CAPITOLELE 86 / 88

 

CAPITOLUL 86

"PENTRU IUBITUL MEU... XIAO YUYU"

Jian Suiying ducea o viață relativ leneșă. Lucra două zile în tură și avea una liberă. În casa lui Xiao Zhu nu făcea aproape nimic în afară de a mânca, a bea și a se juca. Școala lui Xiao Zhu intrase în vacanță, iar el era oricum un tip casnic; în afară de cumpărăturile de alimente, își petrecea tot timpul acasă alături de Jian Suiying.

Compania știa în mare că șeful era pe cale să se schimbe, iar Jian Suiying făcuse deja schimbări de personal. Mulți oameni și-au exprimat dorința de a pleca împreună cu el. Bineînțeles că era foarte bucuros, dar încă nu avea niciun plan concret. Plănuia să-și ia un concediu de odihnă prelungit după ce se va fi lămurit totul și să aștepte până la sfârșitul Anului Nou.

Secretara Liang a aflat că Li Yu fusese externat din spital și că Jian Suilin preluase personal frâiele. Se zvonea că cei doi se aflau în plin război.

Băiatul ăsta, Li Yu, era și el extrem de ghinionist. De când îl cunoscuse, ajunsese de două ori la spital, iar acum se lupta cu siguranță din răsputeri împotriva lui Jian Suilin. Jian Suiying se simțea foarte fericit ori de câte ori se gândea la soarta nenorocită a acelor doi indivizi. Totuși, încă mai avea rețineri. Poate din cauză că fusese tras pe sfoară de atâtea ori, simțea că la mijloc era vreo conspirație.

Dar a simțit că, atâta timp cât renunța la tot, nu conta ce probleme aveau acești doi idioți, căci nu-i mai puteau sta în cale. Odată ce a putut să dea drumul lucrurilor, drumul din fața lui a devenit brusc liber.

În a cincisprezecea zi de la convorbirea telefonică cu Jian Suilin, acesta din urmă l-a sunat înapoi ca să-i comunice că fondurile erau pregătite și că putea semna contractul oricând.

Jian Suiying i-a cerut simplu să vină la sediul companiei în acea după-amiază.

Când cei doi s-au întâlnit în biroul lui Jian Suiying, avocații și subalternii lor au luat loc în încăpere, împiedicând orice discuție între patru ochi.

Jian Suiying s-a așezat pe scaunul rotativ al directorului la fel de ferm ca un munte. După ce Jian Suilin a intrat, nu l-a lăsat să se așeze. Și-a încrucișat picioarele lungi și și-a întins mâna: "Ia să-l văd."

Asistentul lui Jian Suilin a scos contractul din geantă, vrând să i-l înmâneze. Dar a fost oprit de Jian Suilin, care l-a apucat de braț și i-a luat încet documentul din mână.

S-a apropiat și s-a oprit în fața biroului lui Jian Suiying de parcă ar fi venit cu un raport. Mai întâi, l-a privit în tăcere pe Jian Suiying, după care i-a întins contractul.

Jian Suiying l-a luat, l-a citit de la un capăt la celălalt și i l-a pasat apoi avocatului său care, după ce l-a parcurs, i-a dat aprobarea și a dat din cap. Jian Suiying a pus o ștampilă pe contract și l-a semnat după ce a ridicat stiloul. Apoi și-a ridicat privirea spre secretara Liang: "Du-te cu oamenii lui la bancă acum; mai sunt două ore până la închidere, aveți timp să rezolvați asta."

Secretara Liang a încuviințat din cap și a ieșit însoțită de oamenii lui Jian Suilin.

Jian Suiying a aruncat stiloul pe birou după ce a semnat: "Biroul ți-l predau mâine, acum poți să care-ți tălpile."

Cele două persoane de lângă Jian Suilin s-au simțit ușor stânjenite. Expresia lui Jian Suilin era aceeași ca de obicei, ceea ce l-a făcut să se simtă inconfortabil. Dimpotrivă, din momentul în care intrase și până atunci, fratele său mai mare nu-l privise nicio secundă direct în ochi.

Jian Suilin le-a făcut cu ochiul celor doi, s-au întors și au plecat. Avocatul lui Jian Suiying cunoștea relația dintre ei și, văzând atmosfera, a preferat să nu se bage în dramele de familie, așa că a ieșit pur și simplu.

Cei doi frați Jian au rămas singuri în birou. Jian Suiying l-a privit cu coada ochiului.

Jian Suilin s-a uitat la aerul arogant al lui Jian Suiying, simțind o înțepătură în inimă. Demn de fiul cel mare care era, chiar și atunci când pierduse totul, își păstra mândria și nu putea fi subestimat de nimeni.

Jian Suiying a încruntat ușor sprâncenele: "Ce mai cauți aici? Cauți cumva scandal?"

Jian Suilin a șoptit: "Ne-am mutat."

"Foarte bine, când voi avea timp liber o să trec să o văd, și cu ocazia asta am să schimb tot ce are legătură cu femeia aia."

Jian Suilin a ezitat o clipă: "Frate, știu că mă urăști, dar eu..."

"Te urăsc?" Jian Suiying a râs amar. "Chiar ai o părere mult prea bună despre tine."

Fața lui Jian Suilin a palid instantaneu.

Jian Suiying a ridicat receptorul interfonului: "Spune-i sorei Chen să aducă niște cutii de carton. Veniți voi doi și faceți curat în biroul meu."

Jian Suilin a spus: "Frate, lasă-mă să te ajut să strâng."

Jian Suiying i-a aruncat o privire rece și a întrebat cu o incredulitate amară: "Încă mai simți nevoia să fii atât de ipocrit? Pe cine încerci să păcălești?"

Jian Suilin era un prostănac. Poate că îi intrase deja în obicei să încerce să-i intre pe piele lui Jian Suiying; chiar dacă știa că era inutil, chiar dacă adoptase tactica opusă, tot nu se putea abține să nu vrea să facă ceva, orice, pentru Jian Suiying.

Jian Suiying a spus cu dispreț: "Știi doar să te prefaci că ești un ticălos zi și noapte. Ești dependent de prefăcătorie, nu te mai poți schimba? Acum ești un mare șef și tot nu te lași de comportamentul ăsta de idiot!"

Jian Suilin a zâmbit amar: "Nu, nu mă pot schimba."

Jian Suiying a arătat spre ușă: "Șterge-o de aici! Sper ca în viața mea să nu mai fiu nevoit să te văd nici pe tine, nici pe mamă-ta, voi cărora vă pică bine doar când luați lucrurile altora."

