Xinyu și spuse:

„Oricât de mult ți-ai recunoaște greșelile, tot nu te voi scoate din armată.”

Bai Xinyu răspunse imediat, neliniștit:

„Nu asta am vrut să spun!”

„Deși, la început, chiar îmi doream să mă întorc acasă... Când am ajuns acolo prima dată, fiecare zi era ca o zi petrecută în închisoare.”

„Eram și foarte supărat pe tine. Chiar îți purtam pică.”

„Dar acum... acum înțeleg, frate. Tu chiar ai avut grijă de mine.”

„Când mă gândesc la cum eram înainte, îmi dau seama că nici măcar nu mă puteam numi bărbat.”

„Dar acum sunt altfel.”

„Știu că nu sunt făcut pentru afaceri. De aceea, cred că cel mai bine pentru mine este să rămân în armată.”

În timp ce vorbea, își mângâie din obișnuință părul tuns scurt, aspru ca o perie.

„Și părinții mei sunt foarte fericiți.”

Jian Suiying îl privi bănuitor.

„Adu-mi o țigară.”

„Bine.”

Bai Xinyu se supuse instinctiv.

Se ridică pentru a-i aduce o țigară, dar, după ce ocoli patul, își dădu brusc seama de ceva și reacționă exagerat.

„Frate, nu! Ești încă răcit și tocmai ai luat medicamente!”

„Trebuie să mănânci ceva.”

„Stai, nu! Mai întâi trebuia să mănânci și abia după aceea să iei medicamentele... Am uitat!”

„Atunci... atunci hai să mâncăm!”

„Nu vreau să mănânc. Dă-mi o țigară.”

Bai Xinyu scoase fără tragere de inimă o țigară din pachetul aflat pe noptieră și i-o aprinse.

Jian Suiying trase câteva fumuri și se simți imediat mult mai liniștit.

În timp ce toată lumea sărbătorea Anul Nou, măcar el avea ceva care să-i calmeze nervii.

„Du-te și adu niște băutură. Să bem câteva pahare și să-mi povestești ce ai făcut în ultimele șase luni.”

Bai Xinyu ezită.

„Frate, știu că nu te simți bine. Ești bolnav. Mai bine nu bem.”

„Lasă-mă să-ți încălzesc mâncarea.”

„Mă crezi atât de slab? Du-te și uită-te în frigider. Nu știu unde a pus Xiao Zhu băutura.”

„Cine este Xiao Zhu?”

„Nu te privește... Du-te și caută.”

Bai Xinyu se ridică neputincios și începu să caute prin locuință.

Găsi bere, vin roșu și băutură albă, toate pregătite.

Apoi puse în cuptorul cu microunde mâncarea adusă de bătrânul Wu, o încălzi și o așeză pe masă.

După aceea, se întoarse în dormitor ca să-și cheme fratele la masă.

Jian Suiying se ridică din pat și îmbrăcă niște haine lejere din in.

Decolteul larg al bluzei și pantalonii largi îi făceau silueta să pară și mai subțire decât înainte.

Chipul său palid și tras îi accentua aerul bolnăvicios, dar, în același timp, îi dădea o frumusețe aparte.

Bai Xinyu își atinse bărbia și îl cercetă.

„Frate, nu mai ești la fel de puternic ca înainte. De cât timp nu te-ai mai antrenat?”

Jian Suiying se așeză la masă, luă o înghițitură de vin și murmură:

„N-am avut timp.”

Bai Xinyu zâmbi și își ridică puloverul, arătându-i mușchii abdominali.

„Uită-te, frate! Acum sunt într-o formă excelentă.”

Jian Suiying nici măcar nu se obosi să ridice capul.

Din cauza foamei, începuse să simtă o ușoară durere de stomac, așa că lăsă paharul cu vin și începu să mănânce.

Bai Xinyu se așeză și el, oarecum stânjenit și plictisit.

Nu era obișnuit să-l vadă pe Jian Suiying atât de abătut, așa că începu să-i povestească tot felul de întâmplări amuzante din armată.

Odată pornit, nu se mai oprea din vorbit.

