CAPITOLUL 12

  Capitolul 12

Arthit abia dacă mai sesiza trecerea timpului. Sezonul examenelor avea un mod de a deforma realitatea, transformând zilele într-o buclă nesfârșită de studiu, teste și iar studiu. Ciclul părea să nu se întrerupă niciodată, iar conceptul de timp în sine se estompa, devenind irelevant.

Tot ce știa, era ce trebuia să citească în ziua respectivă și ce examene se profilau la orizont. Chiar și așa, abia dacă mai ținea evidența. Orice recenza Tonfah, Arthit îl urma. Dacă Tonfah spunea că un examen era programat la o anumită oră, Arthit pur și simplu  accepta.

Examen, studiu, examen, studiu din nou. Era un ritm întortocheat, neobosit, care lăsa puțin loc pentru altceva.

Cine a susținut că studenții la medicină  dorm, a fost un mincinos. Să doarmă trei ore întregi, era practic un lux. Cine ar putea dormi mai mult decât el? A, da. Era cineva. Enervant de-a dreptul.

-Thit, nu te mai juca cu asta, l-a certat Tonfah, privindu-l cu o ușoară exasperare în timp ce Arthit se juca cu George, câinele rezident al facultății. Nu era corect. De ce reușea un câine să doarmă toată ziua în timp ce el,  se îneca în manuale?

Dacă e să judecăm, George merita să fie lovit doar pentru că exista atât de pașnic în mijlocul suferinței lui Arthit. Nu că ar fi făcut-o cu adevărat, era doar un gând.

-Câine prost, a mormăit el în șoaptă, trăgând de urechile, obrajii și lăbuțele lui George, încercând să provoace un fel de reacție. Câinele leneș abia a deschis un ochi, i-a aruncat o privire de pură indiferență, apoi s-a întors imediat la somn.

Evident, George suferise de prea multe ori din cauza poznelor lui Arthit ca să se mai obosească să-l distreze. În ultima vreme, în momentul în care câinele îl zărea,  făcea în așa fel încât, să meargă în direcția opusă. Micuțul nerecunoscător.

-Ar trebui să te strâng de testicule pentru asta, a mormăit Arthit.

-Prietenul meu vorbește cu un câine acum...a spus Johan impasibil, stând în picioare cu brațele încrucișate în timp ce aștepta ca Arthit să termine cu înfruntarea lui inutilă cu George.

-Putem pleca? Mor de foame.

-Da, da, a cedat Arthit, ridicându-se în picioare. Dar nu înainte de a-i lovi lui George urechea pentru ultima oară. Câinele nici măcar nu a tresărit. Trebuia să fie drăguț, să trăiești o viață de lux. Arthit nu era sigur când ajunsese în punctul de a fi gelos pe un nenorocit de câine, dar iată-l.

După ce a mâncat cu prietenii, fiecare a mers pe drumul lui spre examenele de după-amiază. În momentul în care Arthit s-a întors, s-a prăbușit în pat, căzând într-un somn adânc, fără vise. Când s-a trezit, ceasul arăta ora 20:00. S-a întins, simțindu-se pentru o clipă revigorat, ca un cadavru înviat din morți, înainte de a ieși pe balcon să fumeze o țigară.

Sincer, dacă ar fi avut mai mult timp, probabil ar fi pus niște filme porno ca să se relaxeze, dar nu a făcut-o. În zece minute, trebuia să se târască înapoi la nenorocita aia de cafenea ca să studieze.

Ura locul acela. Creierul său îl asocia permanent cu suferința academică. Chiar și după ce se terminau examenele, jura că nici măcar nu va trece cu mașina pe lângă el.

În timp ce expira un șuvoi lent de fum, privirea i s-a îndreptat spre vecinul Daotok, care ținea în brațe o pisică neagră. Felina i-a atras imediat atenția.

Un ochi lipsă, o expresie naturală răutăcioasă și, inconfundabil, masculină.

Arthit și-a mijit ochii. Doar uitându-se la el, îi venea să-i strângă testiculele.

Ce naiba era în neregulă cu el? De ce voia încontinuu să facă asta cu fiecare animal pe care îl vedea?

Hei, bilele de pisică erau surprinzător de moi. Da, sigur își pierdea mințile din cauza lipsei de somn. Nu că ar fi trebuit ca cineva să se aștepte la gânduri raționale din partea lui la ora aceea.

-Hei, a strigat Daotok, observându-l.

-Ce? A răspuns scurt Arthit.

-Se apropie vacanța semestrială.

