Capitolul 7

 

Capitolul 7

 

Arthit a expirat brusc, conversația cu Direk ancorându-l în realitate, cel puțin pentru moment. Îl smulsese din pragul speranței iraționale, îndepărtându-i certitudinea absurdă că „Emma copilului” era mama lui. Existau o mulțime de Emma în lume, iar dacă mama lui ar fi fost încă acolo, nu ar fi venit la el, sau la Direk? Și totuși, în ciuda încercărilor sale logice, momentul îl zdruncina. Coincidența stranie a situației cu numele identic, cu povestea copilului, i-a lăsat o greutate inconfortabilă în piept.

Dar se forța să lase lucrurile să treacă. Nu a pus întrebări. Nu voia să-și bată capul. În cele din urmă, și-a alungat gândurile despre Emma și a căzut înapoi în ritmul monoton al vieții de zi cu zi. Direk fusese întotdeauna mai priceput la acceptare. Era aproape complet convins că soția lui dispăruse, în timp ce Arthit era încă blocat undeva la mijloc, pe jumătate crezând, pe jumătate respingând.

Poate era încăpățânare. Poate era disperare. A refuzat să creadă  cuvântul unui străin, o ghicitoare pe care o consultase Direk. Cât de  încredere puteau fi lucrurile acelea? De ce  trebuia un mistic fără nume să decidă dacă mama lui mai exista sau nu, în lumea asta?

Și totuși... o parte din el încă se agăța de imposibil. Voia să o vadă. Să vorbească cu ea. Să păstreze orice fragment mai rămăsese din ea. Știa că nu era logic, așa că încerca să nu se gândească. A îngropat adânc dorința, s-a forțat să uite, și-a întipărit în minte ideea că ea dispăruse. Dar, oricât încerca, speranța avea un fel de a se strecura înapoi, otrăvindu-i determinarea. Era un cerc vicios, o înșelăciune autoprovocată.

Întâlnirea cu fantome îl făcuse să realizeze că morții nu trec întotdeauna mai departe. Așadar, era oare atât de nechibzuit să creadă, chiar și puțin, că mama lui ar putea fi încă acolo? Visul cu ea îl bântuia, tachinându-l cu iluzia vieții chiar și atunci când știa  bine care era realitatea. Și apoi, ca o glumă crudă, copilul ăla a trebuit să  pomenească de o Emma.

Avusese nevoie de o evadare. Trei zile în Bali, ascunzându-se de lume, lingându-și rănile. Dar acum se întorsese în Thailanda, înapoi la întrebări, înapoi la gândul sâcâitor care refuza să dispară. Îl dureau mușchii în timp ce se târa pe străzi, epuizarea apăsându-l ca o ceață densă. 

Când a ajuns la apartamentul său, și-a aruncat geanta fără menajamente pe jos și s-a îndreptat direct spre ușa vecinului său. A bătut. A trecut o clipă înainte ca aceasta să se deschidă, dezvăluind ocupantul obișnuit, care se holba la el cu aceeași expresie indescifrabilă.

-Cine este Emma?

O licărire de confuzie a traversat fața interlocutorului.

...Ce?

Arthit a oftat, simțindu-se dintr-o dată stupid.

-Nu contează. Dar dacă ai de gând să vorbești cu ea, numește-o altfel.

-De ce?

-Nu știu. Doar nu-i spune Emma.

...Ai auzit?

-Da.

-Când? Băiatul din spatele ușii l-a privit surprins.

-Zilele trecute.

-Ah. A făcut o pauză apoi a continuat.

-Am greșit.

-Adică...?

-Nimic. Tonul lui era definitiv, respingător. S-a mișcat să închidă ușa, dar Arthit și-a întins mâna, forțând-o să se deschidă încă puțin. Băiatul s-a uitat din nou la el, perplex, dar nepăsător.

-Nu-i pot schimba numele, a spus el în cele din urmă. -Emma este Emma. Așa i-am spus dintotdeauna.

-Întotdeauna? De când? A insistat Arthit.

-De mult timp.

-De cât timp?

-De când eram copil. A murmurat Daotok.

Uite, nu era mama lui! Ușurarea și dezamăgirea se amestecau în inima lui. Dacă și-ar fi permis să creadă altfel, dacă și-ar fi clădit acea speranță doar pentru ca ea să se spulbere, ar fi fost de nesuportat.

-Deci cine este ea? O fantomă rătăcitoare?

-Un prieten.

-Prieten sau fantomă?

-Prieten. Băiatul a răspuns cu privirea plecată.

-Prietenul tău imaginar?

-Da.

-Ce? Arthit nu și-a putut ascunde uimirea.

-Prietenul meu imaginar.

-Vorbești serios?

-Da.

