CAPITOLUL 14

 

Capitolul 14

    Strălucirea slabă a luminilor cabinei arunca umbre lungi peste interior, abia luminând silueta adormită lângă Arthit. Zumzetul ritmic al motoarelor avionului străbătea liniștea, amestecându-se cu murmurul ocazional al celorlalți pasageri.

Privirea i-a alunecat în jos, spre caietul de schițe din poală, ale cărui pagini erau pline de desene complicate. Îl împrumutase mai devreme, intrigat de tușele iscusite și de atenția la detalii. Caietul era aproape plin, fiecare pagină fiind ocupată de schițe, nelăsând aproape niciun spațiu gol neatins.

Pe măsură ce răsfoia paginile, gândurile lui au început să rătăcească, amintirile izbucnind neinspirate în liniștea minții sale. Trecuse mult timp de când nu mai văzuse pe cineva atât de absorbit de schițe, atât de pierdut în propria lume de linii și umbre. Îi amintea de cineva, de mama lui. Ea obișnuia să deseneze așa.

Întotdeauna purta cu ea un mic caiet de schițe și un creion, oriunde mergea. Dacă avea un moment liber, le scotea și începea să mâzgălească, schițând tot ce îi atrăgea atenția. Numise asta o simplă distracție, însă concentrarea ei profundă trădase întotdeauna cât de mult însemna cu adevărat pentru ea.

Poate de aceea se simțea atras de artiști, oprindu-se de fiecare dată când vedea pe cineva schițând. Poate de aceea îl tot rugase pe acest copil, acest coleg de bloc, tăcut și rezervat, să deseneze scene din roman mai devreme. Nu se gândise prea mult la asta la momentul respectiv, dar acum, legătura părea evidentă.

Ajungând la ultima pagină, Arthit a închis caietul de schițe și l-a așezat ușor în poala lui Daotok. Muzica din căștile comune s-a oprit brusc, liniștea smulgându-l din gânduri. 

Presupunând că bateria dispozitivului se descărcase, și-a luat telefonul și a conectat casca la el, derulând prin propria listă de redare. Asculta piesele rock de la Daotok de ore întregi, merita o schimbare.

Chiar când se auzea  o piesă veche, mișcarea de lângă el i-a atras atenția. Daotok s-a mișcat, încruntându-și ușor sprâncenele în timp ce se trezea clipind. Fața lui, încă amețită de la somn, s-a ridicat spre Arthit cu o ușoară confuzie.

-Nu-ți place muzica mea? a întrebat el, cu vocea încă moale de somn.

-Nu e asta, a răspuns Arthit cu un rânjet.

-Doar prea mult rock. N-am putut dormii.

Daotok a băgat mâna în buzunar și a scos telefonul ca să-l verifice. Într-adevăr, bateria se descărcase. Fără un cuvânt, l-a conectat la o baterie externă, apoi s-a lăsat din nou întins, închizând ochii ca și cum conversația nu ar fi avut loc niciodată.

Arthit a schimbat lista de redare cu ceva mai liniștitor, o melodie clasică lentă care zumzăia prin căștile comune. S-a rezemat de fereastră, privirea lui rătăcind peste întinderea nesfârșită de întuneric de afară. 

Mintea îi rătăcea, gândurile înconjurând aceleași cărări familiare, până când o mișcare de lângă el l-a readus din nou la realitate. S-a întors, zărind degetele lui Daotok bătându-i ușor genunchiul în ritmul cântecului.

-Ce faci? a întrebat Arthit, ridicând o sprânceană.

Daotok a rămas încremenit, cu ochii deschiși brusc în timp ce își privea propria mână.

-Oh... Am crezut că sunt la mine.

Arthit și-a înclinat ușor capul.

-Cânți la pian?

-Da.

-Serios? Surpriza lui Arthit era autentică.

-Da.

Arthit a râs încet.

-Ești bun la multe lucruri, nu-i așa? A clătinat din cap amuzat.

-Mai întâi artist, acum pianist. Ce altceva poți face?