Jian Suiying deveni atât de iritat de pălăvrăgeala lui, încât fu nevoit să preia inițiativa conversației.

„Bine, hai să vorbim serios. Povestește-mi cum ți-a fost când ai ajuns prima dată acolo și ce s-a întâmplat după aceea.”

„Nici nu vreau să-mi amintesc! Când am ajuns acolo prima dată, a fost îngrozitor!”

„Dormitorul era o încăpere uriașă, cu paturi comune, unde zeci de oameni erau înghesuiți laolaltă.”

„La naiba, mirosul acela de picioare împuțite! N-am putut dormi câteva nopți la rând!”

„Și apoi mai erau și nenorociții aceia care mă hărțuiau toată ziua.”

„Frate, n-am fost niciodată atât de furios în viața mea.”

„Dacă mama ar afla prin ce am trecut, i s-ar frânge inima.”

Jian Suiying pufni disprețuitor.

„Ce surpriză! Dacă faci numai probleme, e normal să fii pus să îndrepți lucrurile.”

„Tocmai de aceea te-am trimis în armată. Aveai nevoie de disciplină și de pregătire.”

Bai Xinyu își țuguie buzele, nemulțumit.

„Dar au fost prea cruzi! M-au lovit în locuri care nu se văd atunci când port haine. A fost de-a dreptul pervers!”

Jian Suiying se încruntă, ridică privirea și întrebă:

„Încă te mai bat?”

„Da! Mă puneau să fac toate muncile murdare. Era îngrozitor de obositor!”

„La naiba, cum pot niște oameni să-i umilească pe alții în halul ăsta?”

„Chiar plângeam în fiecare zi. Și nimănui nu-i păsa de mine.”

Jian Suiying izbi bețișoarele de masă și izbucni:

„Ești chiar atât de prost? Dacă cineva te lovește, de ce nu ripostezi? De ce nu te-ai dus să raportezi totul superiorilor?”

„Nu știi că, dacă te arăți prea supus, ceilalți te vor hărțui și mai rău?”

„Când cineva încearcă să te intimideze, trebuie să fii dur! Să vedem atunci cine mai îndrăznește să pună mâna pe tine!”

Bai Xinyu răspunse cu o expresie nedreptățită:

„Atunci ai fost atât de nemilos cu mine, încât toți cei de acasă m-au obligat să plec. Cum aș fi putut să mă împotrivesc?”

Jian Suiying simți cum i se reaprinde furia.

„La naiba! Nepotul bătrânului Yu nu te-a protejat?”

„L-am rugat pe unchiul lui să-i transmită să aibă mare grijă de tine.”

„De ce nu te-ai dus la el când ceilalți te hărțuiau?”

Expresia lui Bai Xinyu deveni deosebit de ciudată.

Murmură încet:

„Nici nu-l pomeni. Tocmai el a fost cel mai rău dintre toți.”

Jian Suiying scoase un sunet disprețuitor.

„Ce nenorocit inutil! Unde mi-e telefonul? Îl sun pe unchiul lui!”

„Nu, frate! Nu este nevoie!”

Bai Xinyu se întinse peste masă și îl apucă de umeri, zâmbind.

„Frate, nu face asta!”

„Cum crezi că am ajuns să pot sta acum în fața ta așa cum mă vezi?”

„Știu foarte bine că am fost hărțuit, dar tocmai de aceea am început să muncesc din greu.”

„De fapt, la început se purtau așa cu mine pentru că nu aveam deloc ambiție.”

„Îi trăgeam mereu în jos, iar din cauza mea erau pedepsiți și ei.”

„Mai târziu, rezultatele mele au început să se îmbunătățească.”

„Acum mă descurc foarte bine în armată, așa că nu trebuie să-ți mai faci griji pentru mine.”

Jian Suiying îl cercetă atent.

„Serios? Ai reușit să rezolvi singur toate problemele?”

„Da, serios!”

„Mi-ar fi prea rușine să mă mai întorc acasă acum. Nici dacă m-ai bate cu biciul nu m-ai convinge să renunț.”

„Sunt bine. După Anul Nou Chinezesc mă întorc în unitate.”

Discuția cu Bai Xinyu îl impresionă profund pe Jian Suiying.

