CAPITPLELE 89 / 90

CAPITOLUL 89

"DE CE NU MORI?!"

Când s-a trezit Jian Suiying, soarele îi bătea direct în față. Soarele de iarnă dădea mereu o falsă impresie de căldură.

Cearșaful de sub el fusese schimbat. Deși trupul îi era gol, nu se simțea umed sau lipicios; evident că fusese curățat. Jian Suilin fusese la fel de atent ca de obicei pentru a-i reduce disconfortul la minimum. Cu toate acestea, primul gând al lui Jian Suiying când a deschis ochii a fost să-l ucidă. Regreta că nu băuse și mai mult, poate că așa ar fi uitat tot ce se întâmplase, în loc să-și amintească fiecare scenă cu o claritate dureroasă.

Jian Suilin stătea cuminte pe marginea patului, de parcă ar fi așteptat să se trezească. Văzându-l deschizând ochii, i-a atins ușor obrazul: "Frate, ți-e foame?"

Jian Suiying l-a privit cu o răceală tăioasă: "Până când ai de gând să mă ții legat?" Când a deschis gura, vocea îi ieșise extrem de răgușită, din cauză că nu încetase să-l înjure toată noaptea, iar Jian Suilin nu se oprise nici el din a-l invada.

În cele din urmă, amândoi căzuseră epuizați.

Jian Suilin și-a strâns buzele și a coborât pleoapele: "Nu știu... mai vreau să stau puțin cu tine."

Jian Suiying și-a întors fața și a închis ochii. Tot ce era de spus și de apostrofat fusese deja rostit noaptea trecută; acum nu-i mai rămăsese în suflet decât o oboseală copleșitoare, refuzând să se gândească la ceva, pentru că orice gând ar fi trecut de limita toleranței sale psihologice, lăsându-l fără apărare.

Jian Suilin i-a mângâiat obrazul fratelui său cu o privire plină de adorație și dorință. Ar fi vrut să încuie acea persoană undeva, s-o ascundă de ochii lumii, ferind-o de privirile altora. De ce nu era al lui, de ce?! Jian Suilin detesta toate motivele pentru care fratele său nu-i putea aparține; ura atât de mult situația încât îi venea să distrugă totul.

Jian Suiying și-a smuls brusc fața și l-a scuipat direct în ochi, spunând cu o repulsie profundă: "Nu mă atinge, ești un bolnav... un scârbos nenorocit."

Mișcările lui Jian Suilin s-au oprit brusc; fața i-a palid, lăsând să se vadă o durere ascuțită. A întins o mână tremurândă și și-a șters lacrimile de pe obraji.

"Da, știu că sunt bolnav, nu sunt normal; ai fost atât de aspru cu mine când eram mic, dar cu toate acestea, te iubesc atât de mult..." Jian Suilin l-a privit cu o licărire de nebunie în priviri. "Îmi place cel mai mult expresia asta de pe chipul tău. Frate, când mă privești de parcă aș fi o chestie mizerabilă... Îmi place enorm. Știi de ce? Pentru că am așteptat momentul ăsta: să văd fața asta plină de dispreț în timp ce erai fumat zdravăn de mine. Oare cum arăți în momentele alea? Da, exact ca aseară... Erau atât de frumos, fratele cel mare care fusese întotdeauna atât de blând, erai atât de superb..." Fața frumoasă a lui Jian Suilin a schițat un zâmbet strâmb, făcând pe oricine să se înfioare.

"Frate, te iubesc."

"Frate, te iubesc, te iubesc din tot sufletul."

Cuvintele "Te iubesc" care îi răsunaseră în urechi în ritmul loviturilor de corp din noaptea trecută, ca un blestem teribil, au început să reverbereze din nou în mintea lui, făcându-l să vrea să-i taie gâtul pe loc.

"Frate, ce aș fi putut obține dacă aș fi rămas marioneta voastră, frățiorul blând și dulce pentru tot restul vieții? La ce bun dacă nu m-ai fi privit niciodată cu adevărat? Așa că nu regret nimic. Nu regret nimic din ce am făcut, chiar dacă mă omori." Când iubești pe cineva la un nivel atât de disperat și nebunesc, nimic altceva nu mai contează. Nici măcar nu-și bătea capul cu ce fel de răzbunare avea să înfrunte; știa doar că a avea ceea ce-și dorise cel mai mult pe lume, chiar și pentru o singură noapte, merita tot riscul.

Jian Suiying l-a privit cu o scârbă profundă, după care și-a întors din nou fața.