Arthit și-a mijit ochii.

-Chiar o vezi?

Privirea băiatului nu a șovăit.

-Ciudat, nu-i așa?

-Da. E ciudat. Cel puțin știi asta.

-Știu. Deci, ce vrei?

-Ajută-mă cu ceva.

-Nu. A răspuns Daotok scurt.

-Te voi invita la masă și la băutură.

-Nu, mulțumesc. Îmi permit de unul singur.

-Deșteptule. Arthit s-a încruntat. Copilul, era frustrant de calm, indiferent, ca o fantomă.

-Ajută-mă...

-Sunt ocupat, mă retrag.

-Ești fără inimă. Așa ești de la cazul Min încoace. I-a reproșat Arthit.

-Da. A aprobat băiatul, hotărât.

-La naiba, nu mă poți ajuta măcar o dată? Frustrarea a izbucnit în el când Dotok s-a mișcat să închidă la loc ușa. Arthit a împins-o și a intrat înainte să poată fi închis afară.

Vecinul său a înțepenit, evident stânjenit.

-Ai de gând să folosești forța?

-Arăt eu ca genul ăla de persoană?

-Da.

-Ei bine, nu-mi mai trânti ușa în față. Nu-mi place, ce ​​n-ai priceput?

...

-Mă ajuți sau nu? Dacă nu, o să-l rog pe North să vorbească cu tine despre asta.

-Este nedrept. Băiatul s-a încruntat.

-Deci...cum o să fie? Arthit a insistat.

După o pauză lungă, Daotok a întrebat:

-Cu ce ​​ai nevoie să te ajut?

-Poți vorbi cu fantomele, nu-i așa? a întrebat Arthit, privindu-l cu atenție. Vecinul său a dat din cap.

-Atunci vorbește cu mama.

O licărire de surpriză i-a brăzdat fața.

-Cu mama ta?

-Da. Să vezi dacă mai e prin preajmă.

A urmat încă o pauză.

-Dacă nu e?

-Atunci pot în sfârșit să renunț.

Tăcerea s-a așternut între ei. Arthit se hotărâse în timpul acelor trei zile petrecute în Bali. Dacă mama lui era acolo, avea să o găsească. Dacă nu, avea să accepte realitatea. Dar trebuia să știe sigur. Refuza să lase ghicitoarele sau superstițiile  să-i dicteze hotărârea.

-Putem face asta doar seara. A rostit în cele din urmă vecinul său.

-De ce nu acum?

-Am o treabă urgentă.

-Bine.

Arthit s-a întors pe călcâie, îndreptându-se spre camera lui, pregătindu-se pentru ceea ce urma să se întâmple. Dar, în timp ce stătea întins pe pat, privind în tavan, și-a dat seama de ceva. Speranța lui încă se înclina spre ideea că ea era încă acolo. Numai acest gând i-a strâns stomacul. Și-a scos telefonul și l-a sunat pe North.

-Care-i treaba?

-North, pot avea încredere în prietenul tău?

-Care? Nu am un singur prieten.

-Vecinul meu.

-Pentru ce anume? Despre ce este vorba?

-Poate vedea fantome, nu-i așa? Are simțuri?

-A, da, e adevărat. Îți amintești de cazul Min? A descris spiritul și chiar a făcut descrierea făptașului, cămașă neagră, păr scurt, perfect.

-Crezi că m-ar minți? A insistat Arthit.

-Ce? Nu, n-ar minți. Nu este genul acela de om.

-Cât de puternic este simțul lui? Poate vedea toate spiritele?

-Nu sunt sigur. A spus că simțul lui nu este chiar atât de puternic.

-Atunci mă pot baza măcar pe el?

-În legătură cu ce?

-Nu, nimic, lasă...

-Ce naiba? Nici măcar nu știu despre ce vorbești.

-Dar n-ar minți, nu-i așa?

-Nu. De ce? Încerci să-ți sporești norocul sau ceva de genul?

Arthit a închis. Măcar într-un lucru putea avea încredere, vecinul lui nu mințea. Dacă nu vedea nimic, atunci poate, era timpul să meargă mai departe.

☆☆☆☆☆

Daotok a simțit o neliniște  cuprinzându-i pieptul în timp ce se gândea la favoarea pe care tocmai o acceptase. Să-l ajute pe vânzătorul de țigări? În  ce se băgase? Nici măcar nu voia să se implice, dar dacă North era implicat, atunci Daotok nu avea cum să refuze. North avea un fel de a-l băga în situații ciudate, intenționat sau nu. Trebuia doar să vorbească cu mama lui, nu ar fi trebuit să fie mare lucru...

