CAPITOLUL 11

 

Capitolul 11

  În timp ce Daotok stătea cu grupul, discutând relaxat și bucurându-se de căldura atmosferei, atenția i-a fost atrasă brusc de sunetul ploii care bătea în fereastră. 

Și-a întors capul spre exterior, privind cum cerul se întuneca și ploaia începea să cadă cu putere. Nu era doar ploaie, era ca și cum o furtună hotărâse să cucerească lumea. Vântul urla, copacii se legănau, iar aversele se intensificau. Lângă el, Un pisic, care stătuse leneș ghemuit pe canapea, părea acum neliniștit, apropiindu-se de Daotok. Ochii i s-au îndreptat spre ființa micuță, observând cum aceasta căuta instinctiv confortul lângă el. Pisoiul, de obicei precaut în privința furtunii,  părea că nici măcar nu-și dăduse seama că se cuibărise atât de aproape de căldura lui Daotok. 

Dar băiatul cu păr albastru știa de ce. Pisicul era sensibil la tunete și întuneric, două lucruri care apăreau adesea mână în mână în zilele furtunoase. Iar când tunetele se intensificau, puterea lor provoca fulgere, sporind tensiunea stranie din aer.

Deodată, un bubuit puternic a brăzdat aerul și un fulger a lovit, luminând camera într-o străfulgerare strălucitoare. Pisicul s-a agățat imediat de Daotok, lăbuțele sale mici tremurând de frică.

Băiatul, luat pentru o clipă prin surprindere de intensitatea furtunii, l-a simțit  apropiindu-se, căutând liniște. Atunci a apărut proprietarul lui, o figură pe care Daotok nu o observase până atunci. 

 Cu o mișcare blândă și protectoare, proprietarul a ridicat ființa tremurândă, ținând-o în brațe în timp ce se așeza la masă lângă Daotok, murmurând cuvinte liniștitoare pentru a o calma.  Daotok nu s-a putut abține să nu privească scena tandră preț de o clipă, dar când și-a dat seama că ar putea deranja un moment intim, și-a îndreptat rapid privirea în altă parte, simțind că era nepoliticos să se holbeze.

-Shia, Dao! Vocea lui North a străpuns brusc tăcerea, întrerupând gândurile lui Daotok. Băiatul s-a întors să se uite la el, ridicând o sprânceană.

-Ce?

North a făcut o grimasă exagerată.

-Există ceva de care te temi?

-De ce întrebi asta, atât de brusc? a răspuns Daotok, cu o urmă de suspiciune strecurându-se în tonul  său.

-Sunt curios, a spus North, cu o expresie sinceră, dar tachinatoare.

-Pari atât de indiferent la toate, ca și cum nimic nu te-ar tulbura. Nu-mi vine să cred...

Daotok a ridicat din umeri, încercând să rămână nonșalant.

-Nu-ți voi spune. Dacă îți spun, cu siguranță o vei folosi ca să mă tachinezi.

-De ce ai o părere atât de proastă despre mine? North s-a prefăcut enervat, dar era clar că nu era chiar supărat.

-Între timp, știi că mi-e groază de fantome, dar continui să-mi spui povești despre ele, încercând să mă sperii.

O licărire malițioasă a apărut în ochii lui Daotok.

-Ei bine, nu-i așa că îți plac? Chiar am ascultat atâtea podcasturi cu povești cu fantome pentru tine, alegându-le pe cele mai înfricoșătoare doar ca să te văd cum te zvârcolești. Daotok a râs încântat.

-Da, ei bine... North a ezitat, încercând să-și stăpânească un rânjet.

-Poveștile pe care le spui nici măcar nu sunt chiar atât de înfricoșătoare. Sunt slăbuțe.

-Serios? Daotok a rânjit.

-Păcat. Poate dacă exersez mai mult, mă voi perfecționa.

-Nu te deranja, a intervenit Easter, cu o voce calmă ca întotdeauna.

-Ar trebui să fii tu însuți. De ce ai vrea să-l impresionezi pe North?

Buzele lui Daotok s-au arcuit într-un zâmbet slab la auzul cuvintelor lui Easter, dar apoi North a ridicat o sprânceană.

-Apropo, îți amintești când ai încetat brusc să-mi mai spui «Khun» și ai început să folosești o adresare nepoliticoasă?

Ochii lui Daotok sclipeau de umor.

-Vrei să folosesc din nou,  «Khun»?

-Nu chiar, doar că îmi amintesc că au fost momente când vorbeai mai politicos și simt că nu sunt obișnuit cu asta, a spus North, cu o notă de nostalgie în voce.

Daotok s-a lăsat pe spate cu un oftat prefăcut și și-a încrucișat brațele.

