Capitolul 9

Tocmai am aflat că universitatea lui Marvis este numărul unu în modă în aproape toată Asia. El este incredibil de profesionist când lucrează; parca este o altă persoană. „Generația mea este cea mai bună”, așa îi definesc eu prietenii, pentru că toți se îmbracă de parcă s-ar duce la Seoul Fashion Week. Presupun că aceste facultăți filtrează natural persoanele cu un stil propriu foarte marcat.

E la fel ca atunci când eu studiez Decorul; toți semănăm, desenăm toată ziua și inhalăm aceleași influențe. Qin, care studiază muzica, are o altă vibrație; Jazz-ul este ca și cum ai trăi într-o altă lume, de vis. Dar Marvis…

Chiar și cu temperatura de o singură cifră, se îmbracă provocator.

„Ți-e foame? Iartă-mă, am rămas la povești cu prietenii mei.”

„Nu-ți face griji. Mi-am făcut deja prieteni; modelele de aici vorbesc engleză.”

„Ce bine, așa nu te plictisești.”

„Nu mă plictisesc. Te văd cum umbli de colo-colo ca un purceluș cu fundul mare.”

După cum era de așteptat, mi-a tras o palmă peste cap. Una zdravănă, pentru că în ultimul timp ia în serios faza cu fundul lui mare (și chiar este).

„E o glumă. Pari cel mai micuț din toată sala asta. Și asta îmi place la nebunie.”

„Nu mai vorbi și dă-ți cămașa jos.”

„Să trăiți, șefu’!”

E normal ca măsurătorile să se facă în văzul tuturor între bărbați, dar să-l văd pe Marvis cu banda de măsurat și cu ochelarii lui... nu mă lasă să am niciun gând pur, nici măcar o secundă. Asta e ceea ce se numește a fi „nebun de legat”. Spiritul lui Duang mă posedă!

„Ai o față ciudată.”

„E pentru că prietenii tăi nu se mai opresc din a se holba la mine.”

Marvis s-a întors imediat spre ei. Nu știu ce le-a zis, dar sigur făceau mișto de el, fiindcă a început să protesteze. Când devine așa, e pentru că a pierdut deja discuția; se înroșește tot și arată atât de micuț încât nu sperie pe nimeni.

„Vino aici.”

„Ce s-a întâmplat? Celelalte modele se măsoară acolo. Te-am văzut atingând tipi dezbrăcați tot timpul.”

„E muncă! Vino să te măsor repede. Talie 26, piept 35…”

„Iar începi. Stai liniștit.”

Am întins brațele așa cum mi-a cerut. M-a încolțit într-un colț și am rămas gândindu-mă la ce vorbeau coreenii ăia atât de repede. Mi-aș dori să înțeleg limba!

„Ce au zis prietenii tăi?”

„Chestii normale”, a răspuns Marvis în timp ce nota în carnețelul lui. Știu că mă evită.

„Au zis că am un corp bun?”

„Ce înfumurat ești.”

„Oare clavicula asta nu este superbă? Ce modest mi te-ai arătat, sigur ești gelos că mă văd ei.”

Mi-a dat un ghiont în umăr ca să stau drept. N-a răspuns, dar umbla de colo-colo cu „fundul lui mare”, arătând iritat. Am râs singur până s-a săturat.

„Făceau mișto că modelul meu are un corp foarte bun și că, colac peste pupăză, este importat din Thailanda.”

„E pentru că arăt mult prea bine.”

„Gata, ajunge”, mi-a acoperit fața cu mâna.

Mi-a spus să mai rămân să mă joc pe telefon vreo treizeci de minute și că apoi vom merge să mâncăm și să ne plimbăm. Am dat din cap. Dacă am ceva, e răbdare; sunt expert în așteptare.

În timp ce așteptam, am stat de vorbă cu câțiva oameni. Înțelegeam jumătate, dar era distractiv. Îl observam pe Marvis discutând despre muncă cu prietenii lui; arăta atât de serios încât n-am putut să nu zâmbesc. Munca lui Marvis are mereu un strop de rebeliune: combină culori opuse, are grijă de fiecare mic detaliu. Modelele lui sunt diverse ca nuanță a pielii și proporții; creează pentru toți.