Trupul lui Jian Suilin a tremurat, iar un zâmbet ciudat i-a apărut pe chip: "Frate, m-ai disprețuit toată viața ta, nu-i așa? Orice aș face, oriunde m-aș duce."

Jian Suiying a pufnit batjocoritor, considerând că nu are rost să-i răspundă.

Jian Suilin a continuat să întrebe: "Dar Li Yu? Cine naiba e Li Yu pentru tine? De ce îl prețuiești atât de mult, de ce îți place de el? Ce are așa de special?"

Jian Suiying a apucat o carte cu copertă groasă care cântărea trei kilograme și a aruncat-o direct în capul lui Jian Suilin: "La naiba, termină cu atâtea idioțenii și șterge-o!"

Jian Suilin l-a privit cu o ură cruntă și a ieșit cu pași grei.

Jian Suiying s-a lăsat încet pe spătarul scaunului și a privit încăperea în care își petrecuse ultimii ani, gândindu-se că de mâine locul acela își va schimba stăpânul; totul i se părea la ani-lumină distanță.

După puțin timp, sora Chen și doi tineri angajați ai companiei au intrat și au început să împacheteze lucrurile lui Jian Suiying. După mai bine de o oră de curățenie, fetele au plecat, lăsând-o pe sora Chen să dea ultimele finisaje.

Jian Suiying ținea în mână o cutie îmbrăcată în catifea și o privea buimăcit încă de când o scosese din sertar. Dacă n-ar fi dat din nou peste ea, ar fi uitat că un asemenea obiect îi zăcea pe birou, servind drept dovadă a propriei sale prostii.

A deschis încet capacul cutiei: înăuntru se odihneau două verighete de bărbați, reflectând o strălucire minunată sub lumina lămpii. Jian Suiying a simțit că inima lui era ca o piatră prețioasă spartă în mii de bucăți; nu mai știa ce simte.

Închizând capacul cu un clic sec, și-a ridicat capul și a strigat: "Sora Chen!"

Sora Chen, care aduna gunoiul, a ridicat privirea: "Da, domnule director?"

Jian Suiying i-a aruncat micuța cutie de catifea: "Spune-i șoferului să ducă cutiile astea acasă la mine. Pe asta ia-o tu. Ține, e a ta, vinde-o."

A ieșit din birou fără să se mai uite în urmă.

Ascensorul în care urcase Jian Suiying s-a oprit brusc la parter cu un sunet metalic; ușile s-au deschis încet, iar chipul frumos și delicat al lui Li Yu i-a ieșit deodată în cale.

Jian Suiying nu era pregătit pentru o asemenea apariție. Răceala obișnuită de pe chipul lui Li Yu s-a risipit instantaneu. Timpul și spațiul păreau să se fi dat peste cap într-o secundă, amintindu-i de acea zi de vară din sufrageria casei sale, când își întorsese capul și ochii li se întâlniseră pentru prima oară. Părea că poate auzi bătăile propriei inimi, venite dintr-un trecut îndepărtat în care totul fusese deja spus.

Tump, tump, tump, bătăi care îi răsunau în piept.

A fost o clipă de neatenție în care privirile li s-au intersectat; păreau legați prin telepatie, simțind în același timp o durere sfâșietoare în adâncul sufletului.

Jian Suiying s-a forțat să-și păstreze brațele încrucișate, și-a ridicat bărbia, a ieșit din ascensor și a trecut pe lângă el.

Li Yu a închis ochii când el a trecut pe lângă el. Când pașii s-au îndepărtat, Li Yu i-a redeschis; în ei se citeau o durere profundă și o fermitate de neclintit. A intrat în ascensor și a plecat să-l caute pe Jian Suilin.

Când Li Yu a ieșit din clădirea companiei, se întunecase deja și nu mai era multă lume prin preajmă. Pierdut în propriile sale gânduri, a dat colțul și s-a ciocnit brusc de cineva.

"Au!"

Când Li Yu a revenit cu picioarele pe pământ, a văzut-o pe sora Chen, femeia responsabilă cu curățenia firmei, sprijinită de perete.

"Sora Chen, îscă-mă." După ce a mormăit asta, Li Yu a trecut pe lângă ea vrând să-și vadă de drum.

"Ah, domnule Li, domnule Li!"

Sora Chen l-a oprit pe Li Yu stându-i în cale, cu o expresie destul de agitată.

Li Yu s-a oprit: "Ce s-a întâmplat?"

Sora Chen s-a uitat împrejur și a spus cu o mină extrem de stânjenită: "Puteți da de șef? Am mare nevoie să vorbesc cu el."

"Despre ce e vorba? Spune."

Sora Chen a ezitat o clipă, apoi a scos o cutiuță din buzunar. Părea a fi o cutie de bijuterii. A continuat: "Nu știți ce a pățit șeful astăzi; mi-a dat asta și a plecat. Când am deschis-o... Doamne, lucrul ăsta trebuie să fie extrem de scump, cum aș putea eu să am curajul să-l păstrez? Eu doar vreau să-mi câștig existența cinstit și nu mă ating de asemenea bunuri. Mă puteți ajuta să i-o înapoiați? Toată dup-amiaza am stat ca pe ghimpi..."

În timp ce sora Chen continua să mormăie îngrijorată, Li Yu luase deja cutia și o deschisese cu o mișcare fină. Când a văzut cele două verighete de bărbați care erau absolut identice, a simțit un șoc electric în tot corpul.

Prin lumina difuză, a zărit inițialele numelor lor gravate pe interiorul inelului, în timp ce strângea o verighetă între degetele care îi tremurau.

Forța cu care o scosese a ridicat buretele din interior, lăsând la iveală un bilet ascuns dedesubt, iar inima a început să-i bată cu putere. Desfăcând hârtia, a citit un singur rând scris de mână:

"Pentru iubitul meu bebeluș, Xiao Yuyu, te voi iubi cum se cuvine de acum înainte, al tău Jian"

Li Yu a simțit o durere cumplită în piept, o suferință atât de violentă încât îi smulgea măruntaiele de parcă ar fi vrut să-l taie în două, lăsându-l aproape incapabil să se mai țină pe picioare.

Încet, lipsit de vlagă, a alunecat de-a lungul peretelui și s-a prăbușit pe podea, îngropându-și fața în palme.

Sora Chen s-a speriat groaznic și l-a întrebat repetat: "Domnule Li, ce ați pățit? Unde vă doare, v-ați simțit rău? Ce este cu dumneavoastră?"