-Serios, Khun North? L-a tachinat el, savurând felul în care îl tulbura pe prietenul său.

-Spune-mi doar North, a mormăit băiatul, vizibil agitat. 

În acel moment, Easter a vorbit din nou, vocea lui întrerupând conversația.

-Dao, nu ar trebui să schimbi felul în care vorbești. Ter s-a întors spre el.

-N-ai vorbit niciodată nepoliticos. Dacă începi acum, o să mi se pară ciudat. Nu sunt obișnuit. De ce nu ai vorbit nepoliticos de la bun început? a întrebat North, părând mai curios decât înainte.

-Familia ta a fost strictă în privința asta?

Daotok a clătinat ușor din cap.

-Nu, nu chiar. Pur și simplu n-am făcut-o niciodată. Dar aș putea dacă aș vrea.

-Chiar așa? North a ridicat o sprânceană, evident amuzat.

-Arată-mi.

-La naiba  North, a spus Daotok, cu un ton plat, dar voit exagerat.

-Nu, nu, a clătinat North din cap, încruntându-se a dezaprobare.

-Asta nu merge. Nu sună bine de la tine. Chiar și atunci când înjuri, e prea blând. Ca și cum ai încerca să lovești pe cineva cu flori.

-Păcat, a răspuns Daotok.

-Poate dacă exersez mai mult, va suna mai convingător.

Easter a oftat exasperat.

-Sincer, fii tu însuți. Ești bine așa cum ești. Nu te schimba doar ca să te adaptezi stilului altcuiva.

A urmat un scurt moment de tăcere, apoi North, mereu glumeț, a dispersat tensiunea.

-Apropo, ești bine în legătură cu... fosta ta relație?

Expresia lui Daotok s-a îmblânzit și a dat din cap încet.

-Sunt bine acum. Faptul că-l am pe Khun Jeon prin preajmă mă ajută să înfrunt ziua de mâine.

North a pufnit, încercând să-și înăbușe un râs.

-La naiba, asta a fost  dramatic.

-Vorbesc serios, a spus Daotok, cu o voce calmă, dar cu o oarecare greutate în cuvinte.

-Dar știi, prietenul meu mi-a spus ceva important când aveam de-a face cu fostul meu partener: «Nu uita ce ți-a făcut. Nu uita durerea.»”

Privirea lui Daotok s-a distanțat pentru o clipă, gândurile sale îndreptându-se spre interiorul său.

-Sincer, nu știu dacă îl pot ierta. Sunt atât de furios pe ce a făcut... Și nu doar pe el, ci și pe prietenul ăla care m-a trădat. Când și-au cerut scuze, și-au dat seama cât de tare m-a durut?

A urmat o pauză. Nimeni nu a vorbit. Daotok simțea cum greutatea persistentă a trecutului încă îl apăsa.

-Am fost devastat, a continuat tânărul, cu o voce mai joasă.

-Mi-am adunat toate puterile  ca să continui.  Chiar și acum, nu pot decât să las lucrurile să treacă puțin câte puțin.

În timp ce cuvintele lui Daotok pluteau în aer, North a izbucnit în râs, izbucnirea sa bruscă speriindu-i pe toți. Easter i s-a alăturat rapid, râsul lor, umplând încăperea. Tensiunea s-a risipit, înlocuită de căldura amuzamentului lor comun.

-Ce e așa amuzant? a întrebat Daotok, nedumerit.

-Credeam că ești pe cale să spui ceva profund! a râs North, lovindu-l pe tânăr ușor peste umăr.

-Nu mai râde! a protestat Daotok, simțindu-se puțin jenat.

-Nu am vrut să fiu amuzant!

Easter, chicotind în continuare, a clătinat din cap.

-Trebuie să nu te mai pui pe picior greșit cu North. Îți va strica orice stare de spirit serioasă.

-Nu încercam să fi amuzant! A repetat Daotok, deși vocea lui îl trăda.

North și-a șters lacrimile, continuând să râdă.

-Am o slăbiciune pentru umor. Să te văd cum încerci să rămâi serios cu expresia aceea impasibilă e și mai amuzant.

Daotok și-a dat ochii peste cap.

-De ce te amuzi așa ușor, North?

-Nu știu, a spus băiatul , ștergându-și ochii și trăgându-și respirația.

-Am râs odată la păsări timp de o oră.

-Păsări? Daotok a ridicat o sprânceană, intrigat, încă nedumerit.

-Sunt niște creaturi amuzante. Privește-le cândva. Comportamentul lor e pur și simplu absurd.

Daotok a clătinat din cap, neputând să-și ascundă un zâmbet.