Nu se putu împiedica să simtă o oarecare ușurare.

Fratele său mai mic, care înainte fusese atât de inutil și de neserios, se transformase într-un om complet diferit.

Și nimeni din familie nu știuse cât de mult se schimbase.

Bai Xinyu îi puse în farfurie o pulpă mare de pui.

Apoi își lăsă bețișoarele jos și spuse cu o expresie solemnă:

„Frate, înainte eram un ignorant și ți-am provocat o mulțime de griji.”

„Dar acum vreau să fac și eu ceva pentru tine.”

„Frate, trebuie doar să-mi spui ce ai nevoie.”

„Pentru început, mă voi ocupa de nenorociții aceia doi, Jian Suilin și Li Yu!”

„O să-i bat atât de rău, încât mă voi asigura că nu vor mai putea să se ridice din pat o lună întreagă!”

Jian Suiying se gândi mai întâi la Jian Suilin, apoi la Li Yu.

Primul probabil că deja nu mai era în stare să se ridice din pat.

Cât despre al doilea, dacă Bai Xinyu s-ar fi dus să-l provoace, n-ar fi făcut decât să-și caute singur moartea.

Clătină din cap.

„Nu-ți bate capul cu asta.”

„În câteva zile te întorci în armată. Nu provoca alte probleme.”

„Mă voi ocupa eu de ei. Există și alte modalități de a rezolva lucrurile.”

„Nu trebuie să-ți faci griji.”

„Dar mai pot să stau câteva zile!”

„Nu-ți face griji, frate. Pot să-i aștept într-o alee și să le trag o bătaie zdravănă. Nimeni nu va afla că eu am fost...”

Jian Suiying ridică bețișoarele și lovi marginea bolului.

„Mănâncă-ți mâncarea!”

Bai Xinyu își țuguie buzele, deloc convins.

Luă câteva îmbucături, apoi ridică brusc capul, plin de entuziasm.

„Frate, hai să ieșim undeva în seara asta!”

„Unde ai vrea să mergem în perioada asta de Anul Nou?”

„Am auzit de la niște prieteni că există un bar gay care este deschis și astăzi.”

„Prietenii mei tocmai s-au întors din străinătate și vor să ne întâlnim acolo.”

Jian Suiying nu părea câtuși de puțin interesat.

„De când te interesează asemenea locuri? Nu erai tu înnebunit după femeile cu sâni mari?”

„Nu despre asta este vorba! Astăzi am venit aici pentru tine.”

„Hai să mergem! Și eu vreau să văd cum este.”

Jian Suiying nu observase niciodată până atunci cât de vorbăreț putea fi Bai Xinyu.

Acesta continuă să-i vorbească la ureche multă vreme, insistând că ar trebui să iasă împreună ca să se „relaxeze”.

În cele din urmă, Jian Suiying, care nu avea niciun chef să iasă, refuză să meargă în asemenea locuri zgomotoase.

Îi spuse:

„Dacă vrei atât de mult să ieși, atunci însoțește-mă la o plimbare prin cartier.”

„O să cobor să-mi cumpăr niște țigări.”

Bai Xinyu se temea foarte tare că fratele său avea să rămână închis în casă, sufocându-se în propria tristețe.

Când văzu că era dispus măcar să iasă la o plimbare, se bucură imediat și începu să se îmbrace.

Cei doi băuseră puțin ca să se încălzească, așa că își puseră paltoanele și coborâră.

Porniră la plimbare, discutând relaxat despre tot felul de lucruri.

Mașina lui Li Yu era parcată în afara complexului rezidențial.

După ce Jian Suiying plecase cu taxiul, Li Yu îi memorase numărul de înmatriculare.

Reușise să-l găsească pe șofer, îi oferise niște bani și îl întrebase unde îl lăsase pe Jian Suiying.

Fiind prima zi a Anului Nou Lunar, șoferul avusese foarte puține curse, așa că își amintise destul de repede pasagerul.

Totuși, nu-și mai amintea exact în fața cărei clădiri îl lăsase.

Din acest motiv, Li Yu petrecuse întreaga zi așteptând în afara complexului.

