CAPITOLUL 8

 Capitolul 8

  Arthit și-a sprijinit bărbia în palmă, privind fix înainte, la profesorul care stătea în fața sălii de curs. Expresia bărbatului era la fel de rece ca întotdeauna, tonul său era tăios și necruțător. Era greu de spus dacă preda sau cânta rap, cuvintele sale zburau într-un ritm rapid, făcându-i pe studenții mai lenți, precum Arthit, să se chinuie să țină pasul. 

Era ca și cum ar fi presupus că toată lumea absoarbe informațiile la fel de ușor ca Fah sau Hill, vedetele academice ale clasei. Era bine dacă profesorul s-ar fi gândit măcar la cineva ca el, la cineva care se chinuia să țină pasul cu avalanșa de conținut.

-Voi sări peste partea asta, citiți-o singuri, a anunțat profesorul brusc.

Arthit a oftat exasperat.

-La naiba, iar sare peste..., a mormăit el, trecând la următorul diapozitiv de pe tabletă. Lângă el, Tonfah își scria cu înfrigurare notițe, mișcându-și degetele de parcă ar fi avut o gândire academică. În schimb, ecranul lui Arthit a rămas aproape gol. La naiba. Putea pur și simplu să-l roage pe Tonfah să-i dea meditații mai târziu și să-i împrumute notițele.

-Acoperă-mă, i-a  șoptit prietenului său înainte de a-și încrucișa brațele pe birou și a-și sprijini capul pe ele. Vocea profesorului, cândva un val copleșitor de informații, s-a transformat rapid într-un cântec de leagăn, cufundându-l într-un somn adânc. Abia după ce cineva l-a împins ușor, s-a trezit.

-Ora s-a terminat, Thit. Arthit a gemut, întinzându-și brațele în timp ce clipea și își alunga somnul. S-a uitat în jur, urmărind cum colegii lui își strângeau lucrurile.

-Câte diapozitive avem azi? a întrebat el alene.

-Toate, a răspuns Tonfah fără să-și ridice privirea din notițe.

-La naiba, profesorul era în flăcări. A mormăit Arthit.

-E și un curs de  mâine.

Arthit a gemut frustrat.

-Încă unul? Cu cât e plătit? E al naibii de sârguincios.

-Chiar n-ar trebui să-l critici pe profesor, a remarcat Tonfah în timp ce ieșeau din sala de curs. Soarele începuse deja să apună, aruncând o strălucire caldă peste campus.

În mod normal, după ore, mergeau pe drumuri separate, dar ocazional se adunau la cină. Asta însemna o masă plină de cupluri, prietenii lui și iubiții lor, în timp ce el, fie stătea singur, fie în capul mesei.

Chiar când au ajuns la scări, i-au zărit pe partenerii prietenilor lor așteptându-i jos. Privirea lui Arthit s-a oprit asupra lui North, care încă purta haina de la magazin, de mai devreme din acea zi. Prima dată când Arthit îl văzuse în ea, nu și-a reținut gândurile, spunându-i direct lui North că nu i se potrivea deloc.

North replicase instantaneu:

-Ei bine, nici halatul tău de laborator nu ți se potrivește.

Și avea dreptate. Arthit nu știa la ce naiba se gândea când își alesese specializarea. L-a salutat pe North cu o înclinare a capului și ca de obicei, North l-a invitat să se joace mai târziu în acea seară. 

Arthit a luat o masă rapidă de la un magazin din spatele campusului înainte de a se întoarce la cămin. Odată ajuns înăuntru, a făcut un duș, s-a schimbat în ceva confortabil și s-a conectat la joc. În câteva minute, North a trimis o invitație și au așteptat  împreună.

-Hei, am auzit că l-ai făcut pe prietenul meu să plângă.

Arthit s-a încruntat.

-Ăă?

-Da, ce i-ai făcut?

-A fost o mare încurcătură. N-am făcut nimic.

-În niciun caz. Tipul ăla e dur ca stânca, deși pare tăcut. Orice ai fi făcut trebuie să fi fost oribil ca să-l faci să plângă. Ce ai făcut? Spune-mi.

-Du-te și întreabă-l chiar tu. Arthit a răspuns nepăsător.

-Nu vrea să-mi spună. Zice doar că ai făcut ceva, dar pare că-ți poartă pică. Arthit și-a încruntat.

-De ce naiba are pică pe mine?

-A spus că l-ai făcut să se simtă prost. N-a mai plâns de ani de zile, și acum asta. Ce i-ai făcut prietenului meu?

-La naiba, n-am făcut nimic! A plâns singur, s-a simțit prost singur.