"Frate, ți-e sete? Sau ți-e foame? Ce ai vrea să mănânci?" A mormăit Jian Suilin pentru sine după ce a așteptat zadarnic un răspuns. "Spune-mi ce vrea inima ta să mănânci..."

I-a privit bărbia frumos conturată a lui Jian Suiying, simțindu-se copleșit de o fascinație bolnavă. S-a descălțat de papuci, s-a urcat în pat, l-a îmbrățișat pe Jian Suiying din lateral și și-a îngropat capul în pieptul lui, ascultând bătăile domoale ale inimii sale. Acesta părea să fie cel mai fericit moment din viața lui. Și-ar fi dorit ca aerul să înceteze să circule și timpul să se oprească pe loc, ca să-l poată ține așa, să-l poată ține de parcă ar fi fost stăpânul lui absolut. Ca într-un vis frumos din care refuza să se mai trezească.

"Frate, erai atât de rău când erai mic; îți amintești când m-ai aruncat odată în piscină? Era să mor atunci... Mama m-a strâns în brațe și a plâns o veșnicie, așa că am plâns și eu odată cu ea. N-am îndrăznit să plâng în fața ta, de frică să nu te enervezi. În momentul ăla erai ca un demon în inima mea; n-ai avut niciodată pic de milă față de mine, nu puteam să nu te privesc, dar ori de cîte ori o făceam, îmi doream doar să mă ascund din nou."

Jian Suilin părea prins în capcana amintirilor, povestind încet tot felul de detalii din copilărie: "Dar odată, când eram în școala primară, un băiat din clasa mea m-a bătut și m-am întors acasă cu nasul spart. Prima oară m-ai luat la palme pe mine, m-ai certat că sunt un neisprăvit, după care te-ai dus să-l bați pe el; îmi amintesc clar ce i-ai spus: 'Doar eu am voie să-mi bat fratele'... În clipa aia m-am gândit că, chiar și atunci când făceai ceva bun, tot aveam motive să mă răzbun, dar în adâncul sufletului m-am simțit atât de fericit. N-ai recunoscut niciodată că sunt fratele tău... În mod normal ar fi trebuit să te urăsc, dar am fost plin de tine atâția ani, m-am gândit doar la tine. Cine e Li Yu? Cine sunt iubiții tăi? Toți vin și pleacă... Oricâți ar fi, nimeni nu te va iubi mai mult decât mine."

"Dar tu, de ce naiba îți place de Li Yu? Ce are așa de special? Abia aștept să-l omor..." Tonul lui Jian Suilin, inițial atât de blând, s-a preschimbat brusc într-o iritare violentă de îndată ce l-a menționat. Dacă ar fi avut puterea să dea timpul înapoi, n-ar fi permis niciodată ca Li Yu să intre în casa lor.

De altfel, Jian Suiying nici măcar nu se aștepta să se întoarcă acasă la prânz în ziua aceea; dacă Suilin nu și-ar fi adus colegii în vizită, n-ar fi dat niciodată de Li Yu, iar iubirea lui pentru el n-ar fi scăpat de sub control.

Dacă n-ar fi fost atâtea "coincidențe", niciunul dintre cei trei n-ar fi ajuns într-un asemenea hal.

Jian Suiying nu putea procesa nimic din ce trăise. Ceea ce se întâmplase noaptea trecută îi dăduse viața complet peste cap. Până atunci, nici nu-și putuse imagina că propriul său frate îi va mărturisi iubirea la ureche. Totul era atât de scârbos de pervers, atât de mizerabil de dizgrațios încât își dorea ca un fulger să cadă din cer și să-i nimicească pe toți... Ce eliberare ar fi fost!

Nebunie, o nebunie curată.

Exact în momentul în care Jian Suilin își strângea fratele cel mare în brațe ca să-și liniștească inima, o serie de sonerii insistente, amestecate cu lovituri de picioare în ușă și urlete, au spulberat iluzia acelei împliniri bolnave.

"Deschide ușa! Deschide ușa!"

Strigătul lui Li Yu răsuna din spatele ușii de la intrare.

Chipurile amândurora s-au schimbat instantaneu.

Jian Suilin nu se aștepta ca Li Yu să-i găsească locuința atât de repede, în timp ce Jian Suiying își privea trupul gol, cu mâinile și picioarele strâns legate, simțindu-se și mai pierdut. Ar fi preferat să fie bătut până la moarte decât să fie văzut în halul ăla în fața lui Li Yu.