Dar eu sunt cel care merge cel mai mult, vă asigur. Nu pot să nu zâmbesc ca un idiot când ni se intersectează privirile. Tocmai atunci, telefonul mi-a vibrat. Era „amantul numărul unu din Nakhon Pathom”.

„Ce vrei, nefericitule? Ți-am zis deja că suntem doar prieteni.”

[Arătare a răului!] a răspuns Duang.

Duang și cu mine suntem dinamită, dar este un tip atât de bun încât îți vine să te rogi la el, deși este la fel de sâcâitor ca mine. Ieri m-a interogat ca un polițist, iar astăzi continuă să mă bată la cap.

„Vorbește, îți dau cinci minute.”

[Când te întorci? Nenorocitule.]

„N-o să mă mai întorc. Mă căsătoresc aici.”

[Adică ai deja soț? Mă duc să-mi plătesc promisiunea la templu.]

„Ai făcut o promisiune pentru asta? Dacă vorbim de „soți” de formă, am vreo mie.”

[Promiscuule!]

„O să-ți ard o palmă!” am râs. Nu e nimic mai distractiv decât să-l insulți pe Duang.

[Te implor, spune-mi ce faci în Coreea. N-am dormit toată noaptea, întreabă-l pe Qin.]

„Atât de mult vrei să știi despre viața mea?” am zis prefăcându-mă surprins.

[Ești foarte misterios. Nici măcar nu-ți știu numele real!]

„Ah, iartă-mă. Mă numesc Jamie.”

[Mincinosule!]

„Mă numesc Jamie pe bune, idiotule!” mă durea stomacul de atâta râs.

[Nu te cred!]

„Cum vrei tu! Ideea e că am venit să modelez pentru... cum se zice? E greu de explicat.”

[Pentru „partenerul tău de pat”?]

„Întreci măsura. Facem mult mai multe lucruri de atât.”

Nu știu cum să-l numesc. Eu îl plac, el mă place. „Ceva”? Sună atât de tangibil încât îmi tremură inima. Mi-e teamă să-i spun asta chiar și celui mai bun prieten al meu. Mi-e teamă să fiu întrebat ce suntem, pentru că nu știu ce le spune el celorlalți că sunt eu pentru el.

„Să zicem că e așa cum ți-am spus ieri. Nu suntem prieteni, nu suntem iubiți. El nu mă „are” pe mine și eu nu „am” pe nimeni altcineva.”

[De ce râsul tău sună trist?]

„Atât de multe observi, Duang? De când ai devenit așa perceptiv?”

[Nu trebuie să te prefaci mereu. E evident că te doare că nu te „are”, dar nici nu vrea pe altcineva.]

„Ei bine... nu e chiar așa rău.”

[Îți place mult de el, nu-i așa? Niciodată nu cedasei în fața nimănui. Erai un războinic care nu se oprea pentru nimeni... până l-ai cunoscut pe el. Luptă pentru asta!]

„E foarte greu, la naiba.”

E prima dată când mă plâng. Nu pot să-i citesc gândurile.

„E mult prea drăguț, Duang. Nu știu ce să fac. Simt că sunt într-o mașină fără frâne care coboară o colină; când o să-mi dau seama, voi fi mort.”

[Ce analogie urâtă, dar te înțeleg.]

„Îl vreau atât de mult încât nu pot controla nimic.”

[Dacă ai putea controla, n-ar fi iubire, nu?]

Am decis să-l cred pe Duang. Până la urmă, el a reușit să-și cucerească bărbatul ideal, pe Qin.

[Ceea ce nu poți controla este cel mai real lucru. Iubirea nu este un joc unde, dacă mori, cumperi o altă viață și începi de la capăt. Unele lucruri se întâmplă o singură dată, Jetana. Dacă îți zâmbește și nu-i spui că este al naibii de drăguț în acel moment, nu va mai fi la fel după aceea. Mergi până la capăt! Nu te teme.]

„E ușor când nu e problema ta, Duang...” Am suspinat privindu-l pe Marvis cum aranja umerașele. Arată atât de puternic, atât de independent. El n-are nevoie de un iubit; nu este o prioritate în viața lui.

Sincer să fiu, nici eu nu simt că o „etichetă” de iubiți este necesară acum, dar pe măsură ce treaba asta crește... nu știu dacă o voi putea opri.

„El este ca mine: nu simte că iubirea sau un iubit sunt necesare.”