-A, sigur. Arthit a dat din cap. Ultima dată când vorbiseră, fusese vorba despre vizita în orașul său natal. Se înțeleseseră să aștepte până se terminau examenele lui și începea vacanța lui Daotok. Cu toate lucrurile care se adunaseră, Arthit nu se mai gândise nici pe departe la asta în ultima vreme.

-Mai am trei zile de examene.

-Bine. Anunță-mă când termini, a răspuns el simplu, terminându-și țigara și întorcându-se înăuntru.

Îl aștepta o altă noapte de studiu nesfârșit și era deja epuizat doar gândindu-se la asta.

În timp ce își împacheta lucrurile, o notificare de la Line l-a distras. Grupul lor de conversație, de obicei inactiv, în patru persoane, prinsese brusc viață.

[Medical : 4 membrii]

Tonfah : @Jhan @H. @A

Rezultate examenelor de zilele trecute.

Johan: Ce naiba, omule?

Hill: Supărat din cauza scorului?

Johan: Supărat pe asta, da.

Arthit: Crezi că mă poți trata ca pe o femeie de serviciu pentru totdeauna?  Nu te voi mai lăsa!

Johan: ha, ha.

Tonfah: La naiba, ha,ha. Ți-ai verificat scorul?

Arthit : Nu. Dacă nu mă uit, nu voi leșina.

Hill: 12/50.  Acesta e al tău.

Arthit: Dur, Hill.  Jo e la fel de rău ca mine, LOL.

Johan: Ai de gând să renunți la curs?

Arthit: În niciun caz.

Tonfah: Ești sigur de asta?

Arthit: Sunt nerușinat. Chiar dacă eșuez, nu voi ceda. Dar tu, Jo?  Renunți?

Johan: Probabil că nu. Sunt prea leneș. Poate voi lua finala cu brio din întâmplare.

Hill: Visezi la miracole, nu-i așa?

Johan: Da.  Arthit, pleci deja?

Arthit: Pe cale să... De ce?

Johan: Ia niște banane prăjite de la colț.  North tânjește după ele.

Arthit: Iar soția asta, a ta? Nu ați mai terminat?

Johan: Ce se întâmplă cu tine? Fii serios, omule. Știi că sunt loial.

Johan: Către Hill, @H

Hill: 👍

Johan: Sunt sigur că îl fac să roșească.

Hill: Îl faci pe tatăl tău să roșească.

Johan: Oh, credeam că ți-e jenă de mine.  Jenat pe naiba.

Arthit : Nenorocitule! Ha ha ha...

Tonfah: Hill pare stresat, nu? Ha ha ha

Arthit: Oh, nu sunteți împreună?

Tonfah: Sunt la o cafenea cu Hill. Jo s-a dus să mănânce.

Arthit: Atunci de ce nu-și cumpără singur banane prăjite?

Johan: Sunt în altă direcție. Să treci pe aici.

Johan a trimis o poză.

Arthit : M-ai presat atât, să-mi faci transferul de bani.

Johan: Adu bananele prăjite.

Hill: Da, Tith, te rog ia o pungă.  De fapt, două pungi.

Hill a trimis o poză.

Arthit: Transferați banii foarte repede.  Da?

Tonfah: E în regulă.

Arthit: Bine

Arthit a oftat, îndesându-și telefonul în geantă înainte de a pleca în sfârșit. S-a oprit să le ia bananele prăjite prietenilor lui de pe drum, resemnat cu soarta sa.

Chiar când era pe punctul de a pleca, Kram i-a spus că dezactivase notificările de mult timp. Arthit nu verificase deloc ce spunea, avea zeci de mesaje necitite.

Kram: Hei! Sunt pe cale să mă urc în avion.

Arthit: Și? Ce vrei?  Și de ce îmi spui mie?

Kram: Citește mesajele anterioare, te rog! Bine, o spun din nou. Sunt pe cale să mă întorc în Thailanda, te rog, spune-i lui Dao din partea mea. Nici ție, nici lui Dao nu pare să vă pese deloc de mesajele mele. Dar probabil că Dao nu m-a deblocat încă. Ai spus că va veni și va vorbi, dar de ce sunt încă blocat?

Arthit: De ce atât de repede?  N-ai spus două luni?

Kram : Nu sunt deja două luni?

Arthit: O, chiar așa?  Da, da, ai dreptate.

