CAPITOLUL 9

   Degetele lui Daotok se mișcau rapid peste ecranul telefonului, trimițându-i o serie de mesaje lui Arthit. Expresia lui rămânea ilizibilă, strălucirea ecranului reflectându-se în ochii săi obosiți.

Daotok: Spitalul unde a fost tratată.   Casa rudelor, casa de vacanță, locuri care i-au plăcut sau de care s-a simțit atașată. 

Daotok: Prieteni apropiați, bunuri materiale, animale de companie. 

Daotok: Mormântul.

A urmat o pauză. Apoi, a apărut răspunsul lui Arthit.

Arthit :??

Daotok a expirat, anticipând deja confuzia vânzătorului de țigări.

Daotok: Locul unde s-ar putea afla mama ta.  Nu doar casa.  Fiecare loc, fiecare persoană, tot ceea ce are legătură cu ea. 

Daotok: Încearcă să te gândești la asta.

Bula de tastare a apărut și a dispărut înainte ca Arthit să răspundă în sfârșit.

Arthit: Da.

Daotok a ezitat o  clipă înainte de a-i trimite următorul mesaj.

Daotok : În cel mai rău caz, spiritul său s-ar fi putut pierde.

S-a lăsat pe spate, așteptând. Arthit a răspunse repede, denotând siguranță.

Arthit : Nu ar trebui să fie cazul. Am efectuat deja o ceremonie de invocare la biserică.

Un mic rânjet i-a apărut lui Daotok pe buze. Tipic.

Daotok: ok.

Daotok: Mmm

S-au lăsat câteva secunde de tăcere între ei înainte ca răspunsul lui Arthit să sosească.

Arthit: Ce? La naiba, ce-i asta?

Arthit : Ai trimis asta și apoi ai murit imediat?

Daotok a scos un chicotit obosit, clătinând din cap.

Daotok: Nu, nu, nu sunt mort încă.

I-a luat doar câteva secunde lui Arthit să riposteze.

Arthit : Eram sarcastic.

Degetele lui Daotok pluteau deasupra tastaturii, dar mintea îi gonea la altceva. Se gândea la asta de ceva vreme.

Daotok : M-am gândit la asta. 

Daotok: Deci...   Te-am ajutat mult. Sunt foarte obosit.  Încă mai trebuie să merg în multe locuri.

Răspunsurile lui Arthit au venit repede, aproape frenetice.

Arthit: Așa și?  Ai de gând să mă lași baltă? 

Arthit: Nu face asta, omule. 

Arthit :Ce vrei?

Daotok a ezitat înainte de a transmite în sfârșit cuvintele.

Daotok : Vreau ceva în schimb. 

A trecut câteva clipe. Apoi...

Arthit: Ce?

Daotok a aruncat o privire spre ecran, un mic zâmbet plin de subînțeles însoțindu-i buzele.

Daotok: Îți spun mai târziu.

Ultimul mesaj de la Arthit a venit după o pauză mai lungă, incertitudinea practic transmițându-se prin ecran.

Arthit : Bine.

Daotok a oftat, blocându-și telefonul. Avea sentimentul că totul era departe de a se fi terminat. Mai târziu în acea seară, Daotok s-a trezit într-o discuție profundă cu North la locul lor obișnuit. S-a lăsat pe spate în scaun, încrucișându-și brațele în timp ce North îi zâmbea de peste masă.

-North, doar glumeam, a spus Daotok, clătinând din cap.

-De fapt, nu aveam de gând să angajez pe cineva să-mi bată fostul iubit.

North și-a înclinat capul, cu ochii strălucind de năzdrăvanie.

-Haide, chiar ai de gând să-l ajuți pe tipul ăla pe gratis?

-Nu am nevoie de nimic în schimb. Poate o să cer o masă sau o cafea.

North a râs disprețuitor.

-E prea puțin. Lasă-l să te ajute să te descurci cu fostul tău partener. Cea mai bună recompensă.

-Nu sunt interesat.

-Cum îl cheamă? A întrebat North ignorând răspunsul.

Daotok a ezitat înainte de a mormăi:

-Kram.

North s-a încruntat.

- Ce?