Știa și el că șansele de a-l întâlni pe Jian Suiying erau foarte mici.

Dar numai rămânând acolo avea senzația că se afla puțin mai aproape de el.

Era extrem de neliniștit.

Își dorea să-l vadă pe Jian Suiying și să petreacă alături de el un An Nou cald și liniștit.

Însă, de fiecare dată când își amintea câtă împotrivire și cât dezgust îi arătase acesta, începea să tremure până în vârful degetelor.

În acel moment, întreaga lui minte era ocupată numai de Jian Suiying.

Nu știa ce ar mai putea face pentru a salva relația dintre ei.

Știa doar un singur lucru.

Nu avea să-i mai dea drumul niciodată.

Cine ar fi putut renunța la un bărbat ca Jian Suiying?

Căldura din interiorul mașinii îi provoca un disconfort neplăcut la ochi.

Li Yu își îngustă ușor privirea, se rezemă de spătarul scaunului și continuă să privească absent înainte.

De parcă simplul fapt că aștepta și urmărea intrarea ar fi putut face să se întâmple un miracol.

Li Yu nu fusese niciodată cu adevărat obsedat de ceva în viața lui.

Majoritatea lucrurilor pe care și le dorea îi fuseseră mereu la îndemână.

Iar ceea ce nu-i aparținea nici nu i se părea deosebit de important.

Doar Jian Suiying fusese diferit.

Doar acest bărbat, care pătrunsese fără nicio reținere în viața lui, reușise să-i întoarcă întreaga existență pe dos.

Îl făcuse să greșească.

Îl umpluse de vinovăție și remușcări.

Îl transformase într-un om tiranic, gelos și posesiv.

Nu avea să-l cedeze niciodată nimănui.

Era imposibil ca, în această viață, să mai iubească pe altcineva așa cum îl iubea pe Jian Suiying.

Nimeni altcineva nu i-ar fi putut trezi sentimente atât de intense, de nebunești și de imposibil de uitat.

În întreaga lume exista un singur Jian Suiying.

Iar ceea ce simțea pentru el era unic.

Li Yu se pregătise deja sufletește să aștepte la intrarea complexului rezidențial chiar și câteva zile.

De aceea, nici nu se așteptase să-l vadă pe Jian Suiying atât de curând.

Însă, în clipa următoare, rămase încremenit de uimire.

Jian Suiying apăruse în fața ochilor săi.

Și nu era singur.

Alături de el se afla un alt tânăr.

Sfârșitul capitolului 92.

CAPITOLUL 93

„TE IMPLOR... NU RENUNȚA LA MINE!”

Li Yu îi privi pe cei doi trecând prin fața mașinii sale. Strângea volanul cu atâta putere într-o mână, încât degetele aproape îi amorțiseră, în timp ce ținea dinții încleștați.

Chiar când cei doi erau pe punctul să treacă de mașina lui, aprinse brusc farurile pe faza lungă.

Lumina puternică, venită de la o distanță atât de mică, îi luă pe amândoi prin surprindere. Timp de câteva secunde, nu reușiră să deschidă ochii și își ridicară repede mâinile pentru a-și proteja privirea.

Li Yu coborî din mașină și trânti portiera cu putere.

Farurile luminau atât de intens, încât cei doi abia puteau distinge silueta bărbatului care coborâse.

Bai Xinyu izbucni imediat:

„La naiba! Amice, nu cumva faci asta intenționat?”

Abia când Li Yu se apropie de ei, cei doi reușiră să vadă cine era.

Expresia lui Jian Suiying se schimbă ușor, iar privirea i se răci instantaneu.

Li Yu îl privi îndelung, cu o durere atât de profundă în ochi, încât părea gata să se reverse.

Mâinile îi tremurau când, în cele din urmă, vorbi:

„Jian Suiying, chiar nu poți să stai nici măcar o zi fără un bărbat lângă tine?”

Nici nu apucă bine să termine, că o palmă răsunătoare îl lovi peste față.

Numai că, de data aceasta, cel care îl pălmuise nu era Jian Suiying.

Era Bai Xinyu.

Bai Xinyu își suflecă mânecile și îl privi provocator.