☆☆☆☆☆

Daotok stătea la birou, cu mâna dreaptă mișcându-se constant peste blocul de schițe, în timp ce stânga se juca absent cu laba moale și pufoasă de pe poala sa. Khun Jeon, motanul său negru American Shorthair, stătea ghemuit confortabil lângă el, o mică sursă de căldură în mijlocul zumzetului liniștit al concentrării. Labele lui Khun Jeon aveau ceva care îi amintea lui Daotok de mangostan, mici, rotunde și ciudat de plăcute de ținut în mână.

A fost o plăcere simplă, una pe care a savurat-o cât de mult a putut înainte ca Khun Jeon să sară în cele din urmă din poala lui ca să găsească un alt loc unde să tragă un pui de somn.

Dacă Daotok nu s-ar fi înecat în muncă, poate l-ar fi tachinat puțin mai tare pe pisoi, dar examenele de la jumătatea semestrului îl țineau în frâu. Mai rămăseseră doar două sau trei examene până va fi liber, dar libertatea nu venea fără propriile ei poveri.

Gândul că va trebui să călătorească în California în timpul vacanței îl apăsa, o obligație pe care nu era neapărat nerăbdător să o îndeplinească. Având în vedere acest lucru, a decis să ia legătura cu vecinul său, care a confirmat că și examenele sale se vor termina în trei zile, la fel ca ale lui Daotok.

Nu mai cumpărase țigări de la Arthit de ceva vreme, așa că nu se mai gândea la el ca la „tipul vânzător de țigări”. Nu că mai conta, fumatul nu mai era o opțiune cu Khun Jeon prin preajmă. Presupunea că acesta era un moment la fel de bun ca oricare altul să se lase definitiv.

Frumoasa brichetă pe care o cumpărase de la vecin, însă, stătea încă neatinsă pe raftul său de expunere, doar o altă parte a colecției sale de obiecte interesante. Daotok avea un obicei ciudat, nu-i plăcea să le spună oamenilor pe numele lor adevărat.

Dacă ar fi existat o alternativă, ar fi folosit-o pe aceea în schimb. Poreclele îi ieșeau mai ușor de pe buze, fie că era vorba de „iubitul lui Meow”, „iubitul lui North” sau „iubitul lui Ter”. Nu era ceva personal, ci doar felul în care funcționa mintea lui.

O notificare i-a apărut pe telefon. Arthit îi trimisese un mesaj despre întoarcerea unei anumite persoane. „Acea persoană” se întorcea.

Daotok știa exact la cine se referea. Recunoștea pictograma norului de pe profilul Line, dar nu i se adresa niciodată pe nume. Nu pentru că nu putea, ci pentru că nu voia.

Mai era timp până la întâlnirea lor, suficient timp să se pregătească mental. Își spusese că acum era bine, că trecuse mai departe și că domnul Jeon fusese cea mai mare alinare a lui în tot acest timp. Totuși, ideea de a-l revedea pe acel om trezea ceva în el.

A lucrat până târziu în noapte, singurul sunet care îl însoțea era foșnetul constant al creionului pe hârtie. Când s-a ridicat în sfârșit de la birou, l-a văzut pe Khun Jeon dormind liniștit.

Neputând să reziste, i-a dat pisicii o mică împingere, având grijă să nu o deranjeze prea mult. Khun Jeon nu era un drăguț în mod convențional, blana lui neagră ca smoala, rasa comună și expresia perpetuu morocănoasă îl făceau așa, dar Daotok îl adora cu toate acestea.

O pisica oarbă de un ochi încă dinainte să se întâlnească, probabil abandonată din cauza asta. Gândul acesta l-a înfuriat pe Daotok. Dacă așa stăteau lucrurile, fostul său stăpân fusese un prost fără inimă. Nu l-ar abandona niciodată pe Khun Jeon. Indiferent de situație.

Acest servitor loial îți va fi mereu alături, Khun Jeon, a murmurat el înainte de a se îndrepta în sfârșit spre duș.

Vocile încă persistau, însă. Nu de la Khun Jeon, ci din trecut, cei care își luaseră singuri viața. Nu le-a mai lăsat să-l deranjeze atât de mult, dar au rămas, ca niște ecouri prinse în colțurile minții sale.

A doua zi, după ce și-a terminat examenul, s-a trezit la cafeneaua facultății, răsfoind telefonul. Trecuseră două zile de când vecinul său îl informase despre întoarcerea lui Kram. Probabil că era deja în oraș. Daotok nu-l deblocase încă. Nu era sigur de ce ezita.

Nu s-a integrat niciodată cu adevărat în facultate. A lucrat mereu singur, nu a participat niciodată la activitățile studenților din anul I și, prin urmare, nu a fost niciodată deosebit de apreciat.