Daotok a oftat, ca și cum ar fi fost obosit de întrebări.

-Asta e o chestie generală.

-Bine, la ce alte instrumente mai cânți?

-Chitară.

-Cânți și la chitară?

-Nu. Îmi place dar nu excelez.

Arthit a chicotit.

-Sport?

-Se pune taekwondo?

-Desigur. Ce centură?

-Maro.

Arthit a rânjit.

-Serios? Eu am centură neagră. Se aștepta la o reacție, dar Daotok pur și simplu a clipit, netulburat ca întotdeauna.

-Nu pari genul care să practice taekwondo, a remarcat el.

-Mda.

-Dar North face box, nu-i așa? Băieții scunzi pot face multe.

Daotok s-a încruntat ușor.

-Ce-i cu fața aia?

-Nimeni nu m-a numit vreodată așa. A remarcat Daotok impasibil.

-Cum? Scund?

Băiatul a dat ușor din cap.

-Atunci o să-ți spun așa, l-a tachinat Arthit, rânjind.

-Micuțule. Nu a existat nicio reacție. Nicio iritare, nicio replică. Nimic.

-Nici măcar nu te deranjează? a râs Arthit. Dacă ar fi North, ar face o criză de nervi.

-Nu sunt North.

-Da, mi-am dat seama, a mormăit Arthit, ușor dezamăgit. Sperase să provoace ceva, orice, din partea tipului de obicei ilizibil.

Chiar și după ce îl certase pe Kram mai devreme, expresia feței abia dacă i se schimbase puțin. Oftând ușor, Arthit și-a îndreptat din nou atenția spre fereastră, cufundându-se din nou în confortul cântecelor sale preferate.

Avionul a aterizat în Honolulu, Hawaii. Arthit a coborât din avion, Daotok cu noul său nume, ,,Micuțul” târându-se în tăcere în urma lui. Arthit nu-i uitase numele real, pur și simplu nu i se părea firesc să-l numească „Dao” (Stea). I se părea... ciudat. North îl avertizase să nu se joace cu numele oamenilor, dar Arthit a decis să nu-l ascute. Pur și simplu alegea să nu-l folosească.

,,Micuțul” se potrivea perfect. După ce au luat o masă rapidă, deși Daotok abia dacă s-a atins de mâncare, au plecat de la aeroport. Arthit aranjase să se ocupe singur de toate, respingând ajutorul unui șofer sau a personalului de serviciu. Nu avea nicio intenție să complice această călătorie mai mult decât era necesar.

-Mă duc să închiriez o mașină. Așteaptă aici, i-a ordonat Arthit înainte de a pleca. Când s-a întors, Daotok stătea încă exact unde îl lăsase, arătând la fel de lipsit de expresie ca întotdeauna.

În timpul drumului spre casa de vacanță, Daotok a ațipit, oboseala fiind evidentă în felul în care capul său se lăsa ușor pe geam. Arthit nu a dat prea multă importanță acestui lucru până nu au ajuns.

A parcat, a oprit motorul, apoi s-a uitat la Daotok.

-Decalaj orar?

Aprobarea a venit cu o înclinare lentă a capului.

Arthit a coborât, îndreptându-se spre portbagaj ca să ia bagajele. Daotok l-a urmat, întinzându-se după propria geantă, dar Arthit l-a oprit.

-O duc eu.

...

-Uită-te la tine, ești obosit, a adăugat Arthit, dându-i cheia casei.

-Du-te și descuie ușa.

Daotok nu s-a opus, luând pur și simplu cheia și intrând înăuntru, mișcându-se ca un corp fără suflet. Arthit l-a privit cum se bâlbâie puțin înainte de a deschide în sfârșit ușa.

-Camera din stânga ta, a indicat Arthit, arătând spre camera de oaspeți.

Daotok s-a supus fără un cuvânt și a intrat. Până când Arthit a pus jos gențile și s-a întors, Daotok se prăbușise deja pe pat.