Suilin s-a ridicat încet de pe trupul lui și i-a aruncat lui Jian Suiying un zâmbet de o oboseală copleșitoare. Visul ăla fusese mult prea scurt ca să-și poată alina tristețea.

"Jian Suilin, deschide ușa! Ce i-ai făcut?! Deschide ușa!" Ochii lui Li Yu erau injectați de sânge. Apelul de noaptea trecută, durat doar câteva fracțiuni de secundă, îl aruncase într-un infern de angoasă de-a lungul întregii nopți. Se temea că Jian Suilin, orbit de ura acumulată în tot acest timp, ar fi putut comite o ireparabilă faptă. Nu putea permite nimănui să-l rănească pe Jian Suiying.

Îl găsise pe asistentul lui Jian Suilin și îl obligase să coopereze prin amenințări. Căutase toată noaptea până dăduse de proprietatea acestuia. Din cele unsprezece noaptea trecută și până în acel moment, acele lungi nouă ore îl torturaseră cumplit, fiindu-i frică să nu ajungă cu un minut prea târziu și să regrete toată viața.

Jian Suilin l-a sărutat pe buze, l-a mai sărutat o dată, după care l-a privit cu o amărăciune greu de descris preț de câteva clipe, înainte de a se ridica în cele din urmă din pat, a ieșit din dormitor și a închis ușa în urma lui.

Când a deschis ușa, Li Yu părea un leu însetat de sânge. În clipa în care pragul s-a deschis, văzându-i privirea însângerată, s-a repezit direct la el și l-a apucat de gât: "Spune unde e!"

În ochii lui Jian Suilin licărea o ură cruntă: "Cum ai dat de locul ăsta?"

"Unde e?! Ce i-ai făcut?!" Li Yu a simțit că orice discuție e de prisos, așa că l-a împins cu forța și a început să-l caute pe Jian Suiying prin toată casa.

După ce a deschis ușile de la ambele dormitoare și n-a văzut pe nimeni, a încercat să o deschidă pe cea de la capătul holului, dar aceasta era închisă.

Li Yu a făcut doi pași în spate și a lovit ușa cu o lovitură brutală de picior.

Ușa din lemn masiv care cântărea peste șaptezeci de kilograme a scos un sunet înfundat, dar fiind atât de grea, n-a cedat din prima, lăsându-l pe Li Yu cu picioarele amorțite. Chiar în momentul în care s-a retras ca să aplice a doua lovitură, a simțit o mișcare de aer în spatele său și, întorcându-is brusc capul, l-a văzut pe Jian Suilin ridicând un scaun ca să-l lovească direct în cap.

Holul îngust de nici un metru lățime nu-i lăsa loc de ferire. În acea fracțiune de secundă, n-a putut face altceva decât să ridice brațul ca să blocheze impactul. Cu un zgomot violent, Li Yu a fost izbit în plin și, în clipa următoare, și-a pierdut echilibrul, prăbușindu-se direct la pământ.

Jian Suilin a aruncat scaunul și l-a lovit din nou cu piciorul: "De ce nu mori?! De ce naiba nu mori?!"

Când era gata să ridice din nou piciorul ca să-l lovească, Li Yu l-a apucat de gleznă și l-a tras la rândul lui la pământ.

Li Yu n-avea timp de menajamente. Cu cât Jian Suilin reacționa mai violent, cu atât îi era mai teamă că în spatele acelei uși avea să descopere o scenă insuportabilă. Singurul gând care-i pulsa în minte era dorința de a-l vedea imediat pe Jian Suiying. S-a ridicat și a izbit cu toată puterea în zona broaștei. Lovitura a reușit în sfârșit să deschidă ușa, care s-a izbit zgomotos de perete.

Imaginea care i s-a așternut în fața ochilor l-a lăsat pe Li Yu complet încremenit.

Sfârșitul capitolului

CAPITOLUL 90

"DOAR RUȘINE"

Își imaginase mii de posibilități. Crezuse că neînțelegerile dintre cei doi frați ai familiei Jian ajunseseră într-un punct fără întoarcere; Jian Suilin era sortit să piardă în fața lui Jian Suiying, dar nu și-ar fi închipuit niciodată că, deschizând acea ușă, avea să dea tocmai peste o asemenea scenă.

Încălzirea din cameră funcționa la maximum, iar Jian Suiying era acoperit doar cu o pătură subțire. Stătea sprijinit pe jumătate de tăblia patului, cu mâinile și picioarele legate, având pe piept urmele inconfundabile și șocante ale unei nopți de desfrâu.