-Deci, ce ai făcut? North era curios din fire, și nu avea de gând să cedeze în fața lui Arthit.

-Am spus că n-am făcut nimic.

-Nu recunoști, nu-i așa? Ești cel mai rău.

Arthit și-a a dat ochii peste cap.

-Micuțul ăla pe care l-ai luat în râs, e super muncitor, știi? Nu deranjează pe nimeni. Muncește, are grijă de pisica lui, își plătește motorul. E tăcut, dar dur pe dinăuntru. Trebuie să-l fi rănit atât de tare încât a plâns. Știu că ești cam nesimțit, dar nu credeam că o să fie atât de rău. La naiba, n-ar fi trebuit să te consider prieten.

-North, e ca și cum ai fi avut pică pe mine și în sfârșit ai avut ocazia să o exprimi. A remarcat Arthit surprins.

-Doar glumeam, P.

-La naiba.

-Dar serios, de ce plângea?

Arthit a ezitat înainte să ofteze.

-Lasă...

-De ce? Încă nu mi-ai explicat ce i-ai cerut să facă, ultima dată când mi-ai cerut line-ul lui.

-De ce ai atâta nevoie să știi?

-Încerci să te agăți de prietenul meu P’?

-În niciun caz!

-Ei bine, dacă încerci, te voi bloca eu însumi. De ce te joci pe banda de jos? Vino să mă ajuți pe banda de sus! Mă atacă în forță.

-Stai puțin, împing un turn.

-Nu e treaba ta! Ești la margine, ar trebui să mă ajuți.

-Ups, am uitat. Am crezut că fac transport.

-Prea târziu acum. Retrage-te! A ordonat North debusolat.

-Arthit a gemut frustrat.

-Bine, te las. Tancul ăsta e inutil. Roagă-ți prietenul să joace în schimb. Uită-te la tancul ăsta, cum se plimbă pe hartă fără să facă nimic.

-Tipul ăla? Nu se joacă cu tine. Nu te mai suportă.

Arthit a râs batjocoritor.

-Ce i-am făcut eu?

-Deci, care-i treaba cu el, până la urmă? Spune-mi.

-Nu e treaba ta.

-Încerci să te agăți de el? A zâmbit North cu subînțeles.

-Am spus nu!

-Atunci de ce ai cerut line-ul lui? Haide, domnule dur, spune-mi.

Arthit a expirat brusc.

-Bine, la naiba. Știi de ce?

-De ce?

-Pentru mama mea.

-O... știu că a murit. North a devenit serios.

-Da, doar voiam să vorbesc cu ea.

-Deci l-ai rugat să te ajute să vorbești cu ea?

-Ceva de genul ăsta.

-Am înțeles. Asta e tot? Ți-a luat destul de mult să spui.

-De ce îți pasă? a întrebat Arthit, cu ochii lipiți de ecran.

-Doar din curiozitate. O, dragonul apare în zece secunde. Voi cerceta zona.

-Bine.

A trecut o oră, jocul trăgându-i tot mai adânc în lumea lui. Conversația a curs fără efort, între strategii și glume superficiale, până când lui Arthit i-a venit brusc un gând. Degetele i-au plutit deasupra tastaturii, ezitând înainte de a vorbi.

-North.

-Da?

-Pot să te întreb ceva?

-Desigur. Sunt consilierul de încredere al tuturor. Poate ar trebui să încep să cer taxe, zece baht pentru fiecare întrebare. A glumit tânărul zâmbind.

-Problemele bogaților, l-a tachinat Arthit, rânjind.

-Deci? Care e întrebarea ta? E vorba de dragoste? În niciun caz, nu tu.

Arthit a dat ochii peste cap.

-Ce părere ai despre cineva care plânge în numele altcuiva?

S-a lăsat o tăcere apăsătoare. Apoi, vocea lui North a revenit, plină de curiozitate.

-Ăă? Micuțul ăla?

-Nu, este vorba despre prietenul meu.

-Cine e prietenul tău?

-Red... îl cheamă Red.

North a râs disprețuitor.

-Numele ăsta fals e o prostie. Și de ce trebuie să plângă pentru altcineva? De ce nu plânge Red pentru el însuși?

Arthit a ezitat.

-Nu știu. Totuși, eu nu sunt Red.

North a fredonat, tonul său schimbându-se într-unul mai gânditor.

-Cred că Red nu e genul care să plângă, nu? Ține totul pentru el. Nu spune niciodată nimănui ce e în neregulă. Îi place să se prefacă că e singurul care nu suferă. La naiba! Sunt oameni care așteaptă să asculte, dar el ține totul înăuntru ca un idiot, crede că e în regulă sau ceva de genul... Până la urmă, el e cel rănit. Idiotul naibii. Nu l-ar omorî să lase oamenii să vadă că e slab uneori. Nu înțeleg, ce-i cu prefăcătoria asta?