Unii colegi de clasă, în special președintele clasei, păreau să-l privească de sus. Nu-i păsa prea mult de opiniile lor. Sârguința, ambiția lor, îl epuizau doar privindu-i.

North era opusul lui în toate privințele. Gălăgios, sociabil, mereu înconjurat de oameni. Uneori, Daotok se întreba cum se simțea să fie așa, să fi vesel fără efort, să fi genul de persoană care îi poate face pe alții să râdă. Dar, pe de altă parte, suna epuizant. El, nu credea că are energia necesară pentru asta.

Telefonul lui a vibrat din nou.

Arthit: Kram s-a întors.  Nu l-ai deblocat încă?

Daotok : Am uitat.

Arthit: Întreabă în ce zi lucrătoare să ne întâlnim.

Daotok : Orice zi e ok.

Arthit: Ce zici de azi?  Plecăm mâine spre California.

Daotok: Mâine?

Arthit: Da.  Du-te și întâlnește-l. Ai terminat deja examenele?

Daotok: Da, am terminat.

Arthit : Bine, vorbește cu el și termină cu asta. Vrei să vin și eu?

Daotok: Sigur.

Arthit: Spune-mi unde.

Daotok: Bine.

A ezitat doar o clipă înainte să-l deblocheze în sfârșit pe Kram.

Kram: În sfârșit m-ai deblocat!

Daotok : Ora 17:00 la cafeneaua xxx.

Kram: Bine. Azi, nu?

Daotok : Da.

A oftat. Părea că nu mai avea de ales. S-a gândit ce-ar fi să-l aducă și pe Khun Jeon cu el, dar a respins repede ideea. Motocicleta lui nu era tocmai potrivită pentru animale de companie, iar cafeneaua probabil că nu le-ar fi permis să intre.

În schimb, și-a petrecut puțin timp jucându-se cu Khun Jeon înainte de a face duș și a ieși. Când cafeneaua a apărut în raza vizuală, strânsoarea lui pe ghidon s-a întărit puțin.

Și-a parcat bicicleta, a respirat adânc și a intrat. Imaginea bărbatului care stătea cu spatele i-a strâns stomacul. Încet, s-a dus și s-a așezat în fața lui. Kram a ridicat privirea, iar privirile li s-au întâlnit.

Momentul s-a prelungit. Și în acea clipă, Daotok și-a dat seama de ceva. Nu-l mai iubea. Inima nu-i mai bătea cu putere. Doar că îl durea puțin.

-Uau, părul tău arată uimitor, a salutat Kram nepăsător. Daotok nu a răspuns, aruncând doar o privire la meniu.

-Ce mai faci? a încercat Kram din nou.

-Sunt bine. Tu ce faci? a răspuns Daotok cu o voce neutră.

-Sincer? Nu prea grozav.

Kram arăta diferit față de ultima dată când se întâlniseră. Părea mai în vârstă, mai aranjat. Cămașa pe care o purta era o alegere neobișnuită, înainte o urîse. Era unul dintre puținele lucruri pe care Daotok încă și le amintea despre el. Orice altceva se estompase.

Trecuseră trei, poate patru ani de la despărțirea lor. Nu-și amintea mâncărurile preferate ale lui Kram, frazele pe care le spunea, micile obiceiuri care odinioară i se păreau atât de familiare. Tot ce-i mai rămăsese viu în minte, erau lucrurile pe care le făcuse.

Și poate că era timpul să-l lase să plece. Înainte să poată spune altceva, vecinul său a sosit și s-a așezat lângă Kram. Între ei a avut loc  un schimb de replici de recunoaștere.

-Arthit? Tu ești?

-Da. Și tu ești Kram?

-Da. Ce faci aici?

-Îmi fac treaba, evident.

Kram s-a încruntat.

-Încă încerci, nu-i așa? Pur și simplu pleacă.

-Eu l-am rugat să vină, a intervenit Daotok.

Vecinul său a plescăit nerăbdător din limbă. -Ați vorbit deja? Grăbește-te. Vreau să mă întorc în pat.

Kram a expirat.

-Bine, Daotok. Îmi pare rău.

Daotok a rămas tăcut.

-Pentru tot.

În cele din urmă, Daotok i-a întâlnit privirea.

-Pentru ce anume?

-Ă?

Kram a ezitat, ochii lui căprui sclipind de neliniște. Tremurau ușor când a oftat adânc. Daotok își păstra vocea calmă, categorică, de neînțeles.