[Și ce dacă? Și tu erai așa și te-ai schimbat deja.]

Privirile ni s-au intersectat din nou. Mi-a zâmbit, iar eu i-am întors o zâmbet blând în timp ce continuam să-mi ascult prietenul.

[Dacă tu, care nu credeai în iubire, admiți deja că ești într-o mașină fără frâne... de ce n-ar putea el să ajungă să simtă la fel pentru tine, Jamie?]

Am zâmbit și mai larg când, în sfârșit, mi-a pronunțat numele.

======

„Ți-e foame? Am întârziat mult, dar restaurantul este delicios.”

„Mai bine să fie bun, altfel te mănânc pe tine în loc de Jim-dak-ul ăla.”

„Se zice Jjimdak.”

„Așa, funduleț mare.”

„Mai zi-mi o dată funduleț mare, Jamie…”

În excursia asta n-am venit doar să muncesc, ci să trăiesc ca un localnic. Fără restaurante din ghidurile turistice. Să am un ghid personal care vorbește coreeana perfect este un vis; de fiecare dată când deschide gura în limba asta, îmi vine să-l sărut.

„Dă-mi mâna”, a zis Marvis deschizându-și buzunarul propriei haine pentru că mie îmi era foarte frig. „Repede.”

N-am crezut niciodată că mâna mea este mică până când ne-am întrețesut degetele în interiorul buzunarului lui drept. Lui îi plac degetele mele, zice că au o formă bună pentru a purta multe inele. Mi-am dat seama că el îmi ocupă deja toate gândurile și m-am supărat pe mine; îl am lângă mine și tot la el mă gândesc.

„Știi? Deși ne cunoaștem de puțin timp, nu-mi mai imaginez zi de zi fără tine. Cel puțin, dacă nu ne vedem, am nevoie să-ți aud vocea un minut. Prea siropos?”

Marvis n-a răspuns imediat. S-a uitat în altă parte, la zăpada care nu se topea pe stradă, dar mi-a strâns mai tare mâna în buzunar. Am zâmbit. Presupun că și pe el îl surprinde că inima îi bate pentru ceva atât de siropos.

„Inima ta bate atât de tare încât o aud de aici.”

„Shut up, Jamie (Taci, Jamie).”

„Go shut my fucking mouth with your mouth. I dare you, Marvis (Vino și închide-mi gura naibii cu a ta. Te provoc, Marvis).”

„Ce sâcâitor ești.”

„Jajaja.”

„Înainte, dacă cineva îmi zicea așa ceva, o luam la fugă.”

„Și de ce cu mine nu fugi?”

„Pentru că cred că vorbești serios.”

De data asta eu am fost cel care a tăcut. Marvis s-a apropiat mai mult de mine ca să ne ținem de cald.

„Simt că ești sincer. O spui pur și simplu, nu ca să mă faci să reacționez sau pentru un rezultat. Așa este?”

„Da, așa simt.”

„Eu am fost mereu singur, de aceea nu mă gândesc la viitorul pe termen lung. Trăiesc de pe o zi pe alta. Dar nu fi trist... pentru că astăzi, încă mai am chestii despre Jamie la care să mă gândesc.”

Inima mi s-a topit. Marvis zice că nu este bun la relații, dar reușește să mă zguduie ca nimeni altul. El este cel care comandă mâncarea cu un zâmbet, cel care îmi ia mâna ca să o curețe cu un șervețel cald.

„De ce mă privești așa? Am ceva pe față?”

„Serios acum, câtor oameni le-ai frânt inima?”

„Niciunuia. Sunt doar direct.”

„Direct în ce sens? Că nu crezi în iubire?”

„Dacă mă judecă atât de repede, pot să plece. Nu mă interesează.”

Îmi place independența lui.

„Cred că ar trebui să definim ce avem noi cu un alt cuvânt în afară de „iubire”.”

„How? (Cum?)”

„Ca atunci când te oprești să-mi dai cu balsam pe buze. Ai mai făcut asta pentru altcineva?”

A negat cu capul. Ne-am privit sub lumina caldă.

„Atunci să o definim ca „special”.”

„Și sunt special?”

„Cel mai special lucru care există. Mă crezi?”

Marvis, care părea un pinguin în geaca lui de puf, a bătut darabana cu degetele pe mâna mea. Uneori îi aud răspunsurile deși nu spune nimic.