Arthit a ezitat o clipă înainte să se apropie și să pornească aerul condiționat. A ieșit din cameră în liniște, rânjind în sinea lui.

Nu numai că i-a cărat lucrurile, dar a pornit și aerul condiționat.

Uită-te la mine cum sunt de grijuliu. Tonfah nu se poate plânge, că nu am grijă de el.

La început, Arthit nu și-a dorit nimic mai mult decât ca Daotok să-l ajute să-și găsească mama. Timpul era esențial, iar nevoia îi ardea în piept. Dar apoi, în timp ce stătea acolo, i-a venit în minte o revelație subtilă. 

Poate că nu era un lucru chiar atât de rău să aibă puțin timp pentru el. I-ar fi oferit spațiu să se pregătească pentru orice ar fi urmat. A observat liniștea casei, fiecare cameră neatinsă de la ultima lui vizită, fiecare obiect perfect așezat la locul lui.

Nimic nu se schimbase. Nici măcar mirosul slab al parfumului ei, încă mai persista. Era ca și cum casa ar fi fost încremenită în timp.

-Direk trebuie să fi trimis pe cineva să facă curățenie, a mormăit el în timp ce deschidea frigiderul. Ceva mâncare și bineînțeles, un pachet de beri la doză. A luat întregul pachet, simțindu-i greutatea în mâini, și s-a îndreptat spre curtea din spate. 

Aerul se simțea diferit acolo, mai proaspăt, mai liber. Acela era locul preferat al mamei lui, locul unde venea întotdeauna să privească apusul. Aproape că o putea auzi râzând, un sunet care îi dispăruse de mult din memorie.

S-a întins pe unul dintre șezlongurile pliabile, spațiul gol de lângă el fiind o amintire crudă a absenței ei. Oftând, a pus jos pachetul de bere, a aprins o țigară și a tras un fum încet, lăsându-l să i se așeze în plămâni. 

A închis ochii și a lăsat timpul să treacă. Liniștea îl învăluia ca o pătură familiară. Nu știa cât timp stătuse acolo, pierdut în gânduri sau poate într-un moțăit ușor, dar când a deschis în sfârșit ochii, cerul se schimbase. Soarele apunea sub orizont, aruncând lumea în nuanțe de roșu, iar luminile automate din curtea din spate pâlpâiau, luminând aleea.

Sunetul de pași a întrerupt tăcerea, iar Arthit s-a întors și l-a văzut pe Daotok apropiindu-se, silueta sa fiind conturată de lumina care se estompa. Fără un cuvânt, Daotok s-a prăbușit pe șezlongul de lângă el, tensiunea dintre ei fiind palpabilă.

-Vrei una? a întrebat Arthit, scoțând o altă țigară. I-a întins-o, dar Daotok a clătinat ușor din cap.

-Pierzi ceva, dar e bine, l-a tachinat Arthit, cu un rânjet rar în colțul buzelor.

-Am renunţat.

-La țigări? A întrebat Arthit, ridicând o sprânceană.

-Da.

Arthit a ridicat din umeri, imperturbabil.

-Ce zici de bere? I-a oferit o cutie, sunetul ei deschizându-se animând pauza scurtă de tăcere. Daotok a ezitat, dar după o clipă a acceptat, luând o înghițitură. Ochii i s-au luminat, o vagă surpriză i-a apărut pe față.

-Bună. Foarte bună, a recunoscut Daotok, pe un ton blând și sincer.

Arthit a rânjit din nou.

-Bineînțeles că e bună.

A urmat o pauză  înainte ca Daotok să întrebe:

-Ar trebui să începem acum? Întrebarea lui, deși simplă, purta greutatea a ceea ce urmau să facă.

Căutarea spiritului mamei lui Arthit. O căutare care părea să se prelungească și la care nu existau încă răspunsuri.

-Lasă-mă să termin asta mai întâi, a răspuns Arthit, arătând spre țigară, iar Daotok nu a obiectat. Și-a terminat berea în tăcere și a plecat, doar pentru a se întoarce la scurt timp cu caietul de schițe în mână. Arthit nu a pus întrebări. 