-Spune-mi. Pentru ce îți ceri scuze? E ceva ce nu știu încă?

Sub masă, degetele lui se chinuiau în tăcere să-și scoată brățara. Nu era doar un obicei, era o necesitate. Fără bariera brățării, putea simți emoțiile mai clar. Avea nevoie să simtă adevărul dincolo de cuvinte.

Kram a înghițit în sec. -La început... am început să te curtez în urmă unui pariu cu prietenii mei.

Daotok nu a spus nimic, fața lui nu a afișat nicio reacție. A așteptat.

-Prietenii mei credeau că ești prea introvertit, pierdut în propria ta lume. Glumeau că apropierea de tine ar fi imposibilă. Așa că au făcut un pariu, cine te va cuceri va primi premiul în bani.

-Cât? a întrebat Daotok sec. A urmat o pauză.

-Cât? A repetat el.

-Cinci mii.

Daotok a dat din cap încet.

-Înțeleg. N-ai putea câștiga cinci mii pe cont propriu.

Kram a tresărit.

-Te-am abordat din cauza pariului, dar... odată ce te-am cunoscut, mi-am dat seama cât de minunat ești. Grijuliu, atent, iubitor. Dar din cauza pariului, nu m-am putut exprima cu adevărat. Mi-era teamă că prietenii mei își vor bate joc de mine.

Daotok a dat din nou din cap, deși în sinea lui, un val de vinovăție provocat de emoțiile celuilalt bărbat a început să-l sufoce.

-Am crezut că nu te iubesc, a mărturisit Kram.

-Mi-am dat seama că doar te folosesc, așa că eu…

-Ai început să te întâlnești cu alți oameni, a terminat Daotok în locul lui. Kram a dat din cap încet, rușinea apăsându-i pe umeri.

-Tot ce știi deja...

-Spune-o.

Kram a ezitat, evitându-i privirea.

-Spune-o, a repetat Daotok, cu o voce mai fermă. Chiar dacă știa deja, voia să audă cuvintele. Voia ca Kram să-și înfrunte greutatea propriilor acțiuni. Să se înece în propria vinovăție.

Cu o respirație tremurândă, Kram a continuat.

-Dao, îmi pare rău. Am trișat în timp ce te sunam prin videoconferință. Am mințit că mama era bolnavă ca să obțin bani de la tine pentru jocuri de noroc. Ți-am furat chiar și bani, în momentul în care erai disperat, căutând peste tot suma importantă pe care tocmai o primisei. Ți-am vândut în secret operele de artă originale și te-am mințit de nenumărate ori. Chiar dacă... chiar dacă ai fost atât de bun cu mine.

-Doamne, ești dezgustător, a mormăit o voce de la masă. Arthit și-a încruntat sprâncenele la auzul mărturisirii.

-Și eu care credeam că sunt rău. La naiba, omule, ce naiba ai? Ești cel mai rău dintre cei mai răi.

-Știu, a mormăit Kram.

-Chiar trebuie să insiști cu asta?

-Bineînțeles că da. Nu mă pot abține! E o mare încurcătură. De ce nu ți-ai ales un tip mai bun cu care să te întâlnești? S-a întors către Daotok, clătinând din cap.

-Făcând prostii din astea, se crede vreun Casanova? Ce ticălos.

Daotok a ignorat întreruperea. Vocea lui era straniu de calmă.

-Banii aceia trebuiau să plătească tratamentul medical al bunicii mele.

Kram a înlemnit. Fața i s-a înroșit.

-Îmi... îmi pare rău.

-Familia mea nu era pregătită să acopere suma respectivă, așa că mi-am asumat eu responsabilitatea de a plăti. Abia am ajuns la timp pentru că construiam și o casă nouă la vremea aceea. Familia mea era deja foarte stresată, dar ai luat banii aceia și i-ai folosit la jocuri de noroc. Trebuie să fi fost foarte distractiv pentru tine, nu-i așa?

Kram nu a oferit niciun răspuns. A stat acolo, cu umerii cocoșați și fața contorsionată de regret.

-Îți amintești cum m-ai curtat la început? a întrebat Daotok.

-Mă luai și mă duceai în fiecare zi. În zilele ploioase, îmi dădeai geaca ta. Dimineața, îmi cumpărai frigărui de porc la grătar. Seara, mă așteptai să termin meditațiile și mă duceai acasă. Am decis să te iubesc pentru că nimeni nu fusese vreodată atât de bun cu mine.

-Da, a șoptit el.

-Mi-a plăcut. Mi-a plăcut bunătatea ta. Dar presupun că nu a fost dragoste adevărată pentru tine, nu-i așa?