-Kram. K-r-a-m.

North a izbucnit în râs.

-Ce fel de idiot se numește Kram?

Daotok a oftat.

-Nu ne putem concentra pe altceva, nu asupra numelui lui?

-Dar gândește-te - când erați voi doi împreună, trebuie să fi fost o relație foarte calmă. A remarcat North.

-...De ce?

-Pentru că, știi, calmează-te?

Daotok se holba la el, neimpresionat. Partea cea mai rea? North a începuy să râdă din nou, tare, nepăsător și complet detașat.

-Bine, destul. L-a întrerupt Daotok pe un ton ușor autoritar.

-Ce? N-a fost amuzant?

-North, râzi de orice.

-Da, dar haide, tu? Nici măcar un mic zâmbet?

Daotok a oftat.

-Ha... ha ha.

-Râs fals, a remarcat North, rânjind.

-Dar hei, mulțumesc.

Daotok a clătinat din cap, dar în adâncul sufletului, invidia cât de ușor găsea North bucurie, în cele mai mărunte lucruri. Și-ar fi dorit să poată fi și el la fel de vesel.

-Al câtelea cont este acum? a întrebat North.

-Probabil... al șaptelea!?

-Și nu se vor opri prea curând, nu-i așa?  Va fi mai rău dacă se întoarce?

Tăcerea lui Daotok a spus multe.

-Bine, poate că nu-ți va face nimic, de fapt. Dar ce dacă? Chiar nu vrei să mai fiți împreună?

Daotok a clătinat viguros din cap.

-Cât de puternic ești, de fapt?

A urmat o pauză lungă . Daotok a expirat, frecându-și tâmpla. Simpla vedere a numelui de utilizator al lui Kram, îi perturbase deja suficient viața.

Nicio poză de profil, niciun mesaj, doar numele ăsta îl aruncase într-o spirală descendentă a țigărilor și alcoolului.

-Vezi? Nici măcar nu poți răspunde, a spus North pe un ton cu subînțeles.

Daotok și-a încleștat maxilarul. -E contradictoriu și ciudat, a recunoscut el.

-Îl urăsc. Nu vreau să mă gândesc la el, dar... uneori tot mă simt fericit amintindu-mi de vremurile bune.

North l-a studiat cu atenție.

-Îl mai iubești?

-...Nu știu.

-Dacă ai fi fost sigur, ar fi trebuit să promiți că nu te vei mai întoarce la el.

Daotok a rămas tăcut.

-Încă ai vrea să-l iubești?

-Nu. Chiar nu.

-Ești doar în procesul de a merge mai departe, l-a asigurat North.

Daotok a dat din cap vehement. Probabil era ceva de genul...

North a ezitat înainte să întrebe: -Plângi din cauza lui?

-Nu.

-Cât de tare doare?

-Nu mă mai doare. Mă simt doar... puțin nesigur. Dar dacă mă întrebi dacă mă voi întoarce la el... nu.

-Ce a făcut?

-L-am prins în pat cu prietenul nostru comun.

Maxilarul lui North s-a încleștat.

- Serios?

-Da. Și înainte de asta, au fost minciunile, furișările, banii pe care i-a împrumutat, dar i-a dat altcuiva. Mi-a furat chiar și munca și a vândut-o.

-Uau! a mormăit North.

-Cât timp ați ieșit împreună?

-Doi ani.

-Trebuie să fi fost doi ani  groaznici.

Daotok a chicotit, dar fără umor.

-Da... dar aveam o fericire falsă.

North a expirat.

-Ai acea abilitate specială, nu-i așa? De ce nu ți-ai dat seama că minte?

Daotok a clătinat din cap.

-Mi-am spus că dragostea nu trebuie analizată.  Trebuie doar să ai încredere.

 -Sunt sigur că în adâncul sufletului tău, știai, a spus North.

- Doar că pur și simplu nu voiai să înfrunți asta.

...Da.

O tăcere confortabilă s-a așternut între ei. Apoi North a rânjit. -Deci. În legătură cu Kram. Hai să-l rugăm pe P'Thit-ul tău să ne ajute. Nu trebuie să-l rănești. Doar ține-l departe.