Își dorise încă de la început să le dea o lecție lui Jian Suilin și lui Li Yu, ca să răzbune suferința fratelui său.

Iar acum, ca printr-un miracol, unul dintre ei venise singur până în fața lui.

Ce ocazie mai bună putea să aibă?

Desigur, dacă adversarul ar fi fost un bărbat masiv, cu o înfățișare feroce, poate că Bai Xinyu n-ar fi avut atât de mult curaj.

Dar Li Yu avea un chip atât de frumos, cu pielea albă și trăsături delicate, încât nu-i inspira deloc teamă.

Li Yu încremeni pentru o clipă.

Nici măcar nu făcuse ceva, iar prostul acesta îndrăznise deja să-l lovească!

Își întoarse încet capul, pregătindu-se să riposteze.

Totuși, când îl privi mai atent pe Bai Xinyu, simți brusc că figura lui îi era cunoscută.

Se încruntă și îi cercetă cu atenție trăsăturile.

Dintr-odată, își dădu seama că individul din fața lui era, de fapt, vărul lui Jian Suiying.

Furia pe care o simțise cu numai câteva clipe înainte dispăru aproape instantaneu.

Din fericire, Jian Suiying nu își găsise un „alt bărbat” care să-i țină companie.

Dar, imediat ce își aminti că și acesta era unul dintre frații mai mici ai lui Jian Suiying, expresia i se întunecă din nou.

Bai Xinyu își adoptase deja o poziție de luptă și aștepta ca Li Yu să riposteze.

Însă, văzând cum expresia acestuia se relaxă pentru o clipă, doar pentru a deveni din nou încordată, rămase oarecum nedumerit.

Cum Li Yu nu făcea nimic, nu-i rămase decât să-l supravegheze cu prudență.

Jian Suiying îl bătu ușor pe Bai Xinyu pe umăr.

„Hai să ne întoarcem.”

„Frate...”

Bai Xinyu nu era deloc dispus să plece pur și simplu.

Nici măcar nu apucase să-i dea o bătaie adevărată!

Li Yu făcu un pas înainte și îi blocă drumul lui Jian Suiying.

„Frate Jian, îmi pare rău. Am înțeles greșit situația. Îmi pare rău.”

Jian Suiying scoase un râs batjocoritor.

„Ai înțeles greșit? Dispari! Nu-mi mai provoca și alte probleme de Anul Nou.”

Li Yu știa de multă vreme că următoarea lor întâlnire avea să fie inevitabil dureroasă.

Și totuși, răceala lui Jian Suiying îl rănea mai mult decât își imaginase.

„Eu... am venit să-ți urez un An Nou fericit.”

„Te-am așteptat aici toată ziua.”

„Frate Jian, lasă-mă să petrec Anul Nou alături de tine.”

Jian Suiying se prefăcu că nu auzise nimic și se îndepărtă.

Li Yu stinse repede farurile și motorul mașinii, apoi porni după ei, urmărindu-i pas cu pas.

Bai Xinyu nu înțelegea prea bine ce se întâmpla.

Totuși, avea senzația tot mai puternică că relația dintre fratele său și acest individ era extrem de ciudată.

Jian Suiying mergea grăbit.

Răceala i se agravase, iar după numai câțiva pași începu să tușească de câteva ori.

Bai Xinyu nu mai suportă situația.

Se întoarse brusc, îl împinse pe Li Yu și spuse pe un ton amenințător:

„Fratele meu nu vrea să vorbească cu tine, așa că încetează să-l mai urmărești!”

„Ce naiba încerci să faci?”

„Tu și Xiao Linzi l-ați înșelat și l-ați rănit atât de mult, iar acum mai ai și tupeul să vii să-i urezi un An Nou fericit?”

„Cât de nerușinat și de ipocrit poți să fii?”

Li Yu îl privi în tăcere.

Privirea aceea îl făcu pe Bai Xinyu să simtă un fior rece pe șira spinării.

Ochii lui Li Yu aveau o încăpățânare înfricoșătoare, de parcă în orice clipă ar fi putut să sară asupra lui și să-l omoare.