L-a privit în liniște pe Daotok cum începea să schițeze, surprinzând nuanțele vibrante ale apusului.

-Ai culori? a întrebat Daotok după o vreme, rupând tăcerea.

-Ce fel? a întrebat Arthit, gândindu-se deja la rechizitele de artă din camera mamei sale.

-Creioane colorate, acuarele, orice.

-Da, da, a răspuns Arthit, iar gândul la colecția mamei sale i-a strâns ușor pieptul.

-Ia să văd.

Daotok i-a întins caietul de schițe, iar degetele lui Arthit au zăbovit peste desen. Abia după ce ochii i s-au concentrat asupra scenei, un fior i-a trecut pe șira spinării. Imaginea i se părea straniu de familiară. Perspectiva, unghiul. 

Era punctul ei de vedere, cel pe care mama lui îl surprindea întotdeauna în arta ei.  Și-a încruntat sprâncenele, simțind o tresărire de recunoaștere în adâncul sufletului său. A privit desenul încă o clipă înainte de a-l returna.

-Hai să mergem, a spus el, alungând sentimentul neliniștitor. Și-a stins țigara, apoi s-a ridicat, gata să continue.

Daotok și-a scos brățara, cea care părea să-i pecetluiască puterile, și a strecurat-o în buzunar. Fața îi era înăsprită de concentrare în timp ce închidea ochii, căutând orice urmă de spirit. Dar după o lungă tăcere, a clătinat din cap, răspunsul rămânând neschimbat.

Arthit l-a condus prin casă, cameră cu cameră, fiecare acțiune fiind mai lipsită de speranță decât precedenta. Fiecare clătinare a capului lui Daotok era o lovitură zdrobitoare pentru fragila sa speranță. Casa părea tot mai rece cu fiecare pas. Când au ajuns în camera mamei sale, Arthit a ezitat, mâna lui plutind deasupra ușii înainte de a o deschide.

Înăuntru, totul era așa cum rămăsese: îngrijit, păstrat, neatins. Liniștea era apăsătoare, și pentru a suta oară în ziua aceea, Arthit a oftat,  dar de data aceea părea mai profund, mai greu.  Daotok a stat nemișcat o perioadă, care lui Arthit i s-a părut o veșnicie, cu ochii închiși, ca și cum ar fi simțit ceva inaccesibil.

Și apoi, așa cum era de așteptat, răspunsul a fost același. Fața lui Daotok a pălit,  părând epuizat. S-a împleticit spre birou și s-a prăbușit pe scaun, complet secătuit.

Arthit și-a reprimat impulsul de a-l certa pentru că stătea pe scaunul mamei sale. Dar putea vedea cât de epuizat era Daotok, așa că a lăsat-o baltă.

-Ai nevoie de apă? A întrebat Arthit încet, vocea lui trădând oboseala pe care încerca să și-o ascundă.

Daotok a dat ușor din cap, iar Arthit s-a dus să ia un pahar cu apă. L-a pus în fața lui Daotok, care a luat o înghițitură mică înainte de a se prăbuși pe spate în scaun.

-Dar ai simțit ceva? A  întrebat Arthit după o pauză, încercând să-și păstreze vocea calmă.

Ochii lui Daotok s-au închis brusc în timp ce se lăsa pe spate.

-Data trecută, ai spus că încă mai simțeai căldură la tata acasă. Dar aici?

...Da, e  ceva căldură aici... mai ales în acest loc, a murmurat Daotok, arătând spre birou.

-Cred că i-a plăcut locul ăsta.

Inima lui Arthit s-a strâns la auzul cuvintelor, iar un nod i s-a ridicat în gât.

-Acest birou? De ce?

-Nu știu. Pur și simplu... pare că i-a plăcut, a răspuns Daotok, vocea lui fiind  o șoaptă, fără energie.

-Hmm, a mormăit Arthit, mintea lui  luând-o razna. Căldura. Sentimentul familiar.