-Poate că o voi face.

Easter, mereu vocea rațiunii, a oftat prefăcut.

-Nu face asta, Dao. E o pierdere de timp.

North i-a aruncat lui Easter o privire plină de reproș.

-Întotdeauna mi te opui.

-Cineva trebuie să o facă a replicat Easter, cu un rânjet pe față.

Și în acel moment, în timp ce afară vremea făcea ravagii, căldura râsului lor umplea încăperea. Daotok nu s-a putut abține să nu se simtă recunoscător pentru prietenii săi, pentru lumina pe care o aduceau în viața lui, chiar și în cele mai întunecate zile. ☆☆☆☆☆

Era o noapte furtunoasă, puțin trecut de ora trei dimineața. Arthit stătea cocoșat peste un teanc de bilețele în cafeneaua lor obișnuită, simțind greutatea epuizării apăsându-l. Corpul îi era prăbușit, abia reușind să se ridice în timp ce se lupta să rămână concentrat asupra paginilor din fața lui. Epuizarea era insuportabilă.

Se prăbușise deja de două ori, doar pentru a se ridica din nou, mânat de gândul constant și sâcâitor că eșecul pur și simplu nu era o opțiune.

Mintea îi era amorțită, ca și cum ar fi fost prins într-un ciclu nesfârșit de sesiuni de studiu, dar indiferent cât de mult muncea, presiunea nu făcea decât să crească. Merita oare toate astea? Ideea de a-și sacrifica sănătatea, liniștea, însăși viața, începea să pară o greșeală teribilă. 

În primul său an de facultate, Hill și Tonfah luaseră examenele cu brio, fără niciun efort. Dar acum, părea că toată lumea se chinuia. Volumul de muncă era nemilos, conceput pentru roboți, nu pentru ființe umane.

Nu se putea abține să nu se întrebe, de ce nu își dăduse seama de tensiune mai devreme, de ce nu luase în serios avertismentul lui Direk. Acesta îl atenționase în legătură cu brutalitatea facultății de medicină, dar Arthit fusese încăpățânat, convins că putea face față la tot. 

Acum, în ultimul an de liceu, era mult prea târziu să-și schimbe orientarea. Voia să fie doctor, nu pentru că era visul lui, ci pentru că îi făcuse o promisiune mamei sale. Totuși, acum, chiar și ea avea să înțeleagă. Tânărul recunoștea că fusese propria lui alegere, propria lui încăpățânare îl adusese acolo.

Presiunea copleșitoare l-a făcut să tresară.

-Sunt bine, sunt bine... Bine, la naiba! Sunt pe punctul de a muri aici, la naiba! a mormăit el în șoaptă, frustrat de sine și de tot.

Deodată, a observat că Tonfah dispăruse. Ochii i-au plimbat prin cafenea înainte de a se opri asupra lui Tonfah, care stătea într-un colț, ghemuit lângă iubitul lui, citind o carte în timp ce afară ploua încontinuu. Era genul de scenă care îl făcea pe Arthit să se înece de cât de drăguță era situația.

-Bineînțeles, sunt în mica lor lume, a mormăit el cu amărăciune.

-Bine, Hill, a spus Arthit, împingându-se de la masă, abia reușind să-și țină ochii deschiși.

Hill siat ridicat privirea de la notițele sale.

-Ce?

-Ajută-mă repede cu asta, a cerut Arthit, prăbușindu-se lângă el.

Hill îl medita de obicei pe Johan, în timp ce Tonfah era cel care se ocupa de el.

Explicațiile lui Tonfah i se păreau mai clare lui Arthit, în timp ce Johan părea să-l înțeleagă mai bine pe Hill. Își consolidaseră rolurile de-a lungul anilor, dar în seara aceea totul părea ciudat. Cuvintele se confundau, iar conceptele păreau mai distante ca niciodată.

A mai trecut o jumătate de oră, iar epuizarea era insuportabilă. Nu era doar lipsa somnului, era și efortul mental, greutatea constantă de a fi la limită, abia reușind să țină totul sub control. Și în următoarea zi? Înapoi în saloane.

Încă o zi lungă de analize, în care încerca să-și împiedice mintea să se prăbușească. Pe lângă toate acestea, examenele care se apropiau păreau un munte de netrecut.

Privind pe fereastră, Arthit a văzut că ploaia nu se oprise, ba chiar devenise neobosit de torențială, de parcă i-ar fi batjocorit propria luptă. La fel de bine ar fi putut ploua până anul viitor.

-Hai să ne strângem lucrurile, a murmurat el, aruncând o privire spre ceilalți. S-au mobilizat să-și adune recuzitele, pregătindu-se de plecare.