,,Nici măcar nu simți că e cineva prin preajmă când te gândești la el, nu-i așa?” Vocea Emmei i-a străpuns gândurile. Daotok a privit-o, cocoțat pe pat, în timp ce își strângea lucrurile. Hotărâse să lucreze la o cafenea, sperând că o schimbare de peisaj îl va ajuta să-și limpezească mintea.

-Încă am colierul pus, a răspuns el, încheind fermoarul rucsacului.

,,Nu asta era întrebarea... Totuși ce se întâmplă dacă mama lui nu mai este cu el?”

-Atunci o să-i spun pur și simplu adevărul.

,,Ar putea fi oriunde în lume. „

-Exact, a spus el, punându-și geanta pe umăr înainte de a pleca afară.

S-a urcat pe motocicletă și s-a îndreptat spre cafeneaua obișnuită. Când a ajuns, era deja ora două după-amiaza. S-a cufundat în muncă, schițând și rafinând detalii pe tabletă, pierzând complet noțiunea timpului. Când telefonul i-a vibrat pe masa de lemn, abia dacă s-a uitat la el la început. Dar când a verificat în cele din urmă, a găsit o mulțime de mesaje necitite de la un contact necunoscut.

Arthit: Hei.  Cât mai durează?

Arthit :E deja ora 18.

Arthit: Acum e 18:30.

Arthit: E 19:00 acum. Despre ce seară ai vorbit?

Arthit: Hei, am bătut la ușa ta și nu ai răspuns.

Arthit: Mă ajuți sau nu?

Daotok s-a încruntat. După nume și ton, trebuia să fie vânzătorul de țigări. Fotografia lui de profil nu dezvăluia nimic, nicio față, doar o imagine aleatorie.

Daotok: De unde ai luat numărul meu? 

Arthit: De la North.   Deci, care-i treaba? 

Daotok: Nu am terminat încă munca. 

Arthit: Cât mai durează?

Daotok: Probabil încă o vreme. Putem reprograma?

Arthit: Nu. Nu mă pot concentra pe nimic altceva acum. Unde ești? 

Daotok: Starbucks.

 Arthit: În spatele universității? 

Daotok : Nu. Ramura XXX. 

Arthit : Potem să facem asta acolo?

 Daotok  Nu prea cred.

Arthit: Nu poți pur și simplu să te uiți și să-ți dai seama? 

Daotok : Nu e chiar atât de simplu. Și eu am nevoie de detalii. N-am mai văzut-o niciodată pe mama ta. 

Arthit: Bine. Vin. 

Daotok: Vii aici?

Arthit: Da.

Daotok și-a pus telefonul jos oftând. Nu a durat mult până când a apărut vânzătorul de țigări, strecurându-se pe scaunul din fața lui. Hainele lui erau ude, iar părul i se lipea de frunte. O privire afară i-a confirmat tânărului că ploua cu găleata. Și-a dat bretonul ud pe spate și i-a aruncat lui Daotok o privire evident iritată.

-Deci, putem începe acum?

-Încercăm. Daotok nu și-a ridicat privirea de la ecran, degetele încă lucrând pe tabletă.

-North a spus că ai mai văzut o femeie în spatele meu.

-Când a fost asta? A întrebat băiatul în continuare concentrat la munca sa.

-La o petrecere sau ceva de genul ăsta. North a spus că voi doi ați vorbit despre asta, pe un apel video.

Daotok a făcut o pauză înainte de a expira scurt.

 -Aa? I-am spus lui North că glumesc.

-Glumeai sau ascundeai ceva? A întrebat Arthit neîncrezător.

-Glumeam.

-Adevărat?

-N-am niciun motiv să mint.

-Poate că mama nu a vrut să-mi spui. Sau poate că îmi cruți sentimentele?

-De ce ar trebui să-ți cruț sentimentele? Vocea lui Daotok era la fel de plată ca întotdeauna, ochii lui fiind încă ațintiți asupra ecranului tabletei.

-Da, nu te deranja să o faci. E enervant.

Daotok a dat ușor din cap.

-Spune-mi detaliile.

-Ca...?

-Cum a murit?

-Cancer.

-Când?

-Acum șapte ani.

Daotok a tăcut o clipă. Șapte ani era mult timp.

-Ai consultat pe altcineva? De exemplu o ghicitoare?

-Da, au spus că timpul ei s-a terminat sau că nu au putut să o găsească.

-Nu au putut-o găsi?

-Da. De ce? De ce nu o pot găsi? Expresia lui Arthit afișa o ușoară disperare.

-De unde să știu eu?

Daotok a mormăit gânditor.

-Dacă au spus că timpul ei a expirat, de ce nu îi crezi?

-Pur și simplu nu pot.

-Deci, pe mine mă crezi?