Arthit a expirat încet. Cuvintele lui North păreau grele, aproape prea personale.

-Îmi pare rău pentru Red. A rostit Arthit gânditor.

-Red ar fi fericit dacă ar ști că ai spus asta.

-Ăsta e Johan, nu-i așa? Da, mi-am dat seama. Jo, guralivul. Spune-i să nu mai spună nimic, idiotul ăla.

North a transmis mesajul, dar înainte ca Arthit să se poată gândi măcar la un răspuns, vocea lui Jo s-a auzit înapoi prin microfon.

-Spune-i: «Nu vei muri bine, bizonule». Adică prietenul lui...

-Vrei să spui Red? a repetat North.

-Adică tu, Thit.

Arthit a chicotit.

-Bine, acum mi-e frică. Dinamica dintre North și Johan era întotdeauna amuzantă.

-Deci, ce părere are Red despre toată povestea asta? a întrebat North, cu o voce mai puțin tachinatoare.

Arthit a expirat, foindu-se pe scaun.

-Cred că i se pare puțin ciudat.

-Nimeni n-a plâns vreodată din cauza asta, nu-i așa? Pentru că nici nu a   plâns pentru el.

-Da, ceva de genul ăsta.

North a murmurat încet, gânditor.

-Nu-i așa că e o nebunie? Măcar durerea a fost eliberată, chiar dacă prin prizma lacrimilor altcuiva. O pauză de tăcere s-a lăsat între ei înainte ca North să schimbe brusc subiectul.

-Apropo, ești pe jumătate străin, nu-i așa?

Arthit s-a încruntat.

-Da, de ce? De ce schimbi subiectul?

-Doar întrebam. Chiar te-a chemat dintotdeauna Thit?

-Nu, idiotule. M-am născut duminică, așa că tata mi-a pus numele ăsta.

-Care este numele tău adevărat?

-Dylan.

-Nume fain. Dylan?

-Da.

-Pot să te strig Dylan?

-Nu, idiotule.

North a chicotit.

-Bine, bine. Pot să întreb altceva?

-Dă-i drumul...

-Dacă vrei ca prietenul meu să te ajute, poți să-l supraveghezi? Are nevoie să se conecteze cu spiritele și asta necesită multă energie. Ultima dată, fața lui era atât de palidă încât am crezut că e o fantomă. Nici nu mănâncă mult. Te rog, asigură-te că mănâncă. Dacă i se întâmplă ceva, nimeni nu te va mai putea ajuta.

Arthit a oftat.

-Da, da, doar asigură-te că mănâncă, bine? Și... să nu-l lași să bea prea multă cafea.

-La naiba, ce pretențios ești. Lasă-l să bea nenorocita aia de cafea. Și soțului tău îi place.

-Ce? P'Johan bea doar o cană pe zi acum, nu știai?

-Serios? La naiba, prietenul meu s-a lăsat în sfârșit de cofeină. Arthit a rânjit.

-Hei, North, nu știu dacă ar trebui să spun asta, dar prietenul tău...

-Călărețul de  fantome? Ce e în neregulă cu el?

-Are o prietenă imaginară pe nume Emma. Același nume ca al mamei mele.

North a pufnit.

-Emma? Emma, ​​Emma...

-La naiba, câți ani ai să râzi de numele mamei mele, North?

-Uf... nici nu mi-am dat seama, a spus North râzând.

-Serios? Un prieten imaginar? L-ai văzut vorbind cu ea? A întrebat North încruntat.

Arthit a expirat.

-Da. Îi vorbește ca și cum ar fi reală.

North a ezitat, apoi a vorbit.

-E periculos? Ar trebui să meargă la doctor?

Arthit și-a frecat tâmplele.

-Nu știu dacă e periculos. ​​S-a gândit la felul în care vecinul său vorbea în aer, la felul în care ochii i se îmblânzeau, ca și cum ar fi văzut cu adevărat pe cineva acolo. La început, nu se gândise prea mult la asta. Dar cu cât zăbovea mai mult asupra acestui lucru, cu atât îl neliniștea mai tare.

-Poate că nu arăt, dar mă antrenez să devin doctor, așa că nu mă pot preface că nu văd. Ar putea fi periculos atât pentru el, cât și pentru ceilalți, la naiba, și pentru mine. Dacă într-o zi prietenul lui imaginar îi spune să ia un cuțit și să mă înjunghie, ce-ar fi atunci?