Poate că era încă acolo, într-o formă sau alta, zăbovind în locul pe care îl iubea.

Dar nu a fost de ajuns. Nu pentru Arthit.

-Lasă-mă să mă odihnesc, a spus Daotok după o clipă, ridicându-se cu mare efort. A ieșit împleticindu-se din cameră, lăsându-l pe Arthit singur.

Tânărul s-a prăbușit în pat, închizându-și ochii. Îi era greu să recunoască, dar o parte din el crezuse întotdeauna că mama lui dispăruse. Exact așa cum bănuiseră el și Direk. Dar dacă exista măcar o mică șansă ca ea să fie pe undeva, nu putea renunța. Încă nu.

A lăsat tăcerea să se prelungească câteva minute, respirând adânc în timp ce încerca să se calmeze. După douăzeci de minute, a acceptat în sfârșit. Ea nu era acolo. S-a ridicat, încet, și s-a dus la biroul mamei.

Acela era locul ei preferat. Întotdeauna îi plăcuse acolo, unde lumina pătrundea prin ferestre exact în unghiul potrivit. Arthit a deschis sertarul, scoțând afară rechizitele ei de artă. 

Ordonate și îngrijite așa cum fuseseră întotdeauna. Priveliștea i-a adus un sentiment de căldură în piept și nu s-a putut abține să nu zâmbească ușor, chiar și în durerea lui.

A răsfoit hârtiile, fiecare fiind o parte din mintea ei, din inima ei. Unele neterminate, altele finalizate cu grijă și precizie. Mâna i s-a oprit pe un desen anume: o priveliște a curții din spate. L-a privit fix, incapabil să-și întoarcă privirea.

Era exact la fel ca schița lui Daotok. Exact același unghi, aceeași perspectivă. Atunci a prins contur. Motivul pentru care i se păruse atât de familiar. Mama lui  desenase aceea priveliște de multe ori. Aceea era imaginea care îi rămase în minte.

A observat un  colț al hârtiei unde culoarea nu prinsese contur . Inima i-a tresărit. Ea își lua întotdeauna timp cu colorarea, adăugând straturi încet, ca și cum ar fi vrut să savureze fiecare clipă.

Aproape că îi putea auzi vocea, blândă și răbdătoare: „Nu am terminat încă...”

Daotok ceruse culori... Poate... poate era timpul ca acel desen să fie terminat.

☆☆☆☆☆

Daotok s-a trezit amețit pentru a doua oară în ziua aceea, simțind încă oboseala planând asupra lui. Primul pui de somn fusese rezultatul decalajului orar din cauza zborului lung, iar al doilea fusese după o încercare epuizantă de a ajuta la căutarea spiritului mamei lui Arthit. 

S-a uitat la ceas, dându-și seama că dormise  aproape două ore. Când a ieșit din cameră, l-a văzut pe Arthit, așezat pe canapea, arătând de parcă l-ar fi așteptat să se trezească.

-Ești treaz?  a întrebat tânărul doctor, cu o voce nonșalantă, dar cu un amuzament ascuns. Daotok s-a prăbușit pe canapeaua mică, greutatea încă persistând în corpul său. 

-Adormi din nou, nu-i așa? L-a tachinat Arthit.

Daotok a gemut pur și simplu, stomacul său mârâind mai tare decât oboseala.

-E ceva de mâncare? Foamea începea să depășească oboseala, iar ideea de a sări peste încă o masă îi strângea stomacul de disconfort.

Gastrita lui îi amintea constant că săritul peste mese, nu era o alegere pentru el.

-Știi să gătești? a venit întrebarea, cu un rânjet leneș pe fața lui Arthit.

-Nu chiar, a răspuns Daotok, ridicând din umeri. Gătitul era singurul lucru pe care părea să nu-l stăpânească. Mai încercase și înainte, pe vremea când bunica lui se oferise să-l învețe. Dar fiecare încercare fusese un eșec. 