Deși Bai Xinyu devenise acum mult mai puternic și avea încredere în propriile abilități, primele două luni petrecute în armată, în care fusese bătut în repetate rânduri, îl învățaseră să recunoască oamenii cu care nu era bine să te pui.

Iar Li Yu avea exact acel aer periculos.

Bai Xinyu se simți ușor intimidat.

Dar nu mai era dispus să se comporte ca un laș în fața fratelui său.

Voia ca Jian Suiying să vadă cât de mult se schimbase.

Așa că își îndreptă spatele și se așeză hotărât în fața lui Li Yu.

„Nu l-am văzut pe fratele meu să-ți facă nimic!”

„Pleacă odată!”

Li Yu răspunse solemn:

„Vreau doar să petrec Anul Nou cu fratele Jian.”

Bai Xinyu se încruntă.

„Ești bolnav la cap? Fratele meu nu vrea să petreacă Anul Nou cu tine!”

Li Yu îl ignoră complet și încercă să treacă pe lângă el pentru a-l ajunge din urmă pe Jian Suiying.

Bai Xinyu îl apucă imediat de partea din față a hainelor și, folosind o mișcare rapidă, îl trânti la pământ.

După ce reuși să-l doboare, zâmbi triumfător.

Era una dintre tehnicile pe care învățase să le execute cu cea mai mare ușurință.

Li Yu scoase două gemete înăbușite și se ridică încet de la pământ.

Observă că Jian Suiying intrase deja pe poarta complexului rezidențial și nu le mai putea auzi vocile.

În clipa următoare, se repezi asupra lui Bai Xinyu și îl apucă violent de gât.

O lumină rece îi strălucea în ochi.

Se apropie de urechea lui și îi șopti cu o voce amenințătoare.

După o scurtă pauză, continuă:

„Te numești Bai Xinyu, nu-i așa?”

„Vreau doar să stau cu el puțin. Doar pentru puțin timp.”

„Nu încerca să mă oprești.”

„În momentul acesta, nimeni nu mă poate opri.”

Li Yu îl împinse pe Bai Xinyu la pământ, apoi alergă spre interiorul complexului.

Bai Xinyu rămase ghemuit acolo, tușind violent.

Deși nu putea scoate niciun cuvânt, în mintea lui blestemase deja toate cele optsprezece generații de strămoși ai lui Li Yu.

Spațiile verzi ale complexului rezidențial erau foarte bine amenajate.

Copacii și arbuștii se suprapuneau în straturi dese, alcătuind un adevărat labirint în miniatură.

Oricine nu cunoștea drumul risca să se rătăcească.

Cu toate acestea, Li Yu reuși să-l ajungă din urmă pe Jian Suiying și se opri chiar în fața lui.

În acel moment, în ochii lui Jian Suiying nu se mai citea nimic altceva decât indiferență și nerăbdare.

Li Yu se întreba adesea dacă bărbatul care intrase cândva în viața lui, privindu-l cu atâta tandrețe și dorință, existase cu adevărat.

Da... existase.

Dar ce credeai că se va întâmpla? Tu însuți ai contribuit la distrugerea lui!

Jian Suiying se uită în urmă și observă că Bai Xinyu dispăruse.

Întrebă cu răceală:

„Ce i-ai făcut?”

Li Yu își strânse buzele.

„Nimic...”

Gândindu-se la vărul său ghinionist, Jian Suiying hotărî să se întoarcă să-l caute.

Însă Li Yu îl apucă strâns de braț.

Cu vocea răgușită, îl imploră:

„Frate Jian, am făcut foarte multe lucruri rele.”

„Poți să-mi faci orice vrei. Dacă vrei să te răzbuni, poți să mă pedepsești cum dorești.”

„Dar te rog... nu mă mai ignora.”

Jian Suiying îl privi câteva clipe, apoi zâmbi brusc.

În ochii lui Li Yu, acel zâmbet era de o cruzime sfâșietoare.

De-a lungul vieții, Jian Suiying văzuse nenumărate priviri pline de afecțiune și dorință.

Prin urmare, recunoștea foarte bine sentimentele care se citeau acum în ochii lui Li Yu.