-P’ Thit”, a strigat North, vocea lui străpungând atmosfera densă de epuizare.

-Ce? A răspuns Arthit, cu un ton stins și obosit.

-Poți să-l duci pe prietenul meu cu mașina? a întrebat el, cu o voce ușor arogantă.

-Ă?

-Locuiește în același complex cu tine. A venit cu motocicleta, dar plouă, a explicat North.

-Bine, bine, a răspuns Arthit, fără să se gândească prea mult. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să se ocupe de asta, dar nu era ca și cum ar fi putut refuza. L-a urmat pe North la parter și, spre surprinderea lui, l-a văzut pe puștiul cu părul albastru din apartamentul vecin venind încet în urma lui. Arthit nici măcar nu-i știa numele, dar i-a recunoscut fața.

-Știi să conduci? a întrebat Arthit, cu o oboseală vizibilă în voce.

Daotok a clipit, părând luat prin surprindere de întrebare.

-Răspunde-mi, a insistat Arthit.

-Da, a răspuns Daotok cu o voce nesigură.

-Atunci conduci tu. Sunt prea obosit, a spus Arthit, înmânându-i cheile mașinii fără să aștepte un răspuns. Cheile i se păreau grele în mână când i le-a dat lui Daotok, care le-a luat cu precauție, părând încă confuz. Arthit a deschis portiera și s-a prăbușit pe scaun, prea obosit ca să-și mai pese de altceva. A înclinat scaunul, închizând ochii, pregătindu-se pentru evadarea fericită.

-Condu cu prudență, bine? Mașina mea nu e ieftină, a mormăit el. Nu era posesiv față de mașina lui, nu chiar. O iubea, îi plăcea să o personalizeze, îi plăcea să o conducă, dar nu era atât de atașat încât să refuze să lase pe altcineva să conducă. 

Adevărata preocupare era pur și simplu că nu voia să suporte consecințele dacă ceva nu mergea bine. Era prea obosit ca să conducă singur, iar Daotok era un străin. Totuși, își imagina că șansele ca ceva să meargă prost erau mici.

-Bine, a spus în cele din urmă băiatul cu părul albastru, cu o voce calmă, dar încă nesigură, în timp ce se așeza pe scaunul șoferului.

☆☆☆☆☆

Daotok se holba la proprietarul mașinii sport negre, confuzia lui crescând. Bărbatul dormea ​​profund, prăbușit pe scaunul din dreapta, cu corpul relaxat, complet rupt  de realitate.

Daotok a aruncat o privire la cheile mașinii pe care le ținea încă strâns în mână și după o clipă de ezitare, s-a așezat pe scaunul șoferului. Pielea era netedă și, în timp ce își ajusta scaunul, a simțit o bătaie în geam.

Era North.

Coborând geamul, Daotok i-a întâlnit privirea lui North, încercând să ignore oboseala care-i cuprindea oasele.

-De ce conduci tu? Vocea lui North avea o notă de curiozitate, dar Daotok nu s-a putu abține să nu se simtă ușor enervat de întrerupere.

-A spus că îi este somn, a răspuns Daotok ridicând din umeri.

North a făcut o pauză, îngustându-și ușor ochii.

-Poți să te descurci?

-Cred că da, a răspuns Daotok, băgând mașina în viteză și pregătindu-se de plecare.

North a oftat, plecând de lângă mașină, cu o expresie de îngrijorare  pe față.

-Ai grijă. Mașina lui e puternică. Apasă ușor accelerația.

-Am înțeles, a răspuns Daotok, încercând să pară mai încrezător decât se simțea.

-Bine. E întuneric și plouă. Condu cu prudență, a rostit North, un ultim cuvânt de avertizare înainte de a se întoarce la mașina iubitului său.

Daotok a ridicat geamul la loc și a expirat  ușurat, corpul său fiind deja obosit din cauza zilei lungi. A reglat scaunul și oglinzile după bunul plac, și-a pus centura de siguranță și apoi a pornit mașina. 

În timp ce motorul a început să zumzăie, și-a conectat telefonul la sistemul mașinii și a ales o listă de redare pe care îi plăcea să o asculte în timp ce conducea, ceva calm care să-l ajute să se concentreze asupra drumului.

În momentul în care mașina a început să se miște, Daotok a simțit puterea sub el, ca și cum mașina însăși ar fi fost vie, nerăbdătoare să alerge. A apăsat ușor pedala de accelerație, mașina răspunzând rapid la cea mai mică atingere. La început, a fost luat prin surprindere, uimit de puterea ei. Dar după câteva momente, și-a găsit ritmul. 