-Nu. Sincer, cred că te-am iubit, dar... doar că pe atunci…

-Nu. Nu spune că m-ai iubit.

Kram a tăcut.

-Wow!E dezgustător.

Arthit a fluierat încet, pe jumătate impresionat, pe jumătate intrigat. Dar Daotok nu dădea dovadă de vreun semn de uimire. Vorbea serios și aspru.

-Ți-a plăcut doar că am fost naiv. Că te-am urmărit ca un câine loial. Și acum te întorci, înecându-te în vinovăție, încercând să te convingi că ești o persoană bună. Și atunci? Cum e? Te simți mai bine acum? Simți că te-ai pocăit? Și se presupune că ar trebui să te iert, asta e tot?

S-a lăsat un moment de liniște.

-Mi-ai furat banii. Am bănuit. E ridicol câtă încredere am avut în tine. Nu i-ai meritat. Ai îndrăznit chiar să-mi furi opera de artă. S-a vândut bine lucrarea aia? Cât ai primit? A fost suficient cât să le cumperi băuturi așa-zișilor tăi prieteni? Sau ți-au spus că nu e suficient și au cerut mai mult?

Kram stătea acolo, complet distrus. Sentimentul de vinovăție  se răspândea în aer, dens și sufocant, dar Daotok refuza să se lase influențat de acesta.

-Dao... a șoptit Kram, cu vocea tremurândă.

Daotok a oftat și a luat o înghițitură din ceaiul său verde. Asta, era tot ce reținuse atât de mult timp.

-Îmi pare rău. Îmi pare foarte, foarte rău, a spus Kram din nou.

-Nu te iert.

Kram a ridicat privirea, pierdut.

-Atunci... de ce ai venit să vorbim?

Daotok s-a ridicat.

-Am vrut doar să-ți spun că nu te voi ierta niciodată.

Kram l-a apucat de încheietură, dar Arthit l-a tras repede la o parte.

-Destul. Dacă aș fi fost eu, ai fi fost deja pălmuit, omule.

Daotok s-a întors. Nu exista iertare. Nu pentru cineva ca el.

A ieșit, lăsând trecutul să rămână exact acolo unde îi era locul, în urma lui.

Timp de o lună, Daotok reflectase asupra acestui moment, imaginându-și diferite scenarii, diferite cuvinte, diferite moduri de a-l face să înțeleagă durerea pe care i-o provocase. Se întrebase dacă timpul i-ar putea atenua durerea, dacă distanța i-ar putea înmuia furia, dar când, în sfârșit, se așezase în fața lui, răspunsul fusese clar, nu exista niciun gram de  iertare de oferit.

Unele răni nu s-au vindecat, iar unele trădări nu erau menite să fie scuzate.

Fusese credincios în dragoste și, în schimb, fusese înșelat, folosit, abandonat. Era o cruzime pe care n-ar fi dorit-o nimănui, iar acum, din cauza acelui bărbat, Daotok își pierduse complet încrederea în iubire.

În timp ce se îndepărta de masă, o greutate i s-a luat de pe piept, dar alta i-a rămas, își lăsase furia să se manifeste, îi spusese adevărul, dar asta nu ștergea ceea ce făcuse tipul ăla.

Chiar când a ajuns la ieșire, telefonul i-a vibrat în buzunar. Ecranul s-a luminat cu numele lui Easter. A răspuns imediat.

-Care-i treaba?

-Eram îngrijorat. Cum a mers? Ați vorbit?

Daotok a expirat, ieșind în aerul răcoros al nopții.

-Nu chiar. Tocmai am țipat la el.

-Ai țipat la el?

-Da.

-A, nicio problemă atunci? Dacă North ar ști, ar spune cu siguranță: «Bună treabă».

Un mic rânjet i s-a ivit pe buze lui Daotok, dar nu i-a ajuns și în ochi, privirea să rămânând goală.

-Da, nicio problemă. Mă întorc acum.

-Ai fost dur cu el?

-Nu știu. Am exprimat cât de mult mi-a venit în minte la momentul respectiv. Sincer, aș fi putut spune mai multe, dar a fost de ajuns. Vocea lui era calmă, dar încă simțea căldura persistentă a emoțiilor mocnind sub detașarea aparentă.

-Am înțeles. Dar ești bine?

Daotok a ridicat privirea spre felinare, oftând încet.

-Da, sunt bine. Să spun totul cu voce tare a fost ca și cum m-aș fi răzbunat. E o ușurare.