În clipa aceea, îi privea cu o răceală de gheață și o indiferenze absolută pe Li Yu și Jian Suilin care se ridicau de la podea.

Li Yu a deschis gura, șoptind tremurând: "Frate Jian...", dar câteva secunde mai târziu n-a mai putut scoate niciun sunet. Refuza să creadă ceea ce vedea. În camera aceea se aflau doar cei doi frați ai familiei, așa că de ce naiba Jian Suiying era legat de pat în felul ăla?!

Cine și ce naiba i-ai făcut?! Suilin e fratele lui!

Li Yu a simțit cum îl ia amețeala. Ceva din corpul său a explodat instantaneu. O furie nebună i-a inundat fiecare celulă. Scene din trecut i s-au derulat prin fața ochilor: atenția și tandrețea lui Suilin față de Jian Suiying căpătau acum o cu totul altă conotație, devenind de-a dreptul orbitoare. S-a întors încet, pironindu-l pe Suilin cu o privire care trăda dorința de a-l sfâșia de viu. Și-a înfrânat ostilitatea care-i dăduse în clocot în tot trupul și, strângându-și dinții, a sâsâit un singur cuvânt: "Explică-te!"

Jian Suilin nu mai încerca să-și ascundă furia și gelozia; dimpotrivă, privind chipul schimonosit al lui Li Yu, simțea o satisfacție morbidă.

Pumnul lui Li Yu s-a strâns atât de tare încât îi tremura: "Vorbește! Explică-te! Explică-te dracului! Spune-mi că ceea ce văd în fața mea nu e ceea ce cred!"

Jian Suilin a rânjit batjocoritor: "E exact ceea ce vezi... noaptea trecută... în patul ăsta..."

Înainte de a-și duce fraza până la capăt, Li Yu s-a năpustit asupra lui ca o fiară în colț, lovindu-l frenetic și urlând în timp ce-și agita pumnii cu o ură orbitoare: "Este fratele tău! La naiba, e fratele tău!"

Ochii lui Jian Suilin erau la fel de injectați de sânge; și-a adunat toate puterile și a ripostat cu o furie egală.

Asta nici măcar nu se mai putea numi o bătaie; oricine i-ar fi privit și-ar fi dat seama că amândoi voiau să se omoare reciproc. Erau cei mai amari dușmani care puteau exista pe lume. Și-au împărțit cele mai grele și nemiloase lovituri, încercând să-și verse astfel durerea din suflet și invidia născută din gelozie.

Li Yu nu urâse niciodată pe nimeni în felul ăla. Voia să-l omoare pe Jian Suilin. Chiar voia să-l omoare! Îl atinsese pe omul cel mai de preț din viața lui, cel pe care nu l-ar fi putut împărți cu nimeni pe lume. Voia să-i taie mâna cu care îl atinsese, dar mai ales voia să-i spargă gura cu care lăsase urme pe pieptul lui.

La naiba, voia să-l ucidă! Să-l ucidă! Să-l ucidă!

Jian Suiying era al lui! Îi aparținea exclusiv lui!

Jian Suilin nu urâse niciodată pe cineva atât de mult. Individul ăsta îi luase omul cel mai drag. Se bucurase fără scrupule de ceea ce era mai scump pentru el. Nu trebuise să facă nimic ca să pună mâna cu atâta ușurință pe cel pe care n-ar fi putut să-l aibă nici măcar riscându-și viața!

Atât Li Yu, cât și Jian Suilin își pierduseră complet mințile. Lupta lor transformase încăperea într-o ruină. Orice obiect care putea fi folosit drept armă fusese întrebuințat ca să-și facă și mai mult rău; în ochii lor rămăsese un singur scop: să-l doboare pe celălalt.

Li Yu era boxer profesionist, așa că Jian Suilin n-a putut să-i țină piept până la capăt. După o serie de lovituri necruțătoare, Li Yu l-a imobilizat la pământ, lovindu-l fără milă. Suilin a strâns din dinți, dar l-a apucat și el ferm de haine; nu-i dădea nicio șansă să câștige teren.

Trecând de la indiferența inițială a lui Jian Suiying, la satisfacția de a-i vedea pe cei doi idioți bătându-se ca chiorii, și apoi la o spaimă ascunsă văzându-i pe amândoi mânjiți de sânge, a început să simțea o rușine profundă de tot ceea ce se petrecea.

