CAPITOLUL 5

 

  Capitolul 5

Notă Maya: ghilimelele sunt folosite pentru fantome și prietenii imaginari.👻

       Cazul în care  au fost implicați Min și Donut s-a încheiat mult prea ușor. Daotok își imaginase ceva măreț, ceva demn de un thriller investigativ, o rețea internațională de trafic de droguri de mare profil, o crimă brutală pentru o moștenire sau chiar o conspirație politică adânc înrădăcinată, plină de trădare și înșelăciune. În schimb, se terminase aproape fără nicio luptă, nimic mai mult decât o  infracțiune legată de ranchiună personală. I-a lăsat un gust amar, ca o masă care promitea savoare, dar se dovedea fadă. Se pregătise chiar și pentru pericol, convins că, dacă se va implica în ceva care îi va pune viața în pericol, se va asigura că nimic din toate acestea nu va ajunge până la familia sa. Tatăl său, Gavin, și bunica sa, Phuangthong, trebuiau să fie în siguranță. Mersese chiar atât de departe încât să-i spună tatălui său că, dacă i se va întâmpla ceva, toate economiile sale ar trebui folosite pentru a avea grijă de domnul Jeon, fără excepții. Când și-a exprimat dezamăgirea, tatăl său nu a făcut altceva decât să râdă.

-Exact așa e,  ca tine, Daotok. Poate că ar fi trebuit să știe că nu trebuia să se aștepte la ceva extraordinar.

O voce i-a întrerupt gândurile.

,,Dao, îmi pare rău.” Daotok a oftat, frecându-și tâmplele.

-Pentru ce îți pare rău?

„Îmi pare rău că am fost ucis. Îmi pare rău că, cazul meu nu a fost legat de traficul internațional de droguri. Îmi pare rău că nu a fost mai palpitant!”

-Ugh...

„Nu te uita așa la mine!” Donut, deși era o fantomă, a avut totuși îndrăzneala să se îmbufneze. Era greu să rămână supărat pe el când părea atât de sincer și de vinovat, chiar dacă Daotok nu știa exact ce să facă cu ciudata lor legătură. De când cazul fusese rezolvat, Donut nu trecuse mai departe. Și mai ciudat, legătura lor devenise mai puternică. Daotok nu mai avea nevoie să-și scoată brățara ca să-l vadă, Donut era acolo, o prezență persistentă în viața lui de zi cu zi.

„Ce?” a întrebat Donut.

-Nimic.

,,Bine.”

Donut s-a prăbușit pe pat, simțind clar că Daotok nu avea chef de conversație. Între timp, Daotok continua să urmărească cazul. O-Lin se predase, mărturisind totul. Min intentase acțiuni legale, hotărâtă să facă dreptate. Trecuse aproape o săptămână de când venise ultima dată, dar părea că totul progresa conform așteptărilor. Apoi, fantoma a vorbit din nou, cu o voce neobișnuit de slabă.

„Dao.” Daotok nu a răspuns.

„Mi-e frică.”  Băiatul a încremenit. Nu era sigur că vrea să audă restul.

„Mi-e frică că voi dispărea”, a șoptit Donut. Sunt doar o fantomă acum. Cum ar putea o fantomă și o persoană să se iubească?”

Greutatea acelor cuvinte s-a așezat apăsător între ei. Înainte ca Daotok să se poată gândi la un răspuns, Donut a înțepenit brusc.

„E cineva aici.” Daotok a clipit.

-Ce?

„La naiba, la naiba, la naiba”, a bâlbâit Donut înainte să dispară. O bătaie puternică a răsunat în cameră. Daotok s-a întors spre ușă, ezitând înainte de a privi prin vizor. Sprâncenele i s-au încruntat de surpriză.

-P” Min? A rostit el încet. Femeia care stătea afară arăta complet diferit față de ultima dată când o văzuse. Dispăruse fața epuizată și obosită pe care și-o amintea din închisoare. Acum, era machiată intens, părul blond ondulat perfect. Un top scurt și blugi îi îmbrățișau silueta, cu un tatuaj șerpuind pe burtă. Când și-a dat părul pe spate, unghiile ei false au prins lumina, strălucind. Arăta...Uau...Arăta grozav.

-Hei, a salutat ea. Daotok a ezitat.

-Da? S-a întâmplat ceva?

-Donut mai e aici? Ăsta a fost primul lucru pe care l-a întrebat, fără politețuri, fără amabilități. Direct la subiect. Daotok a aruncat o privire furișă prin cameră. Donut stătea ghemuită în spatele frigiderului, cu ochii mari de panică, implorându-l în tăcere să nu-i dezvăluie prezența. Daotok a oftat, regretând deja  lucrul pe care urma să-l facă.