Numai că Li Yu nu-l mai privise niciodată în felul acesta.

Știa că, în trecut, Li Yu detestase să se prefacă îndrăgostit de el.

Chiar și acum ura să fie nevoit să joace un asemenea rol, dar tot continua să graviteze în jurul lui, incapabil să se desprindă.

Dacă Li Yu pur și simplu nu l-ar fi plăcut, oricât de dureros ar fi fost, Jian Suiying n-ar mai fi insistat și nu s-ar mai fi umilit singur.

Dar de ce nenorocitul acesta de pui de lup părea să găsească atâta plăcere în a-și săpa singur groapa?

Ceea ce era cu adevărat ironic era faptul că acum vedea în ochii lui Li Yu dorința pe care o așteptase cândva atât de mult.

Numai că nu-l mai interesa.

Jian Suiying zâmbi și spuse:

„Dragul meu Li'er, poți să-mi spui ceva?”

„În afară de nenorocitul fapt că m-am îndrăgostit de tine, ce altceva îți mai datorez eu, Jian Suiying?”

Li Yu începu să respire greu.

„Nu-mi datorezi nimic.”

„Eu sunt cel care îți datorează totul.”

„Frate Jian, eu îți sunt dator.”

„Dă-mi o șansă să-ți înapoiez tot ce ți-am luat.”

„Din moment ce nu-ți datorez nimic, atunci pleacă și du-te cât mai departe de mine!”

„Lasă-mă să trăiesc în pace!”

„Nu, frate Jian!”

Ochii lui Li Yu se înroșiră.

„Nu poți să mă îndepărtezi de tine.”

„Nu mă mai iubești?”

Jian Suiying îl privi cu amărăciune.

„Ai perfectă dreptate!”

„Când mă disprețuiai, eu voiam să renunț. Cât de umilitor era!”

„Iar acum uită-te la tine! Chiar ai tupeul să apari în fața mea în halul ăsta!”

„Te simți prost? Mă placi?”

„Ce încerci să faci?”

„Spune-mi, bătrâne Li'er! Ce naiba crezi că faci?”

Când strigă ultimele cuvinte, Jian Suiying simți de parcă sângele i-ar fi urcat în gât.

Un gust metalic, puternic, îi umplu gura.

Li Yu începu să tremure.

„Da! Te plac!”

„Atâta timp cât tu ești fericit, poți să te porți cu mine cum vrei.”

„Nu asta îți doreai înainte?”

„Haide! Pot să mă joc cu tine, dacă asta vrei!”

„Dar nu poți să mă părăsești!”

„Jian Suiying, tu ai fost primul care m-a provocat!”

„Așa că nici să nu te gândești că poți să mă abandonezi acum!”

Jian Suiying își încleștă dinții.

„Ce naiba aș mai putea să vreau de la tine?”

„Ce este atât de grozav la tine, Li Yu?”

„M-am jucat destul cu tine! M-am săturat!”

„Sunt obosit de toate astea și nu mai vreau să continui!”

Cu mâinile tremurânde, Li Yu scoase de sub haine un lănțișor.

De el atârnau două inele.

În clipa în care Jian Suiying le văzu, expresia i se schimbă brusc.

Li Yu ridică inelele în fața ochilor lui și izbucni cu o voce încărcată de durere:

„Atunci ce spui despre astea?”

„Jian Suiying, există măcar un singur cuvânt adevărat în tot ce spui?”

„Am ajuns atât de departe împreună!”

„Am ajuns până aici!”

„Frate Jian, te implor... nu renunța la mine!”

„Te rog!”

„Am greșit! Știu că am greșit!”

„Dă-mi o șansă să mă schimb!”

„Îți voi înapoia tot ce ai pierdut!”

„Te implor, nu renunța la mine!”

Deodată, în apropierea lor se auzi un zgomot puternic.

Amândoi își întoarseră capetele în același timp.

Era Bai Xinyu.

Acesta îi privea cu o expresie în care surprinderea și stânjeneala se amestecau.

În lumina slabă, chipul lui Jian Suiying părea extrem de tras și de epuizat.

Îndepărtă mâna lui Li Yu și spuse încet:

„Nu te mai crede atât de important.”