-North a spus că tu ești de încredere, dar nu sunt sigur în privința celorlalți pe care i-am mai întrebat, a recunoscut tipul dur, luând o înghițitură de cafea.

-Cât de puternic este simțul tău, de fapt? North a spus că nu este chiar atât de dezvoltat.

Daotok a ezitat. Le spusese asta tuturor înainte, dar era așa numai pentru că purta încontinuu brățara care îi suprima sensibilitatea. Era mai ușor așa. Era prea leneș ca să se ocupe constant de simțirea sau vederea spiritelor. Doar cele care rezonau puternic cu el, precum P' Donut, puteau scăpa de suprimare.

-North nu știe toată povestea, a recunoscut el încet.

-Deci, este chiar... este puternic simțul tău?

-Ei bine... da, a murmurat el. Bunica lui îi spusese odată că sensibilitatea lui era neobișnuit de mare, până în punctul în care putea chiar să perceapă emoțiile oamenilor.

-Min a spus că tu poți simți chiar și emoțiile.

-Da. A recunoscut sincer Daotok.

-Cum funcționează asta? Citești gândurile?

-Nu. Doar sentimente pe care oamenii nu le exprimă în exterior.

-Oh, Arthit a dat  din cap.

-Nu-mi citi gândurile.

-Nu o voi face. Lui Daotok nu-i plăcea să citească gândurile cuiva, era epuizant. Mai rău decât atât, ajungea să simtă ceea ce simțeau și ei, ceea ce făcea totul și mai insuportabil.

-Deci, poți să te uiți acum? E cineva cu mine?

Daotok s-a uitat la ecran. Mai avea de lucru. Odată distras, îi era greu să revină la starea de spirit corectă.

-Lasă-mă să-mi termin treaba mai întâi.

-Bine, a pufnit tipul dur, vizibil iritat.

După încă treizeci de minute, Daotok și-a pus tableta deoparte și a întins mâna după brățară. În momentul în care a dat-o jos, greutatea apăsătoare a prezențelor nevăzute și-a făcut apariția. Spirite afară, cineva plângând peste drum, trei siluete luptându-se pentru ofrande lângă magazin, acesta era motivul pentru care el evita să o scoată.

A scanat spațiul din jurul lor.

-Cum arată mama ta?

Tipul i-a întins o fotografie. Daotok a studiat imaginea, o femeie cu trăsături străine, occidentale.

-Ea nu este aici.

-Ce?

-Mama ta nu e aici, a răspuns Daotok sincer, strângându-și degetele în jurul brățării subțiri din mână. O respirație i-a scăpat printre buze în timp ce și-o punea repede înapoi pe încheietură. Greutatea prezențelor din jur, împingându-l la pământ.

Atacul brusc al sensibilității era copleșitor, apăsându-i mintea ca niște valuri care se izbesc de stânci fragile. Ura să se simtă atât de vulnerabil, atât de expus.

Arthit s-a încruntat, neconvins.

 -Ești sigur?

-Da. M-am uitat, a spus Daotok, dar chiar în timp ce vorbea, îndoiala se strecura în el. Doar privise în jur, cercetând suprafața în loc să sape în adânc. Dacă era acolo, dar nu voia să fie văzută? Spiritele puteau fi evazive atunci când doreau să nu fie văzute. A ezitat înainte de a ofta și de a-și scoate din nou brățara, închizând ochii în timp ce se concentra.

Era epuizant, ca și cum ai căuta printr-o ceață densă, ai cerne printre prezențe care nu erau menite să fie atinse. Daotok făcea rareori asta, o făcea decât dacă era necesar, prea multe lucruri încercau să se agațe de el când se expunea. Dar fusese de acord să ajute și nu era genul care să facă lucrurile fără tragere de inimă.

Aerul din jurul lui s-a schimbat, o undă invizibilă mișcându-se spre exterior. În momentul în care apărarea lui a scăzut, spiritele au observat. Unele s-au apropiat, murmurele lor fiind o încurcătură de emoții și voci. Le-a ignorat, trecând peste zgomot. Mai multe entități i-au apărut în minte, dar niciuna nu era a ei, a mamei lui Arthit. Când tensiunea a devenit prea mare, s-a retras brusc, și-a pus brățara la încheietura mâinii și a tras aer în piept.

-Pari de parcă ești pe punctul de a leșina. Ce naiba ai făcut?

Privirea lui Arthit l-a cercetat, observând paloarea lui Daotok.

-Nimic, a mormăit el, frecându-și tâmpla.

-Sincer, nu te însoțește nimeni.

Arthit a expirat brusc, frustrarea citindu-i-se pe trăsături.

-Serios?

Daotok a dat din cap, ducându-și ceașca la buze, sperând ca, căldura băuturii să-i aline epuizarea persistentă.