Văzându-l pe Jian Suilin acum la pământ, bătut măr, a realizat că fusese învins de Li Yu. Dacă și-ar fi putut mișca mâinile și picioarele, l-ar fi bătut personal pe Jian Suilin până l-ar fi lăsat lat, dar nu-și putea pierde cu totul capul; nu putea uita că puștiul ăla era totuși sânge din sângele lui.

Totuși, privind expresia însetată de sânge de pe chipul lui Li Yu și mișcările care nu dădeau semne de oprire, a ajuns să creadă că Li Yu chiar avea de gând să-l omoare. Cunoscându-l din trecut, a realizat că nu-l mai văzuse niciodată atât de dezlănțuit.

Jian Suiying nu mai putea rămâne indiferent. Văzând lupta agonizantă a lui Jian Suilin, a simțit cum i se ridică părul pe ceafă. Și-a întins mâinile legate ca să apuce o cutie de plastic de lângă pat și a aruncat-o spre Li Yu, urlând: "Oprește-te, o să-l omori! La naiba, vrei să facem din familia noastră o scenă de circ?!"

Strigătul acela i-a adus cu picioarele pe pământ pe cei doi idioți care luptau pentru propria viață.

Mișcările lui Li Yu s-au oprit și și-a întors capul rigid. Fața lui albă era mânjită de sânge – nu se știa al cui – părul îi era fleșcăit de transpirație, iar ochii îi străluceau roșii ca jarul; arăta ca o stafie scăpată dintr-un câmp de bătălie.

Inima lui Jian Suiying a făcut un salt violent; nu-l mai văzuse niciodată pe Li Yu în halul ăla. Un asemenea Li Yu îl înfiorase de-a binelea.

Li Yu s-a uitat la el, apoi l-a privit pe Jian Suilin, care zăcea aproape fără cunoștință, și și-a descleștat încet mâna de pe haina celuilalt. S-a ridicat clătinându-se și a început să înainteze pas cu pas spre patul lui Jian Suiying. Fiecare pas mai aproape îi cerea o forță de voință uriașă.

Și-a întins mâna: pumnul îi era plin de sânge, iar încheieturile îi fuseseră zdrobite. Jian Suiying l-a privit în tăcere, de parcă ar fi fost un necunoscut.

Li Yu a întins o mână tremurândă ca să desfaca cureaua de piele de la încheietura lui; degetele îi erau atât de amorțite încât nu reușea deloc să desnoade nodul.

Jian Suiying s-a uitat la funia mânjită de sânge, la Li Yu care se străduia cu disperare să desfacă legătura, după care a observat că acesta plângea.

Nu-l mai văzuse niciodată pe Li Yu plângând.

Se părea că și Li Yu știa să plângă, la fel ca oricine altcineva. Lacrimile îi șiroiau pe obraji ca dintr-o fântână spartă, iar chipul i s-a umezit instantaneu. A strâns din dinți în timp ce își ștergea necontenit lacrimile ce-i încețoșau vederea, luptându-se cu încăpățânare să desfacă legăturile de piele care îi țineau mâinile și picioarele prizoniere.

Apoi l-a strâns în brațe pe Jian Suiying, l-a îmbrățișat cu atâta putere și a șoptit "Frate Jian" cu o tristețe infinită, de parcă ar fi suferit o nedreptate cruntă.

Jian Suiying a simțit o arsură dureroasă în ochi, dar în cele din urmă n-a plâns. N-avea motive s-o facă, cu atât mai puțin pentru Li Yu; nu putea plânge nici măcar pentru el însuși. Indiferent care ar fi fost motivele, nu-și putea permite să pară slab în fața acestor doi idioți. Cu atât mai puțin în fața acestui cuplu care îl rănise unul mai rău decât celălalt; n-avea să arate slăbiciune niciodată.

L-a îmbrâncit pe Li Yu cu toată forța: "Dă-mi drumul!"

Și-a adunat hainele și s-a îmbrăcat, a luat lucrurile de pe noptieră, și-a îndreptat spatele și a pornit spre ușă pas cu pas.

Trecând pe lângă Jian Suilin... acesta a geșit dureros: "Frate..."

Jian Suiying s-a oprit pentru o secundă, s-a întors brusc și l-a lovit de câteva ori cu piciorul în burtă. Jian Suilin zăcea ca un pește pe uscat, incapabil să scoată vreun sunet, dar s-a agățat cu disperare de glezna lui Jian Suiying, plângând și suspinând: "Frate, frate, eu chiar... te iubesc..."

Jian Suiying i-a dat o lovitură secundară peste braț și a ieșit din casă.

Sfârșitul capitolului