Mâncarea fie a ieșit fadă, fie s-a stricat. Îi era mai ușor să iasă pur și simplu să mănânce, atât pentru sănătatea lui mentală, cât și pentru stomacul său.

-Credeam că poți face totul.

-Gătitul este o excepție, a spus Daotok, părând resemnat. Îi plăcea să se implice în multe lucruri, dar gătitul îl ocolise întotdeauna. Încercase chiar să învețe pe cont propriu, dar mereu ceva nu mergea bine. Acum, pur și simplu evita cu totul.

-Ei bine, încearcă.

Daotok a oftat, știind că era împins în asta, fără altă opțiune. -Dacă nu o faci, nu va fi nimic de mâncare în seara asta, a venit răspunsul tachinator.

Fără tragere de inimă, Daotok s-a ridicat și s-a îndreptat aproape târș spre frigider, deschizându-l pentru a găsi niște ingrediente proaspete. S-a uitat înapoi la Arthit.

-Tu de ce nu gătești?

-Dacă gătesc eu, casa s-ar putea să ardă.

-Bine. Poate că așa e mai bine. Daotok a clătinat din cap, luând ingredientele. Părea destul de simplu,  putea prăji un ou. Nu era orez, așa că ar fi fost suficientă pâinea prăjită. Părea mai mult a mic dejun, dar ar fi mers.

A pus o tigaie pe aragaz, a pornit cu grijă gazul și apoi s-a apucat să prăjească pâinea. A spart oul într-un bol, gata să-l bată. Dar chiar când era pe punctul de a turna oul în tigaie, și-a dat seama de ceva crucial: uitase uleiul.

În momentul în care oul a atins tigaia, fumul a început să se ridice, mirosul de ceva ars umplând rapid bucătăria. Panicat, a apucat uleiul și l-a turnat, dar era deja prea târziu. Oul era distrus. În mijlocul incidentului, prăjitorul de pâine a sunat, iar el s-a întors exact la timp să vadă pâinea înnegrindu-se.

Daotok s-a uitat la dezastrul din fața lui. Un ou pe jumătate ars, pe jumătate crud, saturat cu ulei. Și lângă el, pâine prăjită arsă.

-Da, bine, acum cred că nu poți găti, s-a auzit amuzată vocea lui Arthit din cealaltă parte a camerei.

Daotok a dat din cap, făcând o fotografie mesei dezastruoase și trimițând-o lui North. Ar fi trebuit să ceară sfaturi mai devreme. North a răspuns repede cu un șir lung de râsete, urmat de notițe detaliate despre unde greșise, începând cu uleiul.

-Nici măcar nu pot avea încredere că poți face un simplu ou prăjit, nu-i așa? a oftat Arthit, uitându-se la mizeria de pe masă.

-Este vreo dulceață în frigider?

-Este.

-Atunci ce zici de pâine cu dulceață?

Daotok a chicotit.

-Sună bine. În cele din urmă, oul a trebuit aruncat, pentru că era necomestibil. Cina lor a constat în dulceață și ciocolată întinse pe pâine. Dacă s-ar fi gândit la asta de la început, nu ar fi pierdut timpul încercând să prăjească ouă.

În timp ce își întindea dulceața, Daotok a observat cât mâncase Arthit. De la aeroport, mâncase mult, probabil mai mult decât de Paște. Daotok avea propriile teorii despre motiv, dar în momentul acela se concentra doar pe simplitatea mesei lor.

-Hei, a spus Arthit, întrerupându-i gândurile, știi să pictezi cu acuarele?

Daotok a ridicat o sprânceană, nesigur de sensul întrebării.

-Da.

-Ai face o comandă pentru mine? Întrebarea a venit repede și înainte ca Daotok să poată răspunde, o foaie de hârtie de format A3 a fost pusă în fața lui.

Peisajul înfățișa curtea din spate, aceeași priveliște pe care o schițase mai devreme. Doar un colț al acesteia era colorat.

-De ce? a întrebat Daotok, intrigat, dar precaut.