Li Yu a făcut un semn slab cu mâna, respingând-o: "Nu vă faceți griji pentru mine... plecați... lăsați-mă în pace..."

S-a gândit la cum Jian Suiying obișnuia să-i bată joc de nume cu un zâmbet șmecheresc, alintându-l „Micuțul Yuyu”. S-a gândit la Jian Suiying intrând plin de noroi în timpul furtunii și înfășurându-l cu o pătură călduroasă. S-a gândit la Jian Suiying, cu acea expresie sumbră pe chip, atunci când îi spusese: "Mă voi întoarce la tine mai devreme sau mai târziu", dar care totuși cedase în fața lui iar și iar. S-a gândit la răutatea și bunătatea lui, la farmecul îngăduitor și la comportamentul uneori imposibil al lui Jian Suiying, cel care îi făcea pe oameni să-l urască. Jian Suiying era cel mai nonconformist, plin de viață, curaj și imprevizibil bărbat pe care îl întâlnise vreodată în viața lui, dar de un singur lucru nu trebuia să se îndoiască niciodată: că acel om îl iubea cu adevărat.

Și ce naiba făcuse el în schimb?...

Li Yu nu mai știa unde se afla. Fără Jian Suiying, oriunde s-ar fi dus, era ca un mort viu. Jian Suiying îl adusese în starea asta, iar acum i se părea ridicol că la rândul lui se îndoise vreodată de profunzimea sentimentelor pe care bărbatul le purta pentru el.

Sfârșitul capitolului

CAPITOLUL 87

"VEȚI FI ÎNTOTDEAUNA O CATEA"

Jian Suiying nu mai călcă prin companie de în ziua aceea. Totuși, încă mai existau câteva detalii care cereau intervenția lui, așa că ținea legătura cu secretariatul. Secretara Liang era una dintre cele mai vechi angajate care îi rămăsese alături de multă vreme și îi jurase deja credință: "Domnule Jian, luați-mă cu dumneavoastră oriunde ați merge".

De altfel, nu era singura; majoritatea oamenilor din firmă nu-l înghițeau pe Jian Suilin. La urma urmei, era încă un puști, iar caracterul lui era ușor de bănuit de către toți. Reputația lui nu era tocmai strălucită. Lumea din companie continua să creadă în Jian Suiying, motiv pentru care atmosfera din firmă era extrem de tensionată.

Patru oameni demisionaseră în doar câteva zile, iar nimeni nu știa ce avea să le aducă noul An Chinezesc.

Jian Suiying se amuza copios de toată situația.

Avea deja un plan. După ce avea să se odihnească o vreme, avea să o ia de la capăt, luând cu el toți subalternii capabili din companie, astfel încât Jian Suilin să guste pe propria piele ce însemna să conduci o clădire goală și să fii detestat de toată lumea.

Xiao Zhu plecase la cumpărături în acea zi. Urma să se întoarcă în orașul natal odată cu apropierea Anului Nou Chinezesc. Jian Suiying n-ar fi vrut să-l lase să plece, căci își făcuse planuri să se bazeze pe el de sărbători; i se părea plictisit să stea singur. Pe de altă parte, mersul acasă de Anul Nou era o tradiție sfântă. Rătăcise un an întreg de unul singur doar pentru a se reuni cu familia la cumpăna dintre ani. Jian Suiying n-a vrut să continue să-l constrângă.

Jian Suiying se juca pe canapea când i-a sunat telefonul. A văzut că era bunicul său.

"Alo, bunicule."

Vocea bătrânului era extrem de aspră: "Vino la gară să mă iei la trei și jumătate."

"Poftim?" Jian Suiying s-a uitat la ceas; era ora unu după-amiaza.

"Sunt pe drum spre Beijing."

"Vii la Beijing? De ce l-ai lăsat pe moșul Wu să te aducă?"

"El conduce ca o broască țestoasă, acum sunt eu la volan."

Jian Suiying ținea o bucată de cartof prăjit în gură, uitându-se fix la ecranul computerului, și a replicat molcom când a auzit asta: "Nu face prostii, dacă vrei neapărat să iei trenul, mai întâi o să-ți fac o asigurare..."

"Nu mai vorbi prostii, vin acum la Beijing."

"Bunicule, de ce te grăbești atât? De ce vrei să vii?"

Bătrânul a izbucnit furios: "De ce mă grăbesc?! Dacă stau cu mâinile în sân, o să creadă nemernicii ăia că pot face ce vor!"

Jian Suiying a înțeles imediat despre ce era vorba. A înghițit repede ce avea în gură și a spus calm: "Bunicule, nu te mai înfuria, ascultă-mă pe mine: nu veni încă, așteaptă să vin eu..."

"Vin acum! Totul e din vina acelui ticălos! Ce naiba! E leit maică-sa, iar Jian Dongyuan a fost mereu un tată mizerabil, am să-l învăț eu minte cum se crește un copil!"

Era atât de furios încât vocea îi tremura ușor.

Jian Suiying se temea îngrozitor ca bătrânul să nu pățească ceva din cauza nervilor: "Bunicule, te rog, calmează-te. Pe bune, acum sunt foarte bine. Vreau să fac ceea ce-mi place cu adevărat. Zilele astea stau acasă și mă simt mult mai bine, să știi. Gândește-te: să stau tot timpul cu capulșa pe compania aia ca să le fac altora bani... Oricum i-am vândut-o; de acum încolo o să am grijă doar de mine și de interesele mele, o să fac tot ce-mi taie capul. Nu e cel mai bine așa?"

"Compania aia pentru care ai muncit atât de mult s-o ridici, i-o dai pur și simplu? Cine naiba se crede ăla! Iar Jian Dongyuan e și el un dobitoc nenorocit! Nu e în stare să-și țină fiul în frâu, ce fel de tată mai e și ăsta?! Așa se zice că e urmașul familiei Jian?!"

Jian Suiying a încercat să-l liniștească pe bătrân. Știa că, chiar dacă bunicul ar fi venit la Beijing să facă scandal, asta n-ar fi schimbat nimic. Dimpotrivă, bătrânul s-ar fi certat și mai rău cu tatăl său. La ce bun?

Sub insistențele liniștitoare și pline de viclenie ale lui Jian Suiying, bătrânul a renunțat în cele din urmă, cu strângere de inimă, la ideea de a veni la Beijing. Jian Suiying i-a promis că se va duce la Qinhuangdao chiar în prima zi a Noului An Lunar. Anul acesta avea să meargă complet singur.