„Iar a început…”

„Ce?”

„Inima ta. Bate foarte tare. :)”

------

„Mar, nu mai sta atâta în apă. Ai aproape o oră.”

El era în cadă cu cartea lui preferată și cu o bombă de baie strălucitoare pe care o cumpărase. Eu rămăsesem să mănânc ramen iute și alge. Am suspinat și am învârtit clanța de la baie. Era muzică înăuntru; știam că n-o să iasă ușor cu boxele și țigările lui. Mi-am scos cămașa. Voiam să văd cum mă ceartă că am lăsat hainele aruncate; ador când se plânge și își mișcă buzele alea mici.

„Hey! You can’t do this, privacy, please! (Hei! Nu poți face asta, intimitate, te rog).”

Am râs. M-a văzut dezbrăcat și a trebuit să-mi fac loc în cadă în timp ce el protesta în toate limbile pe care le cunoștea. Și-a aruncat cartea și m-a privit fix.

„Ce s-a întâmplat?”

„Ești un nepoliticos.”

„Târzii prea mult. Am venit după tine.”

„Trebuia doar să mă strigi! De ce intri?”

„Ca să economisim apă. Trebuie să ne spălăm împreună. De parcă nu m-ai mai văzut până acum.”

„Nu asta e ideea!”

„Văleu, Marvis, thailandeza ta se îmbunătățește prea mult.”

A suspinat și și-a aprins o țigară, dar n-a apucat decât să tragă un fum înainte ca eu să-l apuc de gât ca să-l sărut. A stat nemișcat o secundă până i-am deschis gura; atunci a lăsat țigara să cadă pe podeaua udă. L-am așezat în poala mea.

„What makes you so happy, Jamie? (Ce te face așa fericit, Jamie?)”

„You (Tu).”

N-a trebuit să stau pe gânduri. M-a sărutat cu o pasiune care tot creștea. Fierbeam ca apa în ceainic. I-am mângâiat corpul, explorând cu degetele. Gementele lui erau muzică pentru mine. Îmi repeta numele mereu; știe că asta e slăbiciunea mea. Mi-a demonstrat că, deși eu cred că domin, voi fi mereu sclavul lui.

Am strâns din maxilar când el însuși s-a ocupat să mă ghideze în interiorul lui. Mi s-a tăiat respirația; era prima dată când nu foloseam protecție (și într-o cadă, oricum nu se poate).

La naiba, Marvis, ești atât de strâmt…

Eu am fost cel care a ajuns să geamă pentru că el se mișca cu un ritm capricios ca să mă tortureze. Încet, repede, rotind... a trebuit să mă agăț de umerii și de talia lui ca să răspund cu forță până când strigătele lui au umplut baia. Am schimbat sărutări pline de dorință. Fiind atât de aproape, simțeam că tot am nevoie de mai mult de la el.

„Iubitule, ține-te bine.”

„Nu... nu vreau să schimbăm poziția.”

Dar copiii capricioși trebuie pedepsiți. L-am ridicat în brațe cu picioarele în jurul taliei mele; a cooperat încolăcindu-și picioarele de șoldurile mele și brațele după gâtul meu. Am reușit să ne ducem până la pat fără să mă opresc din a-l săruta nicio secundă.

Marvis gemea lipit de mâna mea. Obiceiul lui de a-și mușca degetele când mă port dur cu el mă induce în eroare: o face ca să mă opresc sau ca să continui mai tare?

„Deschide bine picioarele…”

„Nu vreau…”

„Nu fi rebel. Repede.”

Era tot roșu de la mușcăturile mele. I-am sărutat spatele după ce l-am întors. Își îngropa fața în pernă, refuzând să asculte. Mi-am frecat corpul de al lui, ispitindu-i intrarea. M-am aplecat să-i sărut obrazul și să-i șoptesc la ureche: „Chiar dacă nu le deschizi, pot să te am oricum. :)”

Până la urmă a cedat, incapabil să-și reziste propriei dorințe. Am privit imaginea perfectă a corpului său mișcându-se în ritmul loviturilor mele. Avea ochii umezi și scotea gemete dulci. M-am oprit intenționat ca să mi-o ceară el.

„Jamie, nu face asta…”

„Tu ești cel care este rebel cu mine.”