-Ce se întâmplă dacă nu mă însoțește? a meditat Arthit, cu o voce mai joasă.

Daotok a rămas tăcut, privind cum se putea citi incertitudinea, pe chipul celuilalt bărbat.

-Ar putea fi cu tatăl tău... sau în altă parte. Ar putea fi oriunde, nu? Dacă așa stau lucrurile, va trebui să verifici fiecare loc de care ar fi putut fi atașată în viață, a explicat Daotok.

-Spiritele nu rătăcesc fără țintă. Rămân legate de oameni, locuri sau obiecte pe care le-au ținut aproape când erau în viață. Bunica Puangthong obișnuia să spună că morții zăbovesc acolo unde au lăsat cele mai puternice ecouri ale lor.  

-Atașată? Vrei să spui locuri pe care le-ar plăcea să le viziteze?

-Nu chiar despre vizitat este vorba. Mai degrabă casa lor, locul unde locuiau.

Arthit a încremenit.

-Casa?

-Da.

O umbră i-a trecut peste față înainte să expire încet, privind în altă parte. Daotok și-a dat seama că era reticent în a sugera să se întoarcă acolo. Nici că Daotok nu voia să meargă.

-Din moment ce am ajuns până aici, ai putea să mă ajuți puțin mai mult? a întrebat Arthit în cele din urmă.

Daotok a ezitat, apoi a oftat.

-Am voie să spun nu?

-Nu. Desigur. 

Daotok și-a ciupit  nasul, așteptând deja acest răspuns. -Bine.

-Ești liber mâine?a întrebat repede Arthit.

-Nu.

-Dar poimâine?

-Am cursuri.

-Sâmbătă?

Daotok s-a gândit o clipă înainte de a da din cap.

-Ar trebui să fiu  liber...

-Bine. Sâmbăta viitoare, te voi duce la mine acasă.

-Minunat.., a mormăit Daotok sarcastic, ridicându-se de pe scaun. A ieșit afară, doar pentru a fi întâmpinat de sunetul constant al ploii pe asfalt. Ploaia torențială nu dădea semne că se va potoli.

-Cum ai ajuns aici? a întrebat Arthit, apropiindu-se de el.

-Cu motocicleta.

Arthit a ridicat o sprânceană.

-Ai de gând să te întorci la fel?

-Da.

-Vrei să vii cu mine?

Daotok a ezitat.

-Consideră-o o favoare pentru că m-ai ajutat.

-Dar motocicleta mea? Daotok a privit în jur încurcat.

-Lasă-o aici. Nu va fi furată.

Băiatul a meditat asupra acelui lucru, apoi a clătinat din cap.

-Voi aștepta să se oprească ploaia.

-Cum vrei tu. Arthit a ridicat din umeri, întorcându-se pe călcâie și plecând în noapte. Daotok a expirat, pășind înapoi înăuntru. A comandat o altă băutură și și-a îndreptat atenția către munca sa, lăsând orele să treacă. Înainte să-și dea seama, era aproape miezul nopții.

Până la plecarea sa, ploaia se oprise. A mers acasă cu pași leneși, cu mintea prea aglomerată ca să se grăbească. În momentul în care a intrat în cameră, și-a pus lucrurile la loc, a făcut un duș rapid și și-a verificat telefonul. O nouă notificare de pe Line îl aștepta. Cineva îl adăugase. Daotok a înlemnit în timp ce citea mesajele.

Contact nou:  În două luni, mă voi întoarce în Thailanda. Nu mă bloca.  Dacă mă blochezi, îmi voi crea pur și simplu alt cont.

Nu avea nicio poză de profil, dar numele în sine era suficient cât să-i facă stomacul să se întoarcă. Degetele i-au plutit peste ecran. Apoi, fără ezitare, a blocat contctul din nou. Să-și creeze câte conturi dorea. El avea să continue să-l blocheze. A expirat tremurând, încercând să ignore felul în care i se strângea pieptul.

E în regulă. Dar nu era așa. Și, oricât de mult ar fi vrut să se convingă de contrariu, fantoma vocii trecutului încă îi dăinuia în minte, șoptindu-i despre lucruri care ar fi fost mai bine să fie uitate.

Inima lui Daotok bătea cu putere doar gândindu-se la el. Fața lui, vocea lui, totul era încă atât de viu, întipărit în mintea lui ca o cicatrice permanentă. Își spusese de un milion de ori să uite, se convinsese că timpul va șterge rămășițele a ceea ce fusese odată. Dar era imposibil.

Emma știa. Întotdeauna a știut. Dar nu a spus-o niciodată cu voce tare, ca și cum ar fi avut o înțelegere tăcută, o promisiune nerostită că el nu se va mai întoarce. Mai exact, o promisiune pe care și-o făcuse sieși. O vreme, a crezut că o va duce mai bine. Apoi a venit vestea, se întorcea. Și totul s-a prăbușit din nou.