De fapt, bătrânul spera să vină încă din noaptea de Ajun, dar Jian Suiying refuzase categoric. Cu cât trebuia să stea mai mult acolo și să petreacă Anul Nou cu ei, cu atât mai mult voia să le arate că nu se teme de nimeni. Nu el făcuse vreo greșeală, așa că n-avea de ce să se rușineze și, cu atât mai puțin, să se ascundă. S-a întors ca să sărbătorească Anul Nou alături de ei. În fața atâtor rude, avea să le dea lui Zhao Yan și Jian Suilin un plic roșu uriaș!

Xiao Zhu a rămas cu el până pe 28. După plecarea băiatului, Jian Suiying a început să se simtă extrem de plictisit. Faptul că fusese înșelat de propriul său frate se răspândise deja în cercul lor de cunoștințe, așa că ar fi fost o minciună să spună că nu simțea nicio rușine. În ultima vreme, mulți prieteni îl căutaseră ca să iasă la o băutură, pretinzând că vor să-i mai risipească plictiseala sau să-l scoată din casă, dar el știa prea bine că oamenii ăștia voiau doar să audă bârfe, așa că i-a refuzat pe toți.

În după-amiaza zilei de Ajun, Jian Suiying s-a gătit elegant și arătos, dorind să apară în fața rudelor plin de o efervescență primăvăratică, indiferent ce ar fi simțit în interior. Încă din clipa în care a pășit în încăpere, atmosfera animată a amorțit brusc timp de două secunde. Bătrânii din sală s-au simțit vizibil stânjeniți, însă a doua mătușă a ieșit imediat în întâmpinarea lui: "Suiying, ai ajuns! Intră, e cald în cameră."

Odată intrat, a observat că rudele tot stăteau jos, conversând în grupe mici. Singura diferență era că, dacă înainte oamenii ăștia vorbiseră cel mult cu Jian Suilin și o ignoraseră total pe Zhao Yan, acum stăteau la masă și povesteau cu ea fără nicio reținere.

Jian Suiyingi-a privit cu un rânjet batjocoritor, iar cei câțiva care ședeau în preajma lui Zhao Yan s-au simțit imediat prost, ridicându-se și plecând. Deși Jian Suiying suferise o cădere uriașă, rămânea totuși fiul cel mare și nepotul preferat al bunicului, iar influența lui încă nu trebuia subestimată, așa că nimeni nu îndrăznea să-l provoace pe față. Doar că atitudinea față de mama lui Jian Suilin se schimbase vizibil.

Jian Suiying îi putea înțelege. La urma urmei, unii dintre ei depindeau de acțiunile companiei ca să aibă ce pune pe masă, iar acum că Jian Suilin devenise șef, nu-și permiteau să facă mofturi. De altfel, nu dădea doi bani pe ele și nici n-avea chef să discute cu femeile acelea, așa că s-a dus direct la al doilea unchi al său.

Unchiul său urma să fie transferat la Școala Centrală de Partid în anul următor; după alți cinci-șase ani de muncă grea, ascensiunea lui avea să fie uimitoare. Dintre toți cei din generația anterioară a familiei Jian, unchiul acela era cel mai bine cotat pe scara socială.

Cei doi au stat de vorbă o bucată, după care unchiul l-a tras la o parte și l-a întrebat despre Jian Suilin. I-a povestit că bătrânul îl sunase cu două zile în urmă și îl certase aspră, spunându-i că munca nu e totul și că problemele de familie sunt pe primul loc. Unchiul părea la rândul lui ofensat și l-a întrebat pe Jian Suiying de ce nu-i spusese nimic când dăduse de bucluc.

Ce i-ar fi putut răspunde Jian Suiying? La urma urmei, era vorba despre propriul său nepot, iar unchiul, ca figură paternă extinsă, n-ar fi putut interveni direct. Așa că a trebuit să recurgă la aceeași tactică pe care o folosise cu bunicul, liniștindu-l și pe al doilea unchi.

În timpul mesei, a observat că Zhao Yan îl privea cu o ură abia mascată. Acum că fiul ei "reușise", își lepădase de mult aerul umil și slugarnic pe care îl afișase odinioară, prefăcându-se acum indiferentă. Începuse să încerce să se apropie de celelalte rude, întreținând conversații politicoase cu ele.

Bărbatul bea de zor, având un pahar de vin în partea stângă. Jian Suilin se uita la el din când în când, dar Jian Suiying, de când intrase în casă, nu catadixise să-l privească nicio secundă.

După masă, tinerii au dat fuga să se uite la Gala de Anul Nou, în timp ce Jian Suiying era tras de mânecă de bătrâni ca să bea cu ei.

Toți de la masă cam trăseseră la Măsea, iar servitorii începuseră să strângă vasele. Jian Suiying a scăpat în cele din urmă din cercul lor, dând sughițuri și sprijinindu-se de un perete ca să-și revină, temându-se că cineva l-ar mai putea împinge la băut.

Ținea în mână o ceșcă cu ceai Longjing, suflând ușor în ea și bând câte puțin, sperând să mai taie efectul alcoolului.

Exact când rudele din camera alăturată se uitau la Gala de Anul Nou și discutau cu însuflețire, Zhao Yan s-a îndreptat încet spre el. Jian Suiying n-o luase în seamă la început, dar apoi a observat că venise direct la el.

Deși bătuse destul de mult la pahar, mintea îi era limpede; simțea că este complet conștient de tot ce se întâmplă. Timp de peste zece ani, chiar și atunci când ajunsese aproape de înălțimea ei, femeia asta se temuse de el. Pe măsură ce crescuse în vârstă, statură și putere, frica ei devenise și mai mare. Se ascundea din calea lui de la o poștă, nu lua niciodată inițiativa să-i vorbească și cu atât mai puțin să vină în mod deliberat să-l provoace.

Jian Suiying a privit-o cu ochii îngustați.

După ce s-a apropiat, Zhao Yan părea totuși speriată. Jian Suiying a putut vedea clar cum a dat să se retragă. Totuși, după ce l-a mai măsurat o dată din priviri, a ezitat un moment, s-a îndreptat spre o masă din apropiere și a luat diverse mărunțișuri drept scuză...

Când a trecut pe lângă el, Jian Suiying a pufnit batjocoritor: "Ia spune ce ai de zis; ai un fiu care e atât de devotat ție, de ce te mai temi?"