-Bun. Mă bucur pentru tine. Spune mai târziu în grup, ceilalți așteaptă să audă ce s-a întâmplat.

-O să fac asta după ce ajung acasă.

-Condu în siguranță.

-Bine.

A încheiat apelul și și-a strecurat telefonul înapoi în buzunar. Aerul nopții se simțea proaspăt pe pielea lui, un contrast cu furtuna prin care tocmai trecuse la cafenea. Spusese ce trebuia să spună. Acum, tot ce-i mai rămăsese era să meargă mai departe.

☆☆☆☆☆

Kram a gemut, frecându-și fața cu ambele mâini, înfipându-și degetele în tâmple în timp ce procesa ceea ce tocmai se întâmplase. Vocea i-a ieșit ca un mormăit, pe jumătate pentru sine, pe jumătate pentru Arthit.

-Uau, a fost dur. Foarte dur.

Nu exagera. Daotok nu ridicase vocea niciodată, nu-i adresase nicio înjurătură. Dar, cumva, cuvintele tăioase și măsurate și disprețul rece din ochii lui îl răniseră mai adânc decât ar fi putut vreodată să o facă vorbele.

Kram a chicotit lipsit de umor, clătinând din cap.

-Cum aș putea uita? Nu mai sunt cineva pe care îl iubește. Dao nu va mai fi niciodată bun, mai ales cu cineva care l-a tratat atât de urât.

Arthit l-a privit o clipă, lăsându-se pe spate în scaun.

-Nu ai niciun prieten?a întrebat el, nu din milă, ci doar din curiozitate.

Kram a râs sec, cu privirea neclară.

-Nu. Toți doar mă foloseau. Pe atunci, mi-era frică să fiu singur. Grupul acela mi se părea grozav și voiam să mă integrez. Așa că am făcut tot ce mi-au cerut. Dar, până la urmă, tot eram doar un câine pentru ei.

Arthit a expirat brusc, neimpresionat.

-E jalnic, sincer.

Daotok plecase deja din cafenea, iar Arthit și-a dat seama că ar trebui să plece și el. Avea lucruri de făcut, locuri unde să meargă. Dar înainte să se poată ridica, Kram l-a apucat de mânecă, oprindu-l.

-Stai, Arthit. Rămâi și bea puțin cu mine.

-Nici vorbă, omule. L-a refuzat categoric Arthit.

-Ai examene sau ceva de genul? Am auzit că studiezi. Ai terminat deja?

Arthit a ezitat.

-Da, am terminat.

-Atunci hai să sărbătorim.

...

-O să te răsfăț cu lucruri bune. Băuturi alcoolice de import.

Arthit a râs batjocoritor, clătinând din cap.

-Crezi că cineva ca mine poate fi cumpărat cu băuturi alcoolice de lux?

...De fapt, da. Da, poți.

A oftat, cedând, și s-a prăbușit pe canapeaua mică de lângă Kram, privind cum bărbatul dădea pe gât băutură după băutură fără oprire.

Arăta complet distrus, o umbră jalnică a lui însuși. Arthit a luat o înghițitură din propria băutură, mult mai stăpân pe sine, și s-a gândit cât de corect era totul.

-Sincer, meriți asta. Dacă aș fi în locul lui, te-aș fi bătut în runde pentru ce ai făcut. Nici nu știu cât de dureroasă e infidelitatea, din moment ce n-am avut niciodată un partener, dar știu că e oribil. Și să furi bani? Să iei banii cuiva? E de neiertat. Banii sunt al naibii de importanți, omule.

Kram a scos un sughiț sonor, cu respirația tăiată.

-Hic...

O, minunat. Acum plânge.

-Sincer să fiu, a mormăit Kram printre suspine, m-am pregătit să fiu ciufulit. Dar văzându-i privirea, m-a lovit și mai tare. Nu mă mai iubește. Și da, merit asta. Gândindu-mă acum, chiar nu merit iertare. Tot ce pot face este să trăiesc cu acest sentiment de vinovăție.

Arthit nu a spus nimic. Ce era de spus? L-a lăsat pe Kram să divagheze beat în timp ce el își savura propria băutură. Plănuise să doarmă în sfârșit o noapte întreagă după examene, dar iată-l, bând cu un om suferind în schimb. Ei bine, măcar era gratuit, și o putea numi o mini-sărbătoare.

-Ai avut vreodată un partener? a întrebat Kram brusc.

-Nu. De ce?

-Da, cred.

-Idiotule.