A întrerupt o serie de săptămâni în care nu a fumat. Aprinzând o țigară, a tras adânc aer în piept, lăsând confortul toxic să-i pătrundă în plămâni. Crezuse că renunțarea era un semn bun, o dovadă că mergea liniștit mai departe. Dar acum, iată-l din nou, alunecând înapoi în vechile obiceiuri, consumând țigări importate și supraevaluate, ca și cum acestea ar fi fost singura lui gură de oxigen.

Pășind pe balcon, a expirat un fir subțire de fum și a privit cum acesta se estompa sub strălucirea blândă a lunii. Apoi și-a întors privirea. Ura luna. Pentru că odată cineva, îl numea ,,luna” lui.

Pe atunci, ,,el” fusese căldura, lumina soarelui dimineții atingându-i pielea, ca o melodie R&B într-o după-amiază ploioasă, ca dulceața persistentă a unui caramel macchiato. Era ridicol, într-adevăr, cât de profund îl iubise. Atât de mult încât fusese orb la orice altceva. Daotok a oftat, privind cum țigara ardea între degetele lui.

Gustul îi persista pe limbă, o amintire amară a propriei slăbiciuni. Se temea să nu devină din nou dependent, ​​nu doar de nicotină, ci și de amintirile care îi reveneau în minte cu fiecare fum. La fel era și cu berea, la fel și cu tot ce folosea ca să se amorțească, să nu mai simtă. Toate erau dovezi că încă se gândea la el, dovezi că nu renunțase cu adevărat.

A stins țigara în scrumieră, privirea i-a alunecat pe cuțitul de pe masă. Cel puțin ploaia se oprise. Asta era ceva. Altfel, s-ar fi putut prăbuși și mai adânc.

E timpul să dormim, a mormăit el în șoaptă, deși știa că somnul nu va veni ușor.

Și așa s-a întâmplat. S-a zvârcolit și s-a întors, holbându-se la tavan timp de ore întregi, înainte de a renunța complet. Dacă somnul nu-l va lua, atunci va trebui să muncească. Și-a petrecut noaptea cufundat în muncă, epuizarea estompându-i gândurile. Dimineața l-a prins într-un ,,pui de somn” neliniștit, iar spre după-amiază s-a forțat să iasă din apartament, căutând ceva care să-i distragă  atenția.

În sfârșit, și-a făcut tatuajul pe care îl plănuise de luni de zile, un șoim alb, un omagiu adus tatălui său. Ședința a durat ore întregi, dar când a fost gata, a admirat noua pictură de pe braț cu un rânjet satisfăcut. Îi plăcea. Deja se gândea la următorul. Felul în care fiecare urmă nouă de pe pielea lui se simțea ca și cum ar fi recuperat o parte din el însuși, era aproape captivant.

Neliniștit, a mers fără țintă pe motocicletă înainte de a ajunge într-un mall, unde a vizionat un film plictisitor, abia ținându-și ochii deschiși. Totuși, a rezistat toate cele nouăzeci de minute. După aceea, impulsiv, a intrat într-un salon și a cerut o culoare neobișnuită. Când a plecat, părul lui era într-o nuanță izbitoare de albastru.

A fost ciudat să-și vadă reflexia cu o schimbare atât de îndrăzneață, dar nu rea. Doar... diferită.

Când a ajuns acasă, Emma l-a privit și a oftat.

„De fiecare dată când ești zdruncinat, faci ceva de genul ăsta.”

-Serios? De fiecare dată?

„Nu chiar, dar Michael…” a făcut o pauză, corectându-se, „ai tendința să faci lucruri ciudate când ești blocat creativ sau dezechilibrat. Sau uneori doar pentru distracție.”

-Ți se pare că nu e normal? Crezi că sunt ciudat?

Emma a ridicat o sprânceană. „Normal? Oamenii normali nu dorm în dulapuri.”

-De ce nu? Dulapurile sunt frumoase și întunecate.

În dimineața aceea dormise în dulap pentru că lumina soarelui care pătrundea prin fereastră era insuportabilă. Nu avea mască de ochi și se acoperise cu o pătură, dar îi era prea cald. Soluția? Să doarmă în dulap. Simplu. Logic.

„Nu era cald acolo?” a întrebat Emma.

-Puțin. Dar am lăsat ușa crăpată. Nu voiam să mă sufoc.