„Te rog…”

Poți fi mai drăguț de atât, Marvis?

I-am prins șoldurile ca să nu se mai miște. Avea ochii plini de lacrimi din cauza nevoii. M-am mișcat încet, torturându-l.

„Phi Mee… ahhh.”

Inima mi-a dat o smucitură. Cum poate fi atât de sexy? Mă numea „Phi Mee” mereu, făcându-mă să mă simt dominant, cerându-mi să fiu blând cu el. Dar realitatea este că el este cel care deține controlul. Mă consumă lent până când nimic din ce este al meu nu-mi mai aparține doar mie. Totul este al lui acum.

======

„Ți-era foarte foame, purcelușule?”

„Ce-ai făcut de m-ai trimis să cumpăr mâncare la două dimineața?”

„Întreabă-te singur”, a zis Marvis prefăcându-se supărat.

I-am pus ramenul lui preferat în față, cu un ou și garnituri. I-am servit sucul. Și-a încrucișat brațele.

„Vrei să-ți repet ce-ai zis? În ce scenă și cum?”

„Gata, ajunge!”

„Ești numărul unu, Marvis. O tentație totală.”

„Taci!” m-a amenințat cu bețișoarele.

El era în pijama, iar eu foloseam o agrafă pe care o avea în cameră ca să-mi dau părul de pe față. Mâncam când aproape m-am înecat văzându-l cum își pune o mască facială de porc cu o îndemânare de expert.

„La ce te uiți, funduleț mare? N-ai mai văzut un bărbat care are grijă de el?”

„Cof, cof...” am râs. „Am văzut că era drăguță și am cumpărat-o. Arată bine purcelușul?”

„Ești incredibil.”

Nu puteam să fiu supărat pe el. Părea un purceluș mic stând în fața mea.

„Când o să te oprești din râs?”

„E mult prea amuzant. Mâine o să-ți pun eu una cu Shrek ție, grasule.”

„Gras eu? N-am burtă.”

„Mănânci ramen la două dimineața... gândește-te.”

„Păi am consumat multă energie.”

„Și asta în condițiile în care eu am făcut toată treaba! Tu doar te-ai urcat la început... au!”

Mi-a aruncat o bomboană în față.

„Ai grijă, fiindcă la noapte o să te îmbrățișez atât de tare încât n-o să poți dormi.”

Se plângea el, dar a mâncat tot ce i-am cumpărat. El nu prea are mâncare în casă, doar apă. Trăiește foarte singur.

„Du-te să te speli pe dinți ca să ne culcăm. Ai o întâlnire devreme, ai uitat?”

„Mmm... am mâncat și mi s-a făcut somn.”

„Și zici că nu ești gras. Asta e atitudine de gras.”

„Nu mă mai tachina!”

Ne-am spălat pe dinți împreună. L-am întrebat de ce se spală iar, dacă o mai făcuse deja.

„Mi-era teamă să nu fii singur”, a zis el.

Cred că cel care se simte singur este el.

Ne-am băgat în pat la trei dimineața. Mă foiam sub pături până când m-a atins.

„Mi-e frig, Jamie.”

„O să dau căldura mai tare, e bine?”

„Avem două pături, de ce să dormim separat? Hai să le folosim împreună.”

Jamie a zis-o pe jumătate adormit; era epuizat de munca de peste zi. M-am apropiat de el, am aranjat păturile ca să împărțim una și am pus-o pe cealaltă deasupra amândurora. Nu sunt friguros, dar să-i simt corpul cald aproape m-a făcut să-mi îngrop fața în pieptul lui.

„Noapte bună, funduleț mare.”

„Wish the bedbugs bite you all night, Jamie (Să te muște plonițele toată noaptea, Jamie).”

I-am dat un ghiont ușor în piept în timp ce mă îmbrățișa în cea mai comodă poziție.

„O să consider asta un „noapte bună”, știi de ce? Pentru că atunci când te-am îmbrățișat, am simțit ceva”.

El se apropie de mine mai mult în fiecare zi. Nici repede, nici lent. Fără să invadeze, fără să-mi ia nimic. Doar îmi face inima să bată de parcă ar vrea să-mi iasă din piept.

„Și ai zâmbit pentru că știai asta”.

În noaptea aceea, el m-a făcut să am cele mai frumoase vise.