În ciuda acestui fapt, a menținut viteza redusă, în jur de 30-40 km/h. Ploaia bătea neobosit în parbriz, iar lumea de afară părea încețoșată, învăluită în mister.

Zumzetul liniștit al mașinii și ploaia de afară se amestecau, iar Daotok se simțea surprinzător de relaxat. Nu era doar „nu e atât de rău”, era chiar plăcut. Muzica liniștită umplea spațiul din mașină, iar el simțea cum tensiunea din corpul său începea încetul cu încetul să se topească.

Deodată, o voce amețită a spulberat tăcerea.

-Ce naiba faci?

Daotok a clipit și s-a uitat la bărbatul de lângă el. Se trezise, ​​cu fața încrețită de o ușoară iritare în timp ce se uita la bord.

Daotok nu a răspuns, nefiind sigur dacă ar trebui să intervină. Arthit a gemut ușor.

-Vrei să-l schimb? Daotok s-a gândit o clipă, apoi a continuat cu o voce plată.

-Dacă nu-ți place, pot să-l schimb.

Arthit a clătinat din cap, cu un oftat ușor pe buze.

-Nu e nevoie. Sunt doar surprins. E un cântec vechi. Nu credeam că îl mai ascultă cineva.

-Da, știu,  a spus Daotok, surprins că Arthit l-a recunoscut. Cântecul era vechi, o însemnare adâncă de mulți ani. Asta, l-a făcut pe Daotok să se întrebe cum de cineva de vârsta lui îl știa. Dar nu a spus mai mult. În schimb, s-a concentrat asupra drumului, încercând să ignore privirile ocazionale către Arthit, care se așezase înapoi în scaun, cu ochii închiși.

Ploaia se întețise, iar drumurile erau alunecoase. Daotok a strâns volanul încleștându-se în același timp când a luat o curbă greșită, dându-și seama că nu mai era pe drumul spre apartament. Stomacul i s-a strâns de frustrare. Condusese noaptea cu îndrăzneală, iar acum plătea prețul pentru asta.

A tras pe dreapta, verificându-și telefonul pentru indicații și înainte să poată înțelege unde greșise, Arthit s-a mișcat.

-Am ajuns? a mormăit el, cercetând cu privirea împrejurimile necunoscute. Când a observat că, de fapt, nu erau la destinație, s-a încruntat.

-Unde suntem?

-M-am rătăcit, a recunoscut Daotok, cu o voce puțin seacă. Nu voia să recunoască, dar era adevărat. Rareori conducea noaptea și nu avea simțul orientării în zone necunoscute.

-Ce naiba? A gemut din nou Arthit, frecându-și ochii de parcă ar fi încercat să alunge rămășițele somnului.

-Știi drumul? a întrebat Daotok, sperând că Arthit avea vreo idee despre direcție.

Arthit nu a răspuns imediat, în schimb își aranjat scaunul și a mormăit în șoaptă în timp ce își ștergea fața.

-Hai să mergem puțin mai departe și ne vom da seama.

-Bine, a mormăit Daotok, nevrând să se certe. A redresat mașina înapoi pe șosea și a încercat să ignore iritarea care îi strecura în piept.

-Nu adormi încă. Dă-mi indicații când poți.Arthit i-a aruncat o privire piezișă.

-Omule, conduci atât de încet, a remarcat el.

-Patruzeci la oră? N-am condus niciodată atât de încet în viața mea.

-Bine, a răspuns Daotok fără prea multă emoție, încercând să-și păstreze concentrarea asupra drumului.

-Lasă-mă să conduc. În ritmul ăsta, n-o să ajungem niciodată acasă.

Daotok a clătinat imediat din cap refuzând cu fermitate. -Nu.

Arthit a clipit, evident surprins.

-Ce?

-Nu risc, a răspuns Daotok, pe un ton mai serios. Ultimul lucru de care avea nevoie era ca Arthit să conducă nesăbuit, mai ales în acele condiții. Habar n-avea cât de bine manevra tipul o mașină, dar judecând după starea lui de oboseală, Daotok nu era dispus să-și asume acest risc.

-Sunt în regulă să conduc încet.

Arthit a mormăit în șoaptă, dar nu a mai insistat. După câteva minute, Daotok a ajuns în sfârșit la un giratoriu, readucând mașina pe ruta corectă.

-La următoarele două intersecții cu semafor, virează la stânga, a mormăit Arthit din nou, abia conștient.

Când Daotok a ajuns la apartament, ploaia încă mai cădea în torenți. A parcat mașina și l-a trezit cu grijă pe Arthit.

-Am ajuns, a spus Daotok încet.