Mai târziu în acea zi, s-a întâlnit cu vânzătorul de țigări, așa cum plănuise. Bărbatul i-a privit părul proaspăt vopsit, dar nu a comentat. În schimb, a deschis portiera din partea șoferului a mașinii sale sport roșii și elegante. Daotok a ezitat doar o secundă înainte de a se așeza pe scaunul din dreapta. Motorul a prins viață cu un vuiet și au pornit la drum.

-Ești prea calm, știi asta? a remarcat bărbatul.

-De ce?

-Majoritatea oamenilor se plâng că conduc prea repede.

-E destul de repede.

-Și nu ți-e frică?

Daotok a aruncat o privire spre peisajul încețoșat pe lângă care treceau. Crezuse că tatăl său conducea repede, dar acest bărbat era la un alt nivel. Dacă în mintea lui exista o cursă pentru șoferii nesăbuiți, vânzătorul de țigări ar fi fost în frunte. Dar frica? Nu. Dimpotrivă, înțelegea. Oameni ca ei nu se temeau de moarte.

Și dacă acest bărbat avea încredere în propriile abilități la volan, atunci Daotok nu avea niciun motiv să se îndoiască de el. Nu după mult timp, au oprit în fața unei case elegante și moderne. L-a urmat pe bărbat înăuntru, admirând arhitectura curată. Poate ar fi trebuit să urmeze un curs de design interior, părea destul de interesant.

-Direk, am venit, a strigat tipul dur. Un bărbat înalt, probabil de patruzeci de ani, s-a apropiat. Daotok a bănuit că era Direk, deși nu era sigur dacă era tatăl tipului sau altceva. I-a oferit un zâmbet politicos și un salut, care i-a fost întors.

-Ești sigur de asta?a întrebat Direk.

-Da.

-Bine, fă ce trebuie să faci.

Daotok a expirat încet și și-a scos brățara, concentrându-se. Se aștepta să simtă pe cineva zăbovind lângă Direk, dar... nimic.

-Nimeni nu-l însoțește, a mormăit el.

-Ce fel de soț nu-și urmărește soția peste tot? Vânzătorul de țigări a chicotit, până când Direk l-a lovit peste cap. Daotok a clătinat din cap și a pornit prin casă, căutând. Dar nu era nimic. Doar spirite care pândeau afară, curioase. Unul dintre ele a încercat să se cațere pe gard când Daotok i-a întâlnit privirea, dar nu a reușit.

-Ea nu este aici, a spus el în cele din urmă.

S-a lăsat o tăcere apăsătoare. Apoi, cu o voce liniștită, bărbatul a întrebat:

-Atunci unde o găsesc?

-Probabil pe unde a trecut.

Însoțitorul său a înțepenit, cu fața de necitit.

-Deci trebuie să te duc în orașul meu natal?

-Dacă vrei ajutorul meu, de acolo ar trebui să începem.

Pe măsură ce epuizarea se instala adânc în oasele lui Daotok, acesta s-a așezat pe o bancă din grădină, închizând ochii. Dar înainte să se poată odihni complet, a captat fără să vrea emoțiile cuiva. O greutate bruscă, sufocantă, i-a zdrobit pieptul, o durere atât de profundă încât l-a lăsat fără vlagă.

De ce... De ce era atât de trist? Era o rană adânc îngropată, una care nu a fost lăsată niciodată să se vindece. Copleșit, Daotok și-a strâns pieptul în timp ce lacrimile fierbinți îi curgeau pe obraji. Nu plângea ușor de obicei, nu pentru el însuși. Dar acum, suspina fără reținere, pentru că durerea pe care o simțea nu era a lui.

Și a fost sfâșietor. Vocea Emmei i-a răsunat în minte. „Oamenii care nu plâng niciodată sunt cei ale căror răni nu se vindecă niciodată.”

Daotok și-a înăbușit un alt suspin.

Da... așa este.

☆☆☆☆☆

Arthit a turnat un pahar cu apă, cu intenția să i-l aducă copilului care se străduise să-l ajute să-și caute mama. Copilul părea palid, ca și cum ar fi fost pe punctul de a se prăbuși. Probabil că nu era ușor să încerci să simți astfel de spirite. Arthit putea vedea epuizarea din ochii lui, dar era mai mult decât o simplă oboseală fizică. Mai era ceva care îl apăsa.

-Putem avea încredere în el? Vocea lui Direk a străpuns liniștea în timp ce intra în bucătărie.

Arthit s-a uitat la el și a dat ușor din cap.

-Putem. E același care a ajutat la rezolvarea cazului lui Donut data trecută.

Direk nu era convins.

-Ce se întâmplă dacă nu găsim nimic, nici de data asta?

-Atunci o să las totul baltă, a răspuns Arthit, cu o voce calmă, dar îngreunată de situația în care se afla. Mersese până în acel punct, iar dacă nu găseau nicio pistă, era timpul să meargă mai departe.