Daotok a ridicat o sprânceană. 

-Serios?

-Și dacă asta nu funcționează, a rânjit North,

-Atunci îl lovim.

Daotok și-a strâns buzele, pierdut în gânduri. Ceea ce sugerase North nu era neapărat o idee rea, dar a cere ajutor în felul acesta nu era ceva ce-i venea natural. Să se bazeze pe alții, nu era stilul său.

-Nici măcar nu ne cunoaștem atât de bine. N-ar fi ciudat să-i cerem ajutorul pe neașteptate? a spus el în cele din urmă, aruncând o privire spre North.

Tânărul și-a înclinat ușor capul, cu un rânjet pe buze.

-Nu vă cunoașteți? Cred că voi doi vă cunoașteți puțin mai bine decât lăsați să se vadă.

Daotok a ridicat o sprânceană.

-Oare?

-Deci, ce înseamnă el pentru tine, P' Thit? Tipul de alături?

 -Vânzătorul de țigări. A răspuns Daotok, fără să se gândească prea mult.

North a râs scurt.

-Da, bine, hai să o lăsăm așa.

Daotok a expirat încet, frecându-și degetele de tâmplă.

-Deci, care e verdictul? Ai de gând să-i ceri ajutorul?

-Nu, mai bine nu. E în regulă, mă voi descurca.

North a plescăit din limbă.

-De ce ești așa încăpățânat?

-Tu ești cel încăpățânat, North.

-Ei bine, m-am gândit... din moment ce îți este dator, mai bine să-l folosești. Gândește-te cu atenție, pentru că în afară de asta, nu există nimic altceva cu care să te poată răsplăti. P' Arthit are nevoie de tine, și te percepe ca pe un pion într-un joc.

Daotok a tăcut, meditând la cuvintele lui North.

...Hmm.

-Ei bine, în fine, a spus North, ridicând din umeri. -Dar, știi ce? Se pare că ești confuz. Asta mă face ciudat de fericit. E ca și cum aș fi realizat ceva în viață, convingând pe cineva ca tine.

În ciuda seriozității sale, Daotok a afișat un mic zâmbet la colțul buzelor, văzând entuziasmul lui North.

-Hmm... poate că nu e o idee chiar atât de rea, a recunoscut el, mai mult pentru sine decât pentru North.

Realitatea era că vânzătorul de țigări nu prea avea cu ce să-i răsplătească. Poate prânzul sau băuturile, în cel mai bun caz. Să cumpere cafea sau orice altceva, nu era chiar necesar. Și, pe deasupra, tipul îl pusese să muncească mult în ultima vreme. Daotok a oftat din nou, simțind greutatea dilemei sale.

-Da, măcar mă va scuti de o grijă, a răspuns North, încrucișându-și brațele.

-Cum așa?

-Sincer? Înclin să cred că nu e bine să te întorci cu tipul ăla, pentru că e groaznic. Dar sunt prea implicat acum și dacă fac mare caz din asta, o să arate prost. Așa că, dacă într-o zi te răzgândești și vrei să te întorci la el, voi rămâne neutru. O să încerc să îmi protejez prietenul, să încerc să-l împiedic să se întoarcă la fostul, dar dacă până la urmă, tot o face, nu vreau să fac mare tam-tam. Hai să-l lăsăm pe P' Thit să facă gălăgie în schimb.

Cuvintele lui North pluteau în aer în timp ce Daotok le reflecta. Au mai stat puțin de vorbă înainte ca North să se scuze și să plece. Odată rămas singur, Daotok a urcat scările spre camera lui, aruncându-se în pat. Gândurile i se amestecau, refuzând să se liniștească. O parte din el voia să lase totul baltă și să se concentreze doar pe muncă. Dar o altă parte din el nu se putea abține să nu se întrebe, ce va fi dacă, după două luni, individual se va întoarce cu adevărat?