-Ăsta e un tablou pe care mama l-a pictat, dar pe care nu l-a terminat niciodată, a explicat Arthit, așezându-se la loc cu o altă felie de pâine în mână.

-Ești sigur că e în regulă să îl termin? a întrebat Daotok, cu  nesiguranță în voce. Era ciudat să i se ceară să termine ceva ce nu era al lui, mai ales ceva atât de personal.

-Da, a venit scurt răspunsul cu o ridicare din umeri.

-Cred că ar fi fericită dacă cineva ar ajuta-o să o finalizeze frumos.

Degetele lui Daotok pluteau peste hârtie. Simțea o responsabilitate, dar înțelegea și importanța a ceea ce i se cerea. Și-a șters mâinile cu grijă pentru a evita să mânjească hârtia delicată înainte de a o ridica și a o studia cu atenție.

-Cât este comisionul? a întrebat el, cu o prezență profesională în care și-a pus amprenta.

-Te anunț când e gata, a venit răspunsul nonșalant.

Daotok a dat din cap, fiind de acord.

-Bine. Mintea lui a început să lucreze, gândindu-se la cea mai bună modalitate de a onora intenția artistului original. Nu avea să fie vorba doar de a umple golurile, voia să păstreze esența a ceea ce începuse artistul și, odată cu aceasta, Daotok a simțit un profund respect pentru opera neterminată din fața lui.

-Sincer, sunt o mulțime de piese neterminate, a adăugat Arthit, surprinzându-l.

-Atunci de ce ai cerut doar finalizarea acesteia? a întrebat Daotok.

-Ai de gând să le termini pe toate într-o singură noapte? Plecăm spre Los Angeles mâine dimineață.

Daotok a analizat opțiunea preț de o clipă.

-Ai putea să le aduci cu tine și să le termin acolo.

Arthit s-a uitat la el, cu sprâncenele ridicate de surpriză.

-Prea multă bătaie de cap.

-Nu chiar, a răspuns Daotok ridicând din umeri.

-Dacă termini doar asta, celelalte picturi s-ar putea să pară omise.

-Bine, ocupă-te  de asta pentru mine. Termină totul și îți voi plăti toată suma odată.

-Mm. Daotok s-a apucat de treabă. A petrecut următoarea oră studiind cu atenție tablourile, observând modul în care artistul original folosise culorile. Fiecare tușă, fiecare alegere era intenționată. Daotok era hotărât să potrivească tonul și stilul, asigurându-se că, atunci când va fi finalizat, nu va fi doar o adăugare aleatorie, va părea parte a unei imagini mai ample.

Cu fiecare mișcare de pensulă, se descoperea nu doar onorând munca, ci și ajutând la finalizarea a ceva ce nu fusese niciodată terminat, ceva care, într-un fel, îl conecta mai profund cu familia pe care o ajuta.

☆☆☆☆☆

Arthit s-a trezit în miez de noapte, cu corpul încă greu de somn, nevoit să meargă la baie. Amețit și dezorientat, a ieșit împleticindu-se din dormitor și a pornit pe hol. După ce și-a rezolvat treaba, a pornit înapoi spre camera lui când ceva i-a atras atenția, o lumină slabă care se revărsa de sub ușa camerei de oaspeți.

A făcut o pauză, mijind ochii la crăpătura de lumină. Oare Daotok era încă treaz la ora aceea? Probabil că nu se odihnea  bine pentru că, dormise toată ziua, sau poate pur și simplu lăsase lumina aprinsă. În orice caz, nu părea o mare problemă. Ridicând din umeri, Arthit s-a întors în camera lui, alungând gândul trecător.

A doua zi dimineața, se pregăteau să plece spre Los Angeles. Arthit a ieșit din cameră cu geanta în mână, gata de plecare, doar pentru a-l găsi pe Daotok deja așezat pe canapea, așteptându-l. Fără să spună un cuvânt, băiatul s-a întors spre el și i-a întins o foaie mare de hârtie. Arthit a luat-o, nedumerit, și a aruncat o privire în jos spre ea.