-Serios? a întrebat Direk, evident sceptic.

-Da, am ajuns până aici, a repetat Arthit, cu privirea distantă în timp ce se gândea la căutarea nesfârșită. Ideea de a renunța în sfârșit era o greutate pe care nu știa dacă era pregătit să o ducă.

Direk a oftat, privind pe fereastra din spate.

-Chiar trebuie să-l ducem în California?

Arthit a ezitat înainte de a răspunde.

-Probabil. Sincer, e cel mai probabil loc unde s-ar afla.

Chiar dacă casa din California îi aparținea lui, lui Direk și mamei sale, Arthit nu era nerăbdător să-l ducă pe copil acolo. Gândul de a se întoarce în acel loc i-a stârnit prea multe amintiri, pe care nu era pregătit să le înfrunte. Dar nu părea să existe altă opțiune.

-Bine. Fă ce trebuie să faci ca să-ți găsești pacea, a spus Direk, cu un ton resemnat, înainte ca privirea să i se întoarcă din nou afară.

-Plânge?

Arthit a clipit, inima i-a tresărit brusc la vederea scenei din fața lui. Într-adevăr, copilul stătea pe aceeași bancă ca mai devreme, cu capul plecat și umerii tremurând ușor. Să-l vadă plângând, l-a făcut pe Arthit și mai confuz.

Ce naiba? De ce plânge dintr-o dată?

-Ce i-ai făcut? Vocea lui Direk era certăreață, cu o tentă acuzatoare.

-N-am făcut nimic, a răspuns Arthit, încruntându-se în timp ce lua paharul cu apă și se îndrepta afară. Pe măsură ce se apropia, copilul și-a frecat ochii brusc și s-a uitat la el, cu o expresie plină de vulnerabilitate.

-Plângi? a întrebat Arthit, ridicând o sprânceană.

-Da, a mormăit copilul, luându-i paharul cu apă.

Încruntarea lui Arthit s-a adâncit.

-Ce-i cu tine, plângi așa, de nicăieri?

Vocea copilului tremura ușor în timp ce vorbea.

-Tu ești...

-Ă? Arthit s-a holbat la el, nedumerit.

-E din cauza ta, a explicat copilul, vocea lui abia ridicându-se mai sus decât o șoaptă.

Arthit a clipit, iritarea lui crescând.

-Ce?

-Îmi pare rău, a spus copilul, cu ochii plini de lacrimi.

-Despre ce vorbești, de fapt?

-Îmi pare rău. Ți-am citit sentimentele din greșeală.

Arthit a tăcut la auzul acelor cuvinte, realizând ce îi venise în minte. Își amintea că puștiul menționase că putea simți emoții neexprimate, dar gândul că cineva  săpa în sentimentele sale îi făcea sângele să fiarbă. Ura genul ăsta de vulnerabilitate. Ura ca cineva să știe ce simțea cu adevărat.

-Cine ți-a spus să-ți bagi nasul în gândurile mele? a izbucnit Arthit, răbdarea lui epuizându-se.

-N-am vrut, a spus copilul, părându-i sincer rău, dar încă evident afectat de ceea ce simțise. Vocea lui era calmă, aproape ca și cum s-ar fi retras în sine.

Arthit a expirat, încercând să se calmeze. La urma urmei, puștiul făcuse tot posibilul să-l ajute, iar să țipe la el n-ar fi fost corect.

-Și de ce plângi? A întrebat Arthit, mai blând de data aceea, tonul său reflectând un amestec de curiozitate și îngrijorare.

Vocea copilului abia se auzea când a răspuns:

-Pentru că și eu am simțit... De ce ești așa trist?

Inima lui Arthit s-a strâns ușor auzind răspunsul.

-Chiar sunt atât de trist?

Copilul a dat din cap, cu ochii măriți.

-Da. Nu plâng des, știi. E prima dată după ani de zile.

Arthit nu s-a putut abține să nu simtă un amestec ciudat de frustrare și vinovăție. Nu era obișnuit să fie atât de expus, mai ales în fața cuiva atât de tânăr și atât de... sensibil.

 -Să plângi pentru altcineva? Ești cam idiot, nu-i așa?

Copilul nu a răspuns imediat, dar ochii lui au rămas fixați asupra lui Arthit cu o intensitate ciudată. Apoi, în sfârșit, a vorbit, direct și fără să-și ceară scuze.

-Da, sunt.

Arthit i-a întâlnit privirea preț de o clipă, încercând să proceseze sentimentele care se învârteau în capul lui. Nu era doar capacitatea copilului de a citi emoțiile care îl tulburau, ci faptul că putea vedea prin zidurile pe care Arthit le construise cu grijă în jurul său. 

Maya ♡