La un moment dat, epuizarea a învins, iar Daotok a căzut într-un somn profund. S-a trezit puțin mai târziu, simțindu-se lipicios și inconfortabil. Amețit, și-a dat seama că uitase să pornească aerul condiționat. Oftând, s-a dat jos din pat și a făcut un duș rapid. Împrospătat și gata de plecare, și-a luat geanta, pregătindu-se să meargă la cafenea ca de obicei. Chiar când era pe punctul de a pleca, telefonul său a vibrat, îi iar pe ecran au apărut  mai multe notificări.

📨: E încă dimineață aici.

📨: Încă e întuneric în Thailanda?

📨: Mă gândesc să trec pe la tine să beau un cappuccino.

📨: Încă mai bei cappuccino? Eu  beau și mă gândesc la tine.

📨: Mai am doar câteva lucruri de făcut, apoi voi fi gata să mă întorc în Thailanda. Abia aștept să te văd.

Degetele lui Daotok pluteau peste ecran în timp ce sprâncenele i se încruntau. S-a holbat la mesaje un moment îndelungat înainte ca degetul mare să se miște automat, blocând expeditorul, exact așa cum făcea întotdeauna.

De ce insists să se întoarcă? A clătinat din cap, strecurându-și telefonul în buzunar. Nu avea rost să se gândească prea mult. Și-a luat geanta și s-a îndreptat spre lift. Chiar când ușile s-au deschis, a sunat o altă notificare.

Arthit: Hai să vorbim un minut.

Daotok a oftat și a răspuns tastând.

Daotok: Sunt pe cale să ies.

Arthit: Unde?

Daotok: Sunt la lift.

Arthit: Așteaptă-mă.  Sunt pe drum.

Daotok se holba la ecran, cu degetul mare ezitând pe tastatură. Inima îi bătea neliniștită, dar și-a îndesat repede telefonul în buzunar și a intrat în lift. Ușile s-au închis, blocându-i și gândurile.

☆☆☆☆☆

După ce a primit un mesaj de la Daotok după-amiază, în care i se cerea detalii despre mama sa, Arthit nu a pierdut timpul. L-a sunat pe Direk, asistentul său de încredere, pentru a aduna toate informațiile necesare. Odată ce a obținut detaliile, l-a contactat imediat din nou pe copil. Răspunsul a fost scurt, vecinul său pleca afară. Nevrând să aștepte, Arthit s-a hotărât să meargă și el.

Când a coborât, vecinul său stătea deja lângă lift, cu mâinile în buzunare. Au intrat în tăcere, zumzetul ușor al liftului umplând aerul în timp ce coborau.

-Care cafea? a întrebat Arthit odată ce au ajuns în hol.

-Aceeași, Starbucks ca înainte, a răspuns Daotok, cu o voce uniformă.

Arthit a aruncat o privire spre ușile de sticlă ale clădirii. Cerul se întunecase considerabil, norii fiind încărcați cu promisiunea unei ploi.

-Vrei să vin cu tine? Se pare că e pe cale să plouă cu găleata.

O ușoară înclinare a capului a fost tot ce a primit ca răspuns și odată cu aceasta, au ieșit afară. Aerul era dens, purtând mirosul ploii iminente. Nu a durat mult până au ajuns la cafeneaua familiară, fiind întâmpinați de sunetul conversațiilor și clinchetul ceștilor de cafea.

-Ai primit informațiile? a întrebat Daotok imediat ce au găsit o masă.

Arthit a dat din cap și a început să-i transmită ce aflase.

-L-am întrebat pe Direk despre oamenii de care mama era apropiată. Se pare că nu sunt mulți. Nicio rudă, niciun prieten apropiat. Așa că șansele ca ea să stea cu altcineva sunt practic inexistente. Avem totuși o casă de vacanță. Am uitat complet de ea, deoarece am încetat să mai mergem acolo după ce ea s-a îmbolnăvit. Direk spune că a fost lăsată neatinsă, dar dacă avem nevoie, poate ruga pe cineva să pregătească locul.

Daotok asculta cu atenție, dând din cap din când în când.

-Cât despre lucrurile ei, îi plăceau suvenirurile vechi, lucruri care aparțineau bunicilor mei. Direk le are la el acasă. Animale de companie... Arthit a ezitat puțin înainte de a continua.