Era pictura mamei sale, acum complet colorată. Se așteptase să fie bună, la urma urmei, Daotok era priceput, dar văzând-o în forma completă, finalizată, i-a depășit toate așteptările. Felul în care culorile se îmbinau, profunzimea pe care o aducea imaginii, era absolut uimitoare.

-Uau, ce frumos!! a exclamat Arthit, cu o voce plină de admirație sinceră.

Daotok s-a ridicat de pe canapea și i-a întins un alt tablou, făcându-l pe Arthit să-l privească curios.

-Ai terminat deja două? A întrebat Arthit, încă prins în admirarea primei bucăți. Ochii i s-au îndreptat rapid spre a doua lucrare, dar nu s-a concentrat asupra ei.

-Nu, acesta era deja colorat, a răspuns simplu Daotok.

Sprâncenele lui Arthit s-au încruntat confuz în timp ce privea al doilea tablou.

-De ce mi-l arăți  atunci? Privirea lui Daotok a întâlnit-o pe a lui. -Arată la fel?

-Ă? Arthit a clipit, neștiind ce voia să spună Daotok.

-Lucrarea pe care am făcut-o eu și cea pe care a făcut-o mama ta arată la fel? a întrebat Daotok, cu o nuanță de subînțeles în ton.

Arthit a tăcut, holbându-se la cele două tablouri din mâini. Încet, ochii i s-au mișcat înainte și înapoi între ele, iar un sentiment de șoc l-a cuprins. Culorile, tușele de pensulă, felul în care se îmbinau perfect, totul era identic. Era ca și cum mama lui ar fi colorat ambele tablouri. 

Nu se așteptase ca Daotok să reproducă stilul cu atâta precizie. Inima i-a tresărit văzând nivelul de îndemânare și grijă cu care fusese făcută toată treaba.

-La naiba, cum ai făcut asta? Parcă l-a colorat mama, a mormăit el, cu o voce plină de uimire.

Daotok a dat din cap.

-Mm.

Arthit a clătinat din cap, încă uluit. -A fost greu să faci asta?

-Da. Amestecarea culorilor a fost foarte dificilă și a durat mult timp, a explicat Daotok, pe un ton neutru.

Privirea lui Arthit s-a îmblânzit pe măsură ce piesele se așezau la locul lor.

-Ah, deci de asta n-ai dormit noaptea trecută? Ai stat treaz amestecând culori?

Daotok i-a făcut o mică încuviințare din cap, obosit.

-Mm.

Arthit nu a răspuns imediat. Ochii lui erau încă concentrați asupra picturii finalizate, urmărind detaliile, straturile subtile de culoare care  dădeau viață imaginii. Simțea că viziunea mamei sale fusese finalizată exact așa cum și-ar fi imaginat-o, fiecare mic  detaliu fiind surprins perfect. Acum părea întreagă, ca și cum imaginea ar fi prins viață. I-a dat hârtia înapoi lui Daotok, degetele lui zăbovind pe margine înainte de a o elibera. Părea potrivit ca Daotok să o păstreze, la urma urmei, el fusese cel care depusese toată munca, stând treaz până noaptea târziu fără să i se ceară, motivat doar de propria pasiune și dragoste pentru pictat.

Arthit s-a uitat la persoana care stătea în fața lui, admirându-l în tăcere. Și-a dat seama atunci cât de mult îi plăcea lui Daotok cu adevărat pictura. Efortul, orele târzii, dăruirea, nu era doar o sarcină pentru el. 

Era ceva ce iubea, ceva în care se dedicase fără să se gândească la odihnă sau recompensă. Și făcuse toate acestea pentru Arthit, fără ezitare, doar ca să-l ajute. Era o bunătate mai profundă decât își dăduse seama Arthit inițial.

-Asta e pur și simplu... Vocea lui Arthit a șovăit o clipă, în timp ce se chinuia să găsească cuvintele potrivite.

-Uimitor...