Zhao Yan s-a cutremurat și s-a oprit. Și-a întors încet capul, cu ochii plini de furie, și a sâsâit cu voce joasă: "Tu... tu ești de vină, tu ai căutat-o. Mă urăști. De ce a trebuit să te iei de fiul meu? Suilin e nevinovat..." A continuat să urmărească reacția de pe chipul lui Jian Suiying. N-avea să uite niciodată prima oară când încercase să-l îmbuneze pe acest tânăr moștenitor, iar el îi scuipase direct în față. Jian Suiying fusese coșmarul ei timp de peste zece ani.

După ce a auzit-o debitându-și ura, Jian Suiying a izbucnit într-un hohot de râs atât de zgomotos încât a întors capetele tuturor celor prezenți.

Fața lui Zhao Yan a palid instantaneu.

Și expresia lui Jian Suilin s-a schimbat; nu se aștepta ca maică-sa să fie atât de proastă încât să-l provoace pe Jian Suiying, așa că s-a repezit spre ei.

Dar era prea târziu. Jian Suiying îi turnase conținutul ceștii de ceai fierbinte direct în față.

Ceaiul nu era opărit, așa că n-o răni grav, dar Zhao Yan tot a scos un țipăt subțire.

Jian Suiying a aruncat ceșca pe jos. Deși vorbea cu Zhao Yan, l-a privit ironic pe Jian Suilin. A spus cu o voce care a străbătut până și larma de la Gala de Anul Nou: "Zhao Yan, să ții minte: vei fi întotdeauna o catea."

Odată rostite aceste cuvinte, toată lumea a amorțit, inclusiv tatăl lui.

"Chiar dacă ai călcat-o în picioare pe mama mea, chiar dacă ai intrat în casa familiei Jian, chiar dacă ai dat naștere unui fiu al acestei familii, vei fi întotdeauna o catea în clanul Jian, pentru tot restul vieții."

Jian Dongyuan s-a ridicat în picioare cu o mină de fier și a urlat tăios: "Aibăut prea mult! Sunt copii de față, ce fel de idioțenii îndrugi?!"

Jian Suiying chiar trăsese la Măsea; în mod normal, în prezența atâtor rude, n-ar fi vrut să-și facă tatăl de râs în asemenea hal, dar sub influența alcoolului, a scuipat pur și simplu ce avea pe suflet, fără nicio reținere. Așa că i-a replicat: "Tată, dacă ți-e rușine, trebuia să-ți fie rușine mai devreme." Jian Suiying și-a șters stropii de apă de pe haine și a zâmbit strâmb. "V-am făcut pe toți să râdeți, cepăcat... mama mea a murit devreme și n-am avut pe nimeni să mă învețe... Bune maniere? Nu știu ce-s aia." A mormăit o melodie, și-a luat jacheta de pe spătar și a plecat.

Expresiile de pe chipul lui Jian Dongyuan erau de Cartea Recordurilor; Zhao Yan s-a prăbușit plângând în hohote în brațele fiului ei, în timp ce în privirile lui Jian Suilin se aduna o furtună teribilă. El și-a mângâiat mama pe spate, i-a încredințat-o tatălui său, după care a zâmbit de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat: "Fratele meu abăut prea mult, e periculos să conducă în starea asta, o să-l duc eu acasă." Zicând acestea, s-a întors și a luat-o la fugă după el.

Jian Suiying mergea clătinându-se. De fapt, simțea că se acoperise de ridicol în ziua aceea. De la comportament până la ieșirile lui, părea un câine turbat, dar nu regreta absolut nimic. A fost o adevărată plăcere să vadă mutrele acor oameni. Râdea singur în timp ce mergea.

"Frate."

Vocea lui Jian Suilin a răsunat din spate.

Jian Suiying și-a întors capul, l-a măsurat din priviri, apoi a pufnit: "Ce e, vrei să te bați? Vino încoa'."

Jian Suilin s-a uitat la el buimăcit: "Dacă aibăut prea mult, te duc eu acasă."

Jian Suiying a rămas încremenit o secundă, apoi a rânjit cu dispreț: "Tu sigur ai vreo boală la cap."

Chiar nu înțelegea ce era în capul lui Jian Suilin; dacă cineva ar fi îndrăznit să-i insulte mama în public, i-ar fi spart fața acelui ticălos, dar Jian Suilin voia să-l ducă acasă ca un frate grijuliu?

S-a întors spre mașina lui și l-a ignorat complet pe Jian Suilin.

Ac Acesta l-a urmat în tăcere la mică distanță, cu pumnii strânși în buzunarele pantalonilor, tremurând tot. Îl privea pe Jian Suiying cum se clatină, având ochii injectați de furie.

În momentul în care Jian Suiying a deschis portiera mașinăriei, Jian Suilin a simțit un gol uriaș în minte. Înainte ca creierul lui să poată cântări situația și să ia o decizie, corpul acționase deja înaintea lui. Și-a ridicat mâna dreaptă și l-a lovit crunt pe Jian Suiying în zona cefei.

Neașteptând o asemenea lovitură, Jian Suiying s-a prăbușit moale.

Jian Suilin i-a prins trupul căzut, i-a privit silueta armonioasă scăldată în lumina lunii, iar inima a început să-i bată cu o frenezie nebună.

Sfârșitul capitolului

CAPITOLUL 88

"O REALITATE CRUELĂ"

AVERTIZARE: +18. Atenție, conține violență (nici o noutate... o știu)... Incest! Dacă sunteți sensibili, citiți pe propria răspundere... În rest, VĂ MULȚUMESC PENTRU LECTURĂ!!

Jian Suiying nu și-a pierdut cunoștința pentru mult timp; a simțit puțin frig în somn și s-a trezit. Deși îl durea capul de la atâta băutură, încă nu era rupt de beat. Când a deschis ochii, s-a trezit culcat într-un loc necunoscut, cu ceva umed pe față.

A încercat să-și deschidă pleoapele ca să se obișnuiască cu lumina din cameră, dându-se seama că Jian Suilin îi ștergea fața cu un prosop. Expresia posomorâtă de pe chipul lui Jian Suilin l-a făcut să se simtă extrem de inconfortabil; nu părea că-i acordă o îngrijire, ci mai degrabă că pregătește un cadavru pentru înmormântare.

Jian Suilin l-a privit și a zâmbit slab: "Frate, te-ai trezit."

"Eu..." Odată ce a încercat să se miște, Jian Suiying și-a dat seama că ceva nu era în regulă. S-a zbătut, iar un val de transpirație rece i-a scăldat corpul. Membrele îi erau legate de stâlpii patului. Deși funia era flexibilă, nu-i lăsa suficient spațiu ca să se poată mișca în voie sau să se apere.