-Avea un câine, dar când s-a îmbolnăvit, doctorul a spus că i-ar putea declanșa o reacție alergică, așa că l-am dat la un adăpost. Direk a încercat să-l găsească după ce a murit, dar fusese deja adoptat. Cât despre spitale, mama a fost mereu doar în Los Angeles, a încheiat Arthit.

-Există și două case de vacanță, una în Phuket și una în Hawaii.

S-a așternut tăcerea între ei pentru o clipă înainte ca Daotok să vorbească.

-A, bine...

-Crezi că oamenii rămân atașați de animalele lor de companie chiar și după ce acestea au murit?

-Este posibil! spuse el simplu.

Arthit s-a încruntat ușor la auzul răspunsului. Nu era sigur ce să înțeleagă, dar nu-l lua prea tare în seamă.

-Bine, o să-l rog pe tata să afle cine a luat câinele.

-Da.

-Altceva?

-E mai mult decât suficient, sincer. Apreciez.

Arthit s-a lăsat pe spate în scaun, bătând ușor cu degetele în masă.

-Deci, trebuie să merg peste tot cu tine?

-Aşa cred.

-Ei bine, asta e un pic ciudat, mormăi Arthit. De obicei nu era genul care să-și facă griji că ar putea deranja oamenii, dar, dintr-un anumit motiv, se simțea puțin vinovat că l-a târât pe Daotok în situația aceea.  

-Deci, tu ce vrei?

-Hmm? Daotok l-a privit confuz.

-Haide, spune-mi ce vrei. Nu vreau să profit de tine.

Daotok a tăcut o clipă înainte să-și pună stiloul pe tableta pe care o atingea absent.

-Mă poți ajuta cu fostul meu iubit?

Arthit a clipit. ...Ă?

Nu era sigur dacă auzise bine.

-Adică...  l-a lămurit repede Daotok.

-Nu să mă ajuți să mă întorc la el. Doar… să-l împiedici să se amestece în treburile mele.

Arthit și-a mijit ochii, încercând încă să înțeleagă cererea.

-Ce înseamnă asta? Explică.

Daotok a expirat pe nas, ca și cum ar fi ezitat să dea mai multe detalii.

-Se întoarce peste două luni. Trebuie doar să-l ții departe de mine.

-Ce naiba? E chiar atât de insistent?

-Da, doar ține-l departe până renunță.

Arthit a oftat adânc, frecându-și tâmpla.

-Deci, lasă-mă să înțeleg. Vrei să mă joc de-a garda de corp și să mă asigur că fostul tău nu te deranjează?

-Exact. North a sugerat. Nu a vrut să o facă el însuși.

-Bineînțeles că nu ar fi putut sa o facă. Arthit a clătinat din cap. Toată treaba i se părea ridicolă, dar, în același timp, nu putea nega că îi stârnise interesul.

-Bine, în regulă. Dă-mi detaliile.

-Ă..?

-Trebuie să știu cu ce mă confrunt dacă o să fac asta. Dă-mi detalii despre fostul tău partener.

Daotok a ezitat, dar în cele din urmă a cedat.

-Îl cheamă Kram. Are în jur de douăzeci și trei de ani acum.

-Deci, un tip? Arthit a ridicat o sprânceană.

-Da.

-Și de ce se întoarce în două luni?

-Își termină studiile în străinătate.

-Ai o poză cu el? A întrebat Arthit intrigat.

-Nu.

-Minunat. Arthit a oftat din nou, lăsându-se pe spate.

-Și ce ar trebui să fac mai exact? Să-l ameninț? Să-l insult?

Daotok a ridicat din umeri.

-Orice funcționează.

-E atât de complicat? A mormăit Arthit. -De ce nu-i spui pur și simplu să se ducă dracului și să termini cu asta?

Daotok nu a răspuns. În schimb, și-a luat stiloul și s-a întors la tabletă, ignorând complet subiectul. Asta, i-a spus lui Arthit tot ce trebuia să știe. Nu era o ruptură definitivă. Între ei mai erau lucruri nespuse, iar asta degenera întotdeauna într-o neînțelegere.

Arthit a oftat.

-Când pleci? Am fost ocupat în ultima vreme.