North a tăcut o clipă.

-Trebuie să-l duc la un terapeut?

-Depinde de tine. Ai putea să-l întrebi mai întâi, dacă conștientizează că prietenul lui e imaginar. Mi-a spus chiar el. E ca și cum ar fi conștient că a creat această persoană, dar chestia e... Nu știu ce fel de persoană e prietenul ăsta. Dacă prietenul se dovedește a fi periculos, e o problemă reală.

-Nu l-ai întrebat? Ești doctor, nu-i așa?

Arthit a râs strident.

-Îl voi trimite pe Fah să-l vadă. Du-te, Fah, te rog eu!

-Ce naiba? a râs North.

-Doar nu crezi că prietenul meu e nebun. S-ar putea să fie doar puțin ciudat... nu, lasă-o baltă, e chiar ciudat. Dar nu vreau să-l numească cineva nebun. Poți spune că e bolnav, totuși. E mai în regulă.

Expresia lui Arthit s-a îmblânzit.

-N-am spus nimic. Nici mie nu-mi place să-l numesc nebun.

-Îl voi întreba. Dacă nu este periculos pentru ceilalți și dacă nu vrea să meargă la doctor, atunci nu-l voi forța.

-Da, e în regulă. Fiecare are zone de confort diferite.

Jocul a continuat în fundal, dar greutatea conversației lor persista.

☆☆☆☆☆

Daotok a auzit bătaia înainte să ajungă la ușă. Îl așteptase pe North, bărbatul îl sunase cu vreo cincisprezece minute în urmă, spunând că vine în vizită. Totuși, Daotok nu se așteptase să sosească atât de curând. Imediat ce ușa s-a deschis, North a intrat, cărând o pungă de plastic plină cu gustări, pe care le-a așezat nonșalant pe masă.

Daotok nici măcar nu întrebase de ce se afla acolo, dar avea câteva presupuneri. Trebuia să aibă legătură cu vânzătorul de țigări.

 -Tu, a spus Daotok cu o voce plată.

North a clipit.

-Ă?

-Îmi pare rău că sar direct la subiect, dar în legătură cu Emma... Un moment de tăcere s-a lăsat între ei înainte ca North să vorbească din nou. -Mi-a spus, dar nu a vrut să spună ceva de rău. Doar vorbeam, iar el a crezut că ar trebui să vorbesc cu tine. Sunt doar îngrijorat pentru tine.

Expresia lui Daotok a rămas de neînțeles în timp ce își înclina ușor capul, privind spre North cu o privire aproape curioasă.

-North...

-Ce?

-Nu ți-e frică?

-De ce mi-ar fi?

Privirea lui Daotok s-a întunecat ușor, vocea lui s-a calmat straniu.

-Ei bine... Sunt... înfricoșător?

North s-a încruntat. 

-Despre ce vorbești?

-Am un prieten imaginar, știi, a continuat Daotok, înclinându-și și mai mult capul, ca și cum ar fi studiat reacția lui North.

-Vorbesc cu ea ca și cum ar fi reală. S-ar putea să-mi ordone să te rănesc chiar acum. Nu ți-e frică?

North a oftat, clătinând din cap.

-Nu. Nu încerca să mă sperii.

Buzele lui Daotok s-au strâmbat ușor. Îl tachinase pe North, dar el și-a dat seama. Totuși, era amuzant cât de nonșalant a respins North ideea.

-Altfel, n-aș fi fost singur aici, a adăugat North înainte de a lua o gustare din pungă și a o ronțăi ca în orice altă zi.

Daotok și-a îndreptat privirea spre lateral, unde stătea Emma, ​​bosumflată.

-Emma spune că ești rău. De ce ai crezut că mi-ar spune să te rănesc?

North a ridicat o sprânceană.

 -Vorbești cu ea chiar acum?

-Da. Stă chiar lângă tine.

North a înțepenit pentru o clipă înainte de a expira brusc și a spune.

-Oh... bine. La naiba, am fiori acum. Stai puțin... camera ta... da, hai să vorbim afară.

Fără alte cuvinte, North și-a luat lucrurile și a ieșit din cameră. Daotok a chicotit ușor înainte să-și încalțe pantofii și să-l urmeze la parter, la o cafenea.

Aerul era răcoros și proaspăt, burnița blândă contribuind la atmosfera zilei. Daotok și-a sorbit cappuccino, savurând momentul de calm și liniște.

-Deci, ai venit aici doar pentru asta?a întrebat el.

North a dat din cap, sorbind din ceaiul verde.

-Da. P'Johan e ocupat cu cursul, azi.

-Și ce anume voiai să întrebi?