-E în regulă, plec curând, a spus Kram brusc, punând sticla jos. Nici măcar nu se obosise să bea cu un pahar, a băut direct din sticlă.

-Nu rămân în Thailanda permanent. Doar trec pe aici înainte să plec la muncă în altă parte.

-Bine.

-Crezi că s-a simțit mai bine după ce a țipat la mine?

Arthit a ridicat din umeri.

-Nu știu. Poate. Altfel, ar fi continuat.

-Da, probabil ai dreptate. Măcar și-a descărcat o parte din furie.

-Sigur.

-Ce mai face Dao pe aici?

-Nu știu.

-Nu ești aproape de el? A întrebat Kram contrariat.

-De ce aș fi?

-M-am gândit că poate îți place Dao sau ceva de genul ăsta, așa că te-ai hotărât să ajuți.

-Da, sigur. De unde ți-a venit ideea asta? Eu și Dao avem doar o înțelegere.

Kram a mormăit ceva despre faptul că el era idiotul care l-a făcut pe Dao să-și piardă încrederea în dragoste și a început să vorbească despre cât de uimitor era odată. Arthit s-a deconectat. Nu-i păsa. Era doar nostalgie de beție, nimic care să merite ascultat.

După ce băut suficient, Arthit a hotărît că era timpul să plece. Nu era beat, trebuia să conducă acasă, la urma urmei. S-a uitat la Kram, care acum zăcea leșinat pe canapea, arătând absolut jalnic. În niciun caz nu avea de gând să-l târască acasă. Nu putea decât să-l lase să doarmă acolo. Chiar când s-a ridicat în picioare, Kram s-a mișcat.

 -Pleci deja?

-Da.

-Și eu voi pleca. Kram s-a împleticit spre ieșire, iar Arthit nu s-a obosit să-l oprească. S-a îndreptat spre mașină, doar ca să-l observe pe Kram rămânând în urmă. Apoi, fără avertisment, Kram s-a oprit, și-a desfăcut fermoarul pantalonilor și…

-Hei! a strigat Arthit șocat.

-Ce naiba faci?!

Kram urina pe roata mașinii. Furia a izbucnit instantaneu. Imediat ce Kram a terminat de încheiat fermoarul, Arthit s-a repezit înainte și l-a lovit drept în maxilar.

-Nenorocitule! Chiar ești dezgustător!

Kram s-a împleticit înapoi, abia ținându-se pe picioare.

-Argh! Oprește-te, Arthit! Îmi pare rău.

-Cum îndrăznești?! Astea sunt  mașini pe care să urinezi?

-Au! Îmi pare rău! Ți-am cumpărat chiar și niște băuturi!

-Mi-ai cumpărat de băut ca să-ți ascult divagațiile de bețiv, nu ca să te urinezi pe mașina mea! Asta e cea mai ciudată chestie din lume! a mârâit Arthit, lovindu-l puternic în stomac, făcându-l să se ghemuiască de durere.

-Uf!

-Ai noroc că nu fac și eu același lucru cu tine, acum.

-Calmează-te! Nu merge chiar atât de departe! Au! Bine, m-am treazit acum!

-Ești dezgustător, nenorocitule. Arthit l-a mai lovit o ultimă dată, ca să se simtă mai bine, înainte de a se retrage, încă bombănind. Mașina lui duhnea urât și  nu mai avea nici un chef să conducă. Un câine care i-ar fi urinat pe mașină nu l-ar fi enervat atât de tare.

-Au! Este doar urină! Au, mă doare!

-Doar urină? Dacă ar fi mașina tatălui tău?!

Kram a gemut, încă ghemuit de durere, iar Arthit și-a scos telefonul, sunându-l pe Direk. Bărbatul a răspuns repede.

-Direk, trimite pe cineva să-mi schimbe mașina. Un idiot beat mi-a urinat pe roată.

-Ce naiba?

-Grăbește-te.

-A cui e vocea aia care se vaită? La naiba, sună jalnic. A rostit Direk ascultând sunetele din fundal.

-E tipul beat. Îl calc în picioare.

-Calmează-te, Thit. Dar da, calcă-l puțin în picioare. Serios, cine urinează pe mașina altcuiva?

În timp ce Arthit aștepta mașina de schimb, i-a venit o idee. A făcut o fotografie cu silueta jalnică și bătută a lui Kram și i-a trimis-o lui Daotok

Artthit: L-am călcat în picioare. S-a terminat cu nenorocitul ăsta dezgustător.

Daotok : Mulțumesc.

Și cu acestea, Arthit a plecat, dezgustat de întreaga situație.