-Voi merge singur. Casa din Phuket nu e departe. Mă ocup eu. Trebuie doar să acoperi cheltuielile.

-Bine. Doar să nu furi nimic de la mine.

-Nu o voi face.

Arthit s-a ridicat, întinzându-se.

-Bine, atunci plec.

-Așteaptă un minut. Daotok l-a oprit punându-i o mână pe brațul puternic.

Arthit s-a întors, cu sprâncenele ridicate.

-Eu ce fac? Cum mă întorc?

Arthit a gemut, trecându-și cealaltă mână peste față.

-La naiba, am uitat că ai venit cu mine. Trebuie să te aștept?

-Păi, tu m-ai invitat, nu-i așa?

-La naiba, a mormăit Arthit în șoaptă înainte să se prăbușească înapoi pe canapea. Și-a răsfoit telefonul frustrat, regretând oferta anterioară de a-l însoți pe Daotok. Nu se gândise deloc la asta. Acum era blocat, așteptând cine știe cât timp. A luat iPad-ul, răsfoind o carte ca să-i treacă timpul. Privirea i s-a îndreptat spre vitrina cafenelei unde vecinul său încă lucra.

Ar fi fost chiar atât de rău dacă ar fi plecat pur și simplu și l-ar fi lăsat să-și găsească singur drumul înapoi? Probabil... Își putea deja imagina reproșurile pe care le-ar fi auzit mai târziu.

☆☆☆☆☆

Lui Daotok nu-i plăcea să aștepte. În momentul în care a primit informațiile despre casa de vacanță a vânzătorului de țigări din Phuket, împreună cu posibilitatea ca mama bărbatului să fie acolo, a luat decizia să verifice el însuși. Phuket nu era prea departe, iar a sta acolo așteptând ca altcineva să se ocupe de asta părea o pierdere de timp.

După aterizare, a închiriat o mașină și a urmat coordonatele GPS care îi fuseseră trimise. Drumul a fost liniștit, soarele aruncând dâre aurii la orizont în timp ce se îndrepta spre proprietatea retrasă. Când a ajuns în sfârșit, a oprit mașina în fața casei, măsurând exteriorul cu privirea. Arăta exact așa cum se așteptase, mare, dar nu extravagant, genul de loc menit pentru relaxare, mai degrabă decât pentru lux.

Și-a scos telefonul, a făcut o poză și a trimis-o pentru confirmare. Răspunsul a venit repede.

Arthit: Da, aceea este.

Daotok a strecurat cheia în broască, a împins ușa și a intrat.

Aerul mirosea ușor a produse de curățenie, confirmându-i bănuiala că cineva venise să pregătească locul dinainte. Era spațios, bine întreținut și aranjat cu grijă, nimic nelalocul lui.

Rutina lui era mereu aceeași. Se mișca sistematic prin casă, verificând fiecare cameră, fiecare ascunzătoare posibilă. Deschidea dulapuri, se uita sub mobilă, verifica chiar și băile. Așa cum era de așteptat, nu era nimic. Niciun semn de o prezență recentă, niciun obiect uitat, nimic care să sugereze că mama bărbatului fusese acolo. A oftat, scoțându-și din nou telefonul.

Daotok : Nu-i nimic aici.

După ce a încuiat, a ieșit afară și s-a întins, gândindu-se ce să facă în continuare. Mai avea ceva timp înainte de a se întoarce. În loc să-l piardă, s-a hotărât să facă o plimbare prin zonă, bucurându-se de briza proaspătă a oceanului.

Momentul de liniște nu a durat mult. Telefonul lui a vibrat, semnalând un nou mesaj. S-a uitat la ecran și s-a încruntat imediat.

Daotok: Din nou el...

Arthit: ? 

Daotok: Fostul meu iubit. Am venit să verific Phuket-ul astăzi. Ajută-mă.

Arthit : Da, sigur...

☆☆☆☆☆

Cu un oftat resemnat, Arthit a acceptat cererea de contact, apoi a trimis un mesaj.

Arthit :Cine ești?  Care-i problema ta, idiotule? A expirat brusc, clătinând din cap.

Cu siguranță toată treaba asta va fii un mare deranj. S-a gândit tânărul oftând.