Jian Suiying și-a scuturat capul greu, încercând să alunge mahmureala: "Ce înseamnă asta?"

Jian Suilin a pus prosopul pe noptieră și și-a folosit degetele ca să dea la o parte șuvițele de păr căzute pe fruntea celuilalt, șoptind: "Frate, vreau să vorbesc cu tine; acum nici măcar nu te mai uiți la mine."

Inima lui Jian Suiying s-a strâns de spaimă. Avusese sentimentul de multă vreme că puștiul ăsta avea probleme la cap; nu știa cât de întunecată îi era de fapt inima, dar acum era clar că o luase razna. Oare chiar îl terorizase atât de rău în copilărie?... A strigat furios: "Maldit ticălos, văd eu ce ai de gând, ia dezleagă-mă imediat!"

Lin l-a ignorat, cufundat orbește propriile sale emoții, și a mormăit pentru sine: "Frate, îți amintești când ne-am cunoscut?"

"Ce naiba debitezi, ai de gând să trăiești în trecut tot restul vieții tale?" Jian Suiying a simțit un ghimpe în piept: "Ce vrei să faci?!"

"Prima oară când te-am văzut... Îmi amintesc că aveam cinci ani pe atunci... Mama m-a pus să te salut. N-am îndrăznit pentru că privirea ta m-a speriat. Apoi mama ți-a spus ceva, iar tu i-ai scuipat direct în față, maiții minte?"

Nu știa dacă Jian Suiying își mai amintea, dar el n-avea să uite asta niciodată în viața lui. Tânărul care cobora leneș scările, purtând un pulover negru pe gât, cu picioarele subțiri și o față albă, delicată, atât de frumos încât îți tăia răsuflarea, dar cu o privire atât de condescendentă încât îl terorizase...

Jian Suiying a împins cu putere în mâini și picioare, încercând să se elibereze, dar când a zărit cureaua subțire de piele, inima i s-a scofâlcit de tot.

Jian Suilin a scos mai multe bucăți de hârtie igienică și le-a pus sub marginile curelei: "Nu te mai zbate, că o să-ți tai pielea."

Jian Suiying chiar nu mai suporta starea aia. Se simțea ca un pește aruncat pe un fund de tocat, așteptând să fie tăiat bucățele, așa că a urlat: "Ești complet bolnav la cap?! Vrei să mă omori, fă-o odată. Dă-mi drumul!"

De fapt, nu credea că Jian Suiying ar avea curajul să-i facă cine știe ce, dar n-avea habar cum să reacționeze, pentru că Jian Suilin părea desprins de realitate.

Jian Suilin a continuat: "De fapt, te uram din tot sufletul când eram mic, îmi era atât de frică încât trebuia să mă ascund de tine în fiecare zi. Dar vezi tu, noi, oamenii, suntem tare ciudați. Cu cât mă tratai mai rău, cu atât simțeam nevoia să mă port frumos, poate că așa... Poate că într-o zi aveai să mă placi și n-ai mai fi dat în mine..." Jian Suilin s-a aplecat, și-a sprijinit mâinile de o parte și de alta a capului lui Jian Suiying și l-a privit în tăcere, admirând cu o atenție bolnăvicioasă fiecare centimetru din pielea lui.

Jian Suiying încremenise de groază.

"Frate, știi... nu știu de când, dar ochii mei n-au putut face altceva decât să te urmărească. Deși mă temeam de tine ca de ciumă când eram mic, te și admiram enorm. Credeam că ești bun la toate. Credeam că într-o zi, dacă o să mă străduiesc destul, voi ajunge ca tine. Atât de puternic încât n-o să mai îndrăznești să mă terorizezi." A întins mâna, i-a mângâiat obrazul și a pufnit în râs, incapabil să-și ia ochii de la el...

(Ești bolnav, un monstru bolnav!)

Un sentiment bizar a ucis orice altă emoție în inima lui Jian Suiying, deși nu găsea cuvintele potrivite să descrie ce era în capul lui Suilin. A înțeles însă mult prea repede, pentru că Xiao Lin a coborât capul, a deschis larg ochii și a urmărit cum buzele lui Jian Suilin le atingeau pe ale sale.

În clipa aceea, Jian Suiying a simțit cu adevărat că cerul se prăbușește peste el. A bănuit că încă dormea, că totul era doar un coșmar, a suspectat că băuse prea mult și că, în mod sigur, ce i se întâmpla nu era real.

Propriul său frate îl săruta!

Jian Suiying era atât de șocat încât a încremenit pe loc, prefăcându-se într-un sloi de gheață. Tânărul maestru Jian mai călcase strâmb în viața lui, dar nu coborâse niciodată atât de jos încât să comită asemenea acte josnice și ilegale. Nu se considerase niciodată un sfânt, dar nici prin cap nu-i trecuse că o mizerie precum incestul i se putea întâmpla tocmai lui.

Abia după ce Jian Suilin i-a lins buzele suficient de mult ca să i le elibereze, Jian Suiying a revenit la realitate; avea o expresie de o urâțenie paroxistică, pironindu-l cu o privire în care nu mai rămăsese nicio vorbă.

Jian Suilin și-a umezit buza inferioară și s-a urcat și mai tupeist peste el: "Frate, ești atât de frumos... știi de cât timp visez să vină ziua asta?"

Ochii lui Jian Suiying erau gata să iasă din orbite în timp ce tremura din toate încheieturile: "Tu... ești nebun la cap?!"

Jian Suilin și-a plecat capul și i-a atins ușor obrazul cu buzele: "Se poate." Știa că Jian Suiying îl adusese la capătul răbdării. Dacă nu l-ar fi întâlnit niciodată pe Li Yu, probabil că ar mai fi suportat câțiva ani, așteptând să-și facă propriile aripi și căutând apoi ocazia să preia controlul în fața fratelui său, în loc să riște să facă ceva ce, poate, nu avea să-i mai ierte niciodată.

Crezase că, atâta timp cât se purta frumos cu fratele său, îl asculta în toate și încerca să-l facă fericit... într-o zi avea să fie luat în serios, dar apariția lui Li Yu îi distrusese toate fanteziile. Nu mai putea suporta; ura să-l vadă cum devine tot mai apropiat de Li Yu, nu putea suporta să-și vadă fratele îndepărtându-se de el fără să facă nimic ca să-l oprească, nu-și mai putea stăpâni dorința.