„Le-am cumpărat doar de distracție.”

Li Yu strânse inelele cu atâta putere, de parcă încerca să-și țină propria inimă laolaltă, împiedicând-o să se sfărâme.

Cu ochii înroșiți și larg deschiși, căuta cu disperare pe chipul lui Jian Suiying cea mai mică urmă de emoție.

Orice fisură în indiferența lui.

Dar Jian Suiying se întoarse cu spatele.

Acum, că Bai Xinyu era de față, niciunul dintre ei nu mai putea continua conversația.

Bai Xinyu deschise gura, îl privi pe Li Yu, apoi se apropie de fratele său.

„Frate, hai să urcăm.”

Jian Suiying încuviință din cap și porni spre intrarea în clădire, îndreptându-se către lift.

Li Yu îl privi îndepărtându-se.

Spatele lui Jian Suiying părea mult mai slab decât înainte.

Era evident că pierduse în greutate.

Constatarea aceasta îi umplu inima de o tristețe copleșitoare.

Bai Xinyu se întoarse spre el și întrebă:

„Ce fel de relație există între tine și fratele meu?”

Li Yu ascunse din nou inelele sub haine și nu răspunse.

Bai Xinyu își țuguie buzele.

„Să nu-mi spui că...”

„Trebuie să recunosc că arăți exact ca genul de bărbat care îi place fratelui meu.”

„Dar ai un caracter îngrozitor.”

„Nu-l meriți.”

Li Yu își ridică încet chipul palid.

Bai Xinyu îl fulgeră cu privirea și continuă:

„Poate că fratele meu pare autoritar și dominator, dar, atâta timp cât este responsabil pentru toți cei din familie, este firesc să se poarte așa.”

„Înainte credeam și eu că era prea sever cu mine.”

„Dar acum înțeleg că tot ce făcea era pentru binele meu.”

„Chiar și Xiao Linzi și mama lui...”

„Deși fratele meu îi ura atât de mult, iar când era mai tânăr spunea mereu că avea să-i dea afară din casă, uită-te ce s-a întâmplat în realitate!”

„Atâția ani, cât fratele meu s-a ocupat de familie, ei au trăit foarte bine!”

„Atât de bine, încât nenorocitul acela mic de Xiao Linzi a ajuns să-l rănească tocmai pe omul care avusese grijă de el!”

„Conștiința lui a fost mâncată de câini!”

Cu cât Bai Xinyu vorbea mai mult, cu atât devenea mai agitat.

Iar cu fiecare cuvânt pe care îl auzea, Li Yu simțea cum inima i se frângea și mai tare.

Îl privi pe Bai Xinyu, care se schimbase atât de mult.

Își aminti că, în trecut, îl ironizase chiar el pe Jian Suiying pentru felul său dur și nemilos de a rezolva lucrurile.

Dar acum înțelegea că, oricât de furios ar fi fost Jian Suiying pe vărul său, nu încetase niciodată să se gândească la binele lui.

Li Yu începu să-și amintească tot ce se întâmplase între el și Jian Suiying, din prima clipă în care se cunoscuseră și până în ziua aceea.

Întotdeauna văzuse doar latura lui obraznică, dominatoare, tiranică și arogantă.

Dar uitase să privească și dincolo de ea.

Uitase să observe căldura sufletească a acestui bărbat.

Uitase să vadă câtă grijă purta familiei sale și cât de mult se dedica celor apropiați, oferindu-le adesea de două ori mai mult decât primea.

Abia în acel moment Li Yu începu să înțeleagă de ce Jian Suiying își ascundea grija față de rude și față de cei mai tineri sub acea atitudine autoritară și arogantă.

Poate că motivul era mult mai simplu și mai dureros decât își imaginase vreodată.

Toți se sprijineau pe Jian Suiying.

Toți depindeau de el.

Dar Jian Suiying...

El nu avea pe nimeni pe care să se poată sprijini.

Nimeni care să-i ofere aceeași siguranță pe care el o oferea tuturor.

Iar tu ai distrus totul... pentru o simplă iluzie.

Sper să nu te ierte.

Sfârșitul capitolului 93.