North a ezitat înainte să se aplece ușor în față.

 -Chiar o vezi?

Daotok i-a susținut privirea.

-Da.

-O persoană reală?

-Da.

North a expirat, clătinând din cap.

-Uau. E o nebunie. Deci... de ce Emma? Același nume ca mama lui P'Arthit?

Daotok a ridicat din umeri.

-Obișnuiam să mă uit la Harry Potter. Îmi plăcea Emma Watson.

North a pufnit.

-Deci Emma a fost cu tine de când erai copil?

-Da. A apărut prima dată când mă jucam singur la un loc de joacă. La început am crezut că e o fantomă, dar bunica mi-a spus că nu e. Era cineva pe care eu l-am creat.

-A dispărut pe măsură ce ai crescut?

Daotok a clătinat ușor din cap.

-Nu. Și mă bucur. Emma e cineva cu care pot vorbi despre orice.

-Și cu mine poți vorbi despre orice, a spus North, pe un ton nonșalant, dar sincer.

-Știu, a murmurat Daotok, apoi a întâlnit privirea lui North.

-Dar nu mă ruga să merg la doctor. Sunt ok așa cum sunt. Nu vreau ca Emma să dispară.

North s-a lăsat pe spate, cu brațele încrucișate.

-Da, înțeleg. Oricum nu aveam de gând să te rog să mergi.

Privirea lui Daotok s-a îmblânzit puțin înainte ca prietenul său să schimbe brusc subiectul.

-Apropo, ce fel de persoană este Emma?

-Este bună la suflet. Întotdeauna îi pasă de ceilalți.

North i-a aruncat o privire cu subînțeles.

-Deci... ea ești tu? O pauză.

-Stai. Doar te lauzi singur?

Daotok a chicotit.

-Nu prea. Nu o ascult niciodată pe Emma.

North a râs, clătinând din cap.

-Da, asta se întâmplă. E rar să te văd amabil, cu excepția noastră, desigur.

O tăcere confortabilă s-a așternut între ei înainte ca North să vorbească din nou. -Te simți mai bine acum?

Daotok l-a studiat atent înainte să zâmbească.

-Ți-ai făcut griji, nu-i așa? Altfel, n-ai fi condus până aici.

North i-a mângâiat ușor fruntea lui Daotok.

-Mă cunoști prea bine. Am vrut doar să mă asigur că totul este în ordine.

Daotok a oftat, punându-și ceașca jos.

-E în regulă. Știu ce fac și ce sunt. Nu-ți face griji.

-Bun, a spus North, apoi a ezitat. Apropo... despre P'Arthit.

Expresia lui Daotok s-a întunecat imediat.

-Nu-l aduce în discuție.

North a ridicat o sprânceană.

-L-am certat, așa că nu-l urî prea tare. Jumătate din țară îl urăște deja.

Daotok a râs batjocoritor.

-L-ai certat?

North a dat din cap chicotind.

-Dacă, până la urmă, nu o puteți găsi, ce se întâmplă atunci?

Daotok a expirat, privind în sus spre cerul acoperit de ploaie.

-Atunci cineva va trebui să accepte realitatea. Treaba mea este doar să caut. Dincolo de asta... nu știu.

-Au trecut șapte ani. Timpul nu vindecă totul, nu-i așa? a mormăit North.

Daotok nu a răspuns imediat. În schimb, a lăsat liniștea să se prelungească între ei înainte de a șopti în cele din urmă:

-Nu. Nu se întâmplă asta.

North a oftat.

-Deci, trebuie să mergi cu el în California?

-Poate în timpul vacanței școlare, a recunoscut Daotok.

-Dar nu știu dacă economiile mele vor fi suficiente. Ar trebui să acopere el măcar drumul.

-Da. Chiar ar trebui.

North a pufnit.

-Dacă nu o face, e pur și simplu crud.

Daotok a mormăit în semn de aprobare înainte de a-și înclina brusc capul spre Nord.

-Hei!

-Ce?

-Du-te și bate-l pe cel care m-a pus să fumez din nou.

North a clipit.

-Ce? Crezi că sunt un fel de bandit plătit?

-Te rog? Bate-l atât de rău încât să ajungă la spital.

North a gemut.

-În momentul ăsta, ar trebui să încep să-l atac.

Daotok a rânjit.

-Treizeci de mii.

North a izbucnit în râs.

-Așa că acum prietenul meu îmi plătește treizeci de mii ca să-l bat pe fostul lui iubit.

Daotok a zâmbit pur și simplu.

-Sună cam tentant. A continuat North, apoi a clătinat din cap, chicotind.

-La naiba, mă bagi în belele.