Omul acesta, fratele său cel mare, era atât de orbitor și de nemilos încât n-ar mai fi dorit nimic altceva pe lume, doar să-l poată avea.

Tot corpul lui Jian Suiying era acoperit de fiori de gheață în timp ce urla cu disperare: "Jian Suilin, ești un psihopat pervers, ești nebun... Ai mintea dusă cu pluta sau ai un blestemat de creier defect?! Ia uită-te cine sunt! Sunt fratele tău! Sunt fratele tău! Ce naiba vrei să faci, a? Ce vrei să faci?!"

Jian Suilin s-a așezat călare pe el, i-a strâns bărbia și i-a blocat gura cu forța. De data aceasta n-a mai fost doar o încercare; s-a luptat să-i deschidă dinții și să-i împingă limba în interior.

Jian Suiying a simțit că întregul său corp e pe cale să se prăbușească; gândul că propriul său frate îl călărea și îl săruta îl aducea în pragul nebuniei. A deschis gura ca să-l muște, dar Jian Suilin i-a ghicit intenția și i-a strâns și mai tare maxilarul, făcându-i imposibilă orice mișcare.

Jian Suilin i-a împins limba în gură, înfășurând-o ușor, i-a lins gingiile calde de parcă și-ar fi lăsat propria amprentă și l-a sărutat cu o forță copleșitoare.

Saliva lui Jian Suiying s-a scurs din colțul gurii până i-a umezit perna. S-a zbătut disperat, dar mâinile și picioarele îi erau strâns legate; abia își putea îndoi genunchii, așa că era complet neajutorat.

Jian Suilin a întins o mână, i-a sfâșiat cămașa și l-a sărutat de la bărbie până în piept.

Jian Suiying simțea că înnebunește și a țipat: "Jian Suilin! Dă-mi drumul! O să te omor!"

Jian Suilin a părut surd la orice strigăt, lăsându-i o serie de urme vinete pe pieptul robust. Era atât de fierbinte și de excitat încât nu mai judeca nimic. Faptul că se afla în această ipostază cu Jian Suiying îi oferea un imbold uriaș. Câți oameni ar fi putut rămâne calmi? Ceea ce dorise cu disperare atâția ani era acum chiar în fața lui... Își dorea să-l devoreze complet, să-l facă parte din el.

Vocea lui Jian Suiying devenise răgușită, dar nu-l putea opri. În clipa aceea, un sunet familiar a început să răsune în camera lor.

Amândoi s-au cutremurat; Jian Suilin și-a ridicat capul și s-a uitat spre telefonul mobil al lui Jian Suiying de pe noptieră. A vrut să-l ia și să-l închidă, dar când a zărit numărul de pe ecran, a ezitat. Nu avea un nume salvat, dar recunoscuse numărul.

Jian Suiying îl privea cu o ură cruntă.

Jian Suilin a întins o mână ca să-i acopere gura lui Jian Suiying și a răspuns la apel: "Alo?"

A urmat o pauză scurtă, de parcă celălalt ar fi rămas blocat înainte de a vorbi.

Jian Suilin a spus primul: "Li Yu".

Ochii lui Jian Suiying s-au mărit și a scos un geamăt înăbușit, dar n-a putut scoate niciun sunet. Mâna lui Jian Suilin îi acoperea gura cu putere.

Li Yu a întrebat glacial: "De ce îi răspunzi tu la telefon?"

"Fratele meu abăut prea mult cu bătrânii și îl duc acasă."

"E acolo? Poate vorbi?"

"Nu, fratele meu nu vrea să te mai vadă niciodată, așa că nu-l mai suna."

Li Yu a replicat tăios: "Crezi că ești calificat să vorbești în numele lui? Nu e treaba ta, nu te amesteca în problemele noastre."

Privirea lui Jian Suilin a fulgerat de ură: "Li Yu, cine naiba te crezi? Orice ar fi, eu sunt singurul lui frate. Tu nu ești decât un iubit de rând care poate fi aruncat la gunoi oricând. Nu te mai crede atât de important."

Li Yu era gata să riposteze, dar brusc, Jian Suilin a scos un geamăt de durere, trăgându-și mâna instinctiv. Jian Suiying îl mușcase cu toată puterea, reușind să se elibereze o secundă ca să urle: "Jian Suilin! Blestematule! Lasă-mă să plec! Li Yu!"

În momentul acela nu-i mai păsa de certurile cu Li Yu; durerea era insuportabilă și nu mai putea tolera consecințele acțiunilor lui Suilin.

Jian Suilin a închis telefonul în grabă, i-a smuls bateria și a aruncat-o cât colo.

"Frate, speri să vină să te salveze? Imposibil. Chiar dacă reușește să dea de urmele tale, îi va lua cel puțin câteva zile. Avem destul timp..."

Jian Suilin i-a dat jos hainele de pe corp și a început să-i mângâie cu degetele zona intimă ascunsă sub lenjerie.

Fața lui Jian Suiying era aprinsă de o furie neagră, cu venele zbătându-i-se pe frunte. L-a privit pe Jian Suilin aplecându-se și lingându-i sexul.

Chiar dacă sufletul îi era plin de scârbă și teroare, corpul său refuza să asculte de rațiune; sub un asemenea stimul, reacția fizică era inevitabilă.

Jian Suilin a simțit răspunsul trupului său, devenind și mai excitat, în timp ce partea inferioară a corpului i se umfla dureros.

Jian Suiying își dorea enorm să-l blesteme din tot rândul, dar acum rămăsese tăcut, cufundat într-o teroare mută.

Chipul lui Jian Suilin era roșu de excitație, arătând complet transformat. L-a privit pe Jian Suiying cu un zâmbet larg și a murmurat tandru: "Frate..."

Jian Suiying a umezit buzele de repulsie: "Încă mai ai curajul să mă chemi așa?!"

"Sincer să fiu, toată viața mi-am dorit să nu fii fratele meu, ca să nu mă mai respingi." În timp ce vorbea, Jian Suilin s-a aplecat și i-a atins sexul cu vârful nasului, apoi l-a luat în gură.

Nu și-ar fi imaginat niciodată în viața lui că va fi protagonistul unei asemenea monstruozități. Ar fi preferat să fie bătut până la moarte decât să îndure un asemenea iad.

Jian Suilin era complet pierdut în frenezia plăcerii.

Plăcerea care însoțea o asemenea senzație nu putea fi descrisă în cuvinte. Relația tabu îl arunca pe Jian Suiying într-o stare de anxietate absolută.

Fața delicată a lui Jian Suilin era brobonată de sudoare, iar ochii îi luceau de o poftă animalică.