Arthit a deschis ochii amețit, a clipit de câteva ori și a ieșit agale din mașină. Daotok l-a urmat, mergând spre lift. Au urcat în tăcere la etajul șapte și odată ajunși acolo, Daotok s-a dus direct la duș, dorind să alunge oboseala zilei înainte de culcare.

 A doua zi dimineață, Daotok s-a trezit devreme, entuziasmat de sosirea lui Khun Jeon. Și-a făcut repede curățenie în cameră, anticipând acest eveniment. 

În timp ce își termina treaba, telefonul a vibrat. Ecranul s-a aprins, afișând un apel de la tatăl său.

 -Aproape am ajuns, a spus vocea tatălui la celălalt capăt al firului. Daotok a zâmbit, entuziasmul său crescând cu fiecare secundă. O bătaie în ușă i-a întrerupt gândurile. S-a repezit spre ea, deschizând-o  larg, pentru a-și întâmpina tatăl,  care i-a zâmbit călduros.

-Hei, l-a salutat tatăl, cu un zâmbet blând, iar Daotok l-a îmbrățișat scurt dar afectuos. Privirea i s-a îndreptat spre cutia din mâinile tatălui. A luat-o repede, nerăbdător să-l revadă pe Khun Jeon. 🥰👻

-Khun Jeon! a exclamat Daotok în timp ce așeza ușor cutia pe podea. Mica creatură dinăuntru și-a întins membrele și s-a târât încet afară, blana ei era moale, pufoasă și îmbietoare. Daotok abia și-a putut stăpâni bucuria în timp ce se apleca mai aproape să o mângâie.

-Khun Jeon, a fost obositoare călătoria? a întrebat el, privind cum Khun Jeon se mișca curios.

-Aceasta este noua noastră casă, a continuat Daotok, cu o voce blândă în timp ce se concentra asupra creaturii.

-Am închiriat-o doar ca să poți locui cu mine.

În spatele lui, tatăl său a chicotit.

-L-ai uitat pe tati, nu-i așa?

Daotok s-a întors și a zâmbit.

-Khun Jeon s-a îngrășat cu o jumătate de kilogram, a comentat tatăl său cu un rânjet jucăuș.

-Tu sau tata l-ai îngrășat? l-a tachinat Daotok.

Tatăl său a râs, clătinând din cap.

-Nu mă învinovăți. Eu nu am timp.

Conversația a revenit la glumele lor obișnuite, în timp ce Daotok și-a îndreptat din nou atenția către Khun Jeon, simțind o pace pe care nu o mai avusese de mult timp.

-Cât timp vei sta în Chiang Mai?

Vocea tatălui era blândă, tachinatoare, cu o ușoară urmă de curiozitate.

-Două sau trei zile. Ai vreo recomandare de restaurant? Aș vrea să încerc mâncarea locală.

Daotok a răspuns, zâmbind larg.

-Nu mănânc prea mult în oraș. De ce nu cauți informații?

Tatal a răspuns cu o ridicare nepăsătoare din umeri, îndreptându-și atenția către detaliile camerei lui Daotok. Corpul său înalt se mișca prin spațiu în timp ce inspecta tavanul înalt și apoi structura pereților, ca și cum ar fi măsurat-o în felul său.

-Iar sari peste mese, nu-i așa? A intervenit brusc tatăl lui Daotok, cu un ton mustrător și plin de îngrijorare pe care doar un părinte îl putea avea.

-Exact ca Pai. De ce voi doi nu ascultați niciodată? S-a ridicat în picioare, scanând camera cu privirea în timp ce examina nonșalant spațiul, părând pierdut în gânduri.

Daotok a oftat, pe jumătate concentrat asupra conversației, dar observând totuși cum tatăl său începea să-i exploreze camera. Ultimul lucru de care avea nevoie era o altă lecție despre obiceiurile sale alimentare. Pe măsură ce conversația se schimba, Daotok nu a putut decât să zâmbească văzând felul în care tatăl glumea cu el, tachinându-l pe tema înălțimii sale, în timp ce continuau să compare dimensiunile. 

Silueta impunătoare a tatălui lui Daotok părea să-i eclipseze pe ceilalți din cameră, dar pe Pai, înalt după majoritatea standardelor, nu părea să-l deranjeze comparațiile.

-Spațios și înalt, a comentat tata, atingând cu degetele tocul ușii de la baie.

-De obicei, aproape că mă lovesc cu capul, a adăugat el rânjind.

-Întotdeauna ai avut probleme cu înălțimea, l-a tachinat Daotok, împingându-l ușor.

Era o glumă binecunoscută între ei, statura impunătoare a tatălui său îl făcea adesea să se simtă puțin stânjenit, iar tatălui său, cu înălțimea lui, îi plăcea întotdeauna să sublinieze ironia.