-Nu, nu e aici. Ochii lui Min s-au îngustat.

-Ăă?

...Nu e aici acum.

-Mincinosule! a spus Min batjocoritor, intrând.

-Nu te numesc așa pe tine , ci îl numesc așa pe el. Fata a cercetat camera, cu ochii ageri, ca și cum s-ar fi așteptat ca impresia ei, să se materializeze în orice moment.

-Tocmai i-am făcut merite. Călugărul a spus că e încă prin preajmă. Arată-te, la naiba. Din ascunzătoarea lui, Donut a scos un suspin înăbușit. Încet, a pășit înainte, întinzând mâna să o îmbrățișeze, dar Min nu a reacționat. Nu-l putea vedea. Nu-l putea simții.

,,Și mie mi-e dor de tine...” a murmurat el. Min a tremurat.

-Ce naiba? De ce mă simt așa ciudat? Mă îmbrățișează chiar acum? Daotok a încuviințat din cap. Min s-a încruntat, apoi și-a întins brațele, încercând să răspundă la îmbrățișare. Mâinile ei au trecut prin gol. -Așa funcționează?

Donut s-a crispat. „Min, ce-i cu parfumul? Pute.” Min s-a întors către Daotok.

-Spune ceva?

-Ăă... Daotok a ezitat.

-Zice că parfumul tău pute.

-Nenorocitule. Min și-a dat ochii peste cap.

-Ăsta e primul lucru pe care-l spui? Nu e parfum, e lichid de îmbălsămare, idiotule!

„E dur”, a mormăit Donut. Nu mă mai iubești?” Daotok era mijlocul lor de comunicare.Min a râs batjocoritor. 

-Bineînțeles că da! Mi-e atât de dor de tine, idiotule. Am băgat-o deja pe O-Lin la închisoare. Era cât pe ce să o plesnesc în instanță. O să se distrugă acolo. Echipa mea e peste tot.

„Ai preluat închisoarea atât de repede?” a chicotit Donut.

-Am programat chiar și o băută cu gardienii după ce am ieșit. Fata a rânjit, satisfăcută.

-Omule, a fost o risipă să-ți ofer merite. Nu mai ești așa de cald ca înainte. Donut nu a răspuns. În schimb, s-a agățat de ea, ca și cum s-ar fi temut că va dispărea. Min a oftat.

-Continuă să mă îmbrățișezi, Donut. Unde altundeva vei găsi pe cineva care să te suporte?Daotok a pășit pe balcon și și-a scos telefonul. A sunat-o pe bunica lui.

-Ce s-a întâmplat, dragul meu nepot?

-Bunico Phuangthong, a salutat el. Există vreo modalitate prin care cineva fără sensibilitate spirituală să vorbească cu fantomele?

-De ce ai vrea să știi asta? Este împotriva ordinii naturale. Daotok a oftat.

-Bunico, am vorbit deja cu ei. Suntem practic prieteni apropiați acum.

-A, serios? Hmm... o modalitate de a vorbi cu ei? Poate încerci să cauți online. Există ceva... un fel de metodă de conectare cu fantomele.

-Să caut online? Va funcționa măcar?

-Nu știu. Încearcă. Daotok a făcut-o și spre surprinderea lui, a funcționat. Spre seară, Min îl putea vedea aproape clar pe Donut. A plâns și mai tare. Daotok, epuizat, i-a lăsat să se reunească. Când s-a întors mai târziu, i-a găsit încă adânciți în conversație. I-a privit o clipă înainte de a se întoarce. Cumva, avea sentimentul că acesta era doar începutul. Tânărul s-a uitat la Donut, cu fața cuprinsă de o îngrijorare tăcută, în timp ce aerul dintre ei zumzăia de tensiune. Donut, o prezență translucidă prinsă între tărâml viilor și al morților, părea pierdut în gânduri grele, de o frică de care nu  putea fi alungată. Daotok fusese întotdeauna cel spre care oamenii se îndreptau atunci când îi cuprindea confuzia și îndoiala, iar acum simțea greutatea acelei responsabilități.

-Îmi pare rău, m-am lăsat puțin dusă de val. Ies acum... Vocea lui Min s-a auzit plutind din ușă, tonul ei era ușor, dar însoțit de ceva ce Daotok nu-și putea da seama. Stătea ținând o umbrelă, unul dintre acele vechi sfaturi online: deschiderea unei umbrele în interior ar putea ajuta la dezvăluirea spiritelor