Jian Suiying simțea că fiecare secundă dura cât o veșnicie, în timp ce își mușca buzele ca să nu scoată vreun sunet. Nu putea suporta povara incestului. O lua razna de-a binelea.

Jian Suiying simțea că fața îi ia foc. Nu se temuse de nimic în viață, dar acum se temea că Jian Suilin nu se va opri. "Xiao Linzi, nu înnebuni de tot, hai, desleagă-mă și lasă-mă să plec... Ești bolnav, sunt fratele tău! Ai auzit? Avem același sânge! Ai luat-o razna, realizezi ce faci?!"

Chipul fin al lui Jian Suilin a afișat un zâmbet frumos; părea extrem de mulțumit. A tras perna deoparte și i-a pus-o sub șolduri lui Jian Suiying, spunând cu o blândețe bolnavă: "Frate, fac ceea ce mi-am dorit mereu. Tot ce îmi doresc pe lumea asta ești tu."

Sentimentele de furie, rușine, ură, disperare și tot felul de emoții îi brăzdau chipul. Habar n-avea cum să le facă față.

Ochii lui Jian Suilin erau injectați de sânge și, deși părea calm la suprafață, nu-și putea ascunde nebunia interioară. Tremura de emoție gândindu-se că făcea în sfârșit ceea ce visase în nenumărate nopți. Senzația era pe atât de electrizantă, pe cât de terifiantă, dar era mult prea târziu să se mai oprească; n-ar fi făcut-o niciodată.

Ajuns în acest punct, nu mai avea cale de întoarcere...

Jian Suiying era ca o baterie descărcată, zătându-se cu disperare: "Jian Suilin! Dă-mi drumul! Ești nebun! Ești nebun, ticălosule! O să te omor!"

Jian Suiying simțea că cedează psihic.

Brațul lui Jian Suilin îi presa trupul fără milă, în timp ce limba lui umedă îi devora gura fără opreliști.

Jian Suiying se zbătea de mama focului. Oare cine i-ar fi putut da o bătaie sora lui Cristos în momentul ăla? I-ar fi mulțumit din suflet până și strămoșilor lui.

Dar știa că nimeni nu avea să vină să-l salveze.

În momentul invaziei, Jian Suiying se simțea incapabil să creadă. Dacă asta era un coșmar... era cu siguranță cel mai crud dintre toate.

Se admira pe sine însuși că nu leșinase încă, rămânând perfect conștient.

Respirația lui adâncă părea nesfârșită, părând să-l satisfacă pe celălalt, în timp ce fiecare împingere viza adâncurile trupului său, ca și cum ar fi vrut să se lipească definitiv de el.

"Frate... Frate..." Jian Suilin a scos un geamăt plin de lacrimi, sufocându-se în final într-un hohot de plâns, de parcă ar fi atins cel mai mare succes din viața lui.

Nu putea accepta ceea ce se întâmpla tocmai pentru că era fratele lui, îi purta sângele; la urma urmei, cine ar fi putut accepta așa ceva?

Jian Suilin și-a încordat șoldurile, stimulându-i fiecare celulă, cucerindu-o pe deplin pe persoana la care tânjise ani de zile, lepădându-se de ultima fărâmă de rațiune care i-a mai rămas. Ca o fiară insațiabilă, s-a aruncat asupra lui Jian Suiying, dând frâu liber sentimentelor sale nebunești și dorințelor sale fără sfârșit.

Acest sex forțat părea să nu se mai termine. Fiecare minut, ba chiar fiecare secundă, însemna că timpul petrecut alături de iubitul său frate se scurgea inexorabil. Cu o asemenea mentalitate, nu se putea opri; nu putea decât să continue să-l posede, sperând că în felul acesta se va imprima pentru totdeauna în trupul și inima lui.

== MIC EXTRAS DIN JURNALUL LUI BAI XINYU ==

"ISTORIA LACRIMILOR, A SUDORII ȘI A SÎNGELUI MICUȚULUI BAI ÎN ARMATĂ"

Nu este o exagerare să spunem că în ziua în care Bai Xinyu a plecat în armată, a plâns pe tot parcursul drumului de la Beijing la Qinghai.

Familia îi luase toate cardurile, lăsându-i doar câteva mii de yuanio pentru urgențe, și l-a urcat cu forța în tren împreună cu ceilalți recruți ca să-și înceapă dureroasa și chinuitoarea călătorie.

În timpul zilei, suspina privind peisajul straniu, complet diferit de orașul agitat cu clădiri înalte cu care era obișnuit. Îi venea să-și spargă capul de geam. Noaptea, în schimb, trebuia să suporte mirosul pestilențial de picioare nespălate și sforăiturile puternice care îl făceau să se foiască fără să poată închide un ochi.

În momentul ăla, a crezut că mediul nu putea fi mai rău de atât, dar s-a înșelat: ca să scape de picioarele alea împuțite, s-a mutat printre recruții din alte vagoane... Rezultatul a fost și mai tragic: a ajuns lângă o toaletă scârboasă, înghesuit pe o bancă de lemn tare...

Se simțea complet în plus... privind la noii lui camarazi, îi venea să se arunce din tren.

Încă de când se urcase, toată lumea se holba ciudat la el, iar el îi privea de sus... Erau atât de incompatibili!

Unii aveți capul ras la zero, în timp ce el îl avea vopsit în șaten deschis. Alții n-aveau niciun fel de bagaj în afară de uniformele militare, în timp ce el purta un ceas evaluat la vreo 600.000 de yuan și o serie de cercei cu diamante în urechea stângă. Restul erau în mare parte fii de țărani cu pielea arsă de soare, pe când el era un fiu de mamă care nu pusese mâna pe o treabă grea în toată viața lui.

Nimeni nu a încercat să vorbească cu el. Preferă să se joace pe mobilul care n-avea semnal decât să schimbe o vorbă cu vecinul de banchetă.

În clipa aceea, a simțit că e un păun aruncat în mijlocul unui cuib de găini. Disprețuia chiar și ideea de a fi atins, dar cel mai mult ura să-i vadă pe toți dezbrăcați.

Pe tot parcursul drumului s-a lamentat și s-a căit pentru datoriile de la jocurile de noroc, pentru faptul că se lăsase păcălit de micul Lin Zi, riscându-și banii, dar mai ales pentru că îl provocase pe fratele său. Nu, îl ura pe fratele său pentru că fusese atât de crud și îl pedepsise într-un mod atât de nemilos.

Sfârșitul capitolului