Glumele erau familiare și reconfortante. Tata venise în viața lui Daotok după o perioadă de incertitudine și deși nu erau rude de sânge, Daotok ajunsese să-l iubească ca pe un alt tată. Tatăl său, în ciuda staturii sale impunătoare și a comportamentului serios, era un om care muncea din greu în industria tehnologică, poziția sa de lider de echipă necesitând ore lungi de lucru și concentrare. 

În schimb, Pai lucra ca și consultant juridic, specializat în operațiuni comerciale și audit financiar. Erau un echilibru perfect de personalități, fiecare completându-și punctele forte. 

-Le-am povestit deja tuturor despre noua relație a tatălui meu cu un bărbat.

Daotok a continuat, simțind o ușurare în timp ce vorbea liber despre familia sa.

-A apărut în timpul unei discuții ocazionale despre familie și am fost în regulă să împărtășesc ideea. Toată lumea, inclusiv North și ceilalți prieteni ai mei, au fost de acord în unanimitate că este adorabil.

Relația tatălui său cu daddy fusese întotdeauna ceva ce Daotok  susținuse, chiar dacă la început a fost un șoc. Când părinții lui divorțaseră pe cale amiabilă, Daotok alesese să rămână cu tatăl său, parțial pentru că voia să rămână aproape de bunica sa. 

În timp ce o luau de la capăt, tatăl său își făcuse griji cu privire la modul în care Daotok ar putea reacționa la relația sa cu un alt bărbat. Cu toate acestea, Daotok acceptase această situație. Respectase fericirea tatălui său și în timp, ajunsese să-l iubească pe daddy pentru persoana bună și iubitoare care era.

-Michael, a strigat daddt, vocea lui aducându-i gândurile lui Daotok înapoi în prezent. Daotok a zâmbit, amintindu-și cum daddy începuse să-l numească așa pentru că era mai ușor de pronunțat pentru toată lumea decât numele său complet. Devenise un termen de alint, ceva simplu, dar semnificativ.

-Da? a răspuns Daotok, cu atenția acum îndreptată în întregime asupra lui.

-A spus Pai că Kram se întoarce?, a întrebat bărbatul, încruntându-se de îngrijorare.

-Da, de ce?

-Nu am încredere în el, a spus tatăl, cu o voce joasă, dar fermă.

Daotok a dat din cap, înțelegând îngrijorarea din tonul tatălui.

-Am înțeles.

-Ți-a spus și Pai, nu-i așa? Dacă ai de gând să-l întâlnești, nu te duce singur.

-Da, a răspuns Daotok repede, asigurat că nu avea de gând să încalce sfatul.

-Voi lua pe cineva. Nu chiar un prieten... e vorba de tipul de alături. Am făcut o înțelegere.

Tata a ridicat o sprânceană la auzul acelor cuvinte, o expresie care combina curiozitatea și o ușoară îngrijorare.

-Ăă, tati? a rost Daotok, captându-i din nou atenția.

-Ce?

-Plănuiesc să merg în California în vacanța semestrială peste aproximativ o lună, a spus Daotok, cu o voce ezitantă în timp ce încerca să explice situația.

-Vacanță? a întrebat tata, vizibil nedumerit.

-Nu chiar. Face parte din înțelegerea cu vecinul, a continuat Daotok, puțin timid.

-Îl ajut... ei bine, știi tu. A făcut o pauză, adunându-și gândurile.

-Știi că pot simți spiritele, nu? Morții.

-Știu, a răspuns tatăl, încruntându-se ușor.

-Îl ajut să-și găsească mama, care a murit.

-Hm. Ești sigur că e de încredere? Vocea tatălui se înmuiase de îngrijorare, evident îngrijorat de necunoscut.

-De ce California?

-E orașul lui natal, a răspuns Daotok, ridicând ușor din umeri.

-Nu sunt sigur unde exact. Los Angeles? San Francisco?

-Ei bine, asigură-te că o faci. Știu că poți avea grijă de tine, dar tot sunt îngrijorat. Înțelegi, nu-i așa? Tonul tatălui era plin de grija pe care Daotok ajunsese să o aștepte de la el.

-O să țin cont de asta, neapărat, a promis Daotok, dând din cap liniștitor.

-Îl voi anunța pe tata mai târziu cu privire la detalii.

Pe măsură ce conversația continua, Daotok și-a petrecut după-amiaza jucându-se cu Khun Jeon și vorbind cu tatăl său, punând la curent, având în vedere că nu se văzuseră de ceva vreme. 

Ziua a trecut liniștită, un amestec de schimburi de replici călduroase și prezența reconfortantă a oamenilor pe care îi iubea. Tata a rămas până la cină, iar curgerea ușoară a timpului petrecut împreună era ceva ce Daotok prețuia profund.

☆☆☆☆☆

În dimineața următoare, Arthit se chinuia să deschidă ochii când sunetul alarmei sale i-a străpuns ceața somnului. Simțea că tocmai închisese ochii, dar putea simți o ușoară senzație de prospețime.

Corpul lui se adaptase, sau cel puțin așa părea. Gemând, s-a forțat încet să se dea jos din pat, mușchii protestând la fiecare mișcare. Un duș rapid și o schimbare de haine l-au ajutat să scape de rămășițele somnolenței, dar ceva nu era în regulă.

A aruncat o privire prin cameră, mintea fiindu-i încă încețoșată de somnul pe care nu-l scuturase complet. Ochii i s-au îngustat când și-a dat seama că cheia de la mașină, de aseară nu era nicăieri.

Unde s-a dus?

Și apoi a avut loc un clic.

Corect. Aseară, nu, de fapt, era devreme în dimineața aceea, îi dăduse cheia puștiului cu părul albastru de alături.

Arthit își amintea cum conduseseră împreună și în ciuda ușoarei sale iritări față de situație, nu s-a putu abține să nu chicotească în sinea lui. Se rătăciseră iremediabil. Cum te poți rătăci pe un traseu atât de simplu?

Daotok, însă, părea atât de calm în privința asta. Conducea încet, aproape tulburător de încet, dar asta făcuse ca întreaga călătorie să fie ciudat de liniștită. Arthit moțăise pe scaunul din dreapta, nu complet adormit, dar suficient cât să lase  zumzetul mașinii și  melodiile blânde de la radio să-l cufunde într-o transă. 

Încă își amintea clar muzica, fiecare cântec un ecou nostalgic al unor melodii vechi pe care le prețuia. Întotdeauna avusese o pasiune pentru muzica veche, dar să găsească pe cineva care să împărtășească aceleași gusturi? Era rar. Și mai rar era cineva care avea exact aceeași colecție de muzică, iar puștiul de alături, în pofida ciudățeniilor sale, părea să înțeleagă și indie rock. Nu era rău pentru cineva care părea că nu-i pasa deloc de lume.

Arthit a clătinat din cap la amintire în timp ce se îndrepta spre ușa vecină ca să întrebe de cheie. A bătu ferm, iar ușa s-a deschis larg, dezvăluind pe cineva la care nu se așteptase. Un bărbat, nefamiliar, cu o constituție surprinzător de înaltă, care se potrivea cu a lui. Bărbatul nu arăta thailandez, era ceva evident străin la el.

Grozav. Cum îl cheamă pe pustiu cu părul albastru?

Înainte ca Arthit să poată spune ceva, bărbatul a vorbit cu un accent  remarcabil, o engleză britanică clară, precisă.

-Cu ce vă pot ajuta? Tonul bărbatului era politicos, dar se simțea o urmă de curiozitate.

Arthit a ezitat, încercând să-și dea seama ce cuvinte vor urma, dar înainte să poată răspunde, o voce s-a auzit din nou.

-Tati, cine e? Daotok, a apărut ținând o pisică în brațe. S-a uitat la Arthit, fața lui luminându-se.

-A, cheia?

Arthit a clipit, încercând încă să proceseze totul.

-Da, a răspuns el, mintea lui recuperând încetul cu încetul.

-Îmi pare rău, am uitat să o returnez, și-a cerut scuze Daotok, părând extrem de sincer.

-Am fost atât de epuizat aseară. I-a înmânat cheia, atingându-i scurt mâna lui Arthit, trimițându-i o undă de energie neobișnuită.

-Uite, a spus el, cu o voce mai blândă, ca și cum și-ar fi amintit motivul schimbului de replici.

Arthit a luat cheia, dând din cap în semn de aprobare, dar mintea lui încă era în haos. A făcu un pas înapoi, plănuind să plece, dar ceva îl sâcâia.

-Tati? a mormăit el în șoaptă, în timp ce se întorcea.

Iar bărbatul dinăuntru, cel care cu siguranță nu era thailandez, era britanic.

Mintea lui gonea acum, încercând să pună cap la cap puzzle-ul. Era copilul ăsta metis? Era „tati” doar un termen, sau era ceva mai mult?

Arthit s-a trezit clătinând din nou din cap, îndepărtându-se amețit, cu gândurile învârtindu-se. Puștiul ăla era cu siguranță altceva, și cu cât Arthit se gândea mai mult la asta, cu atât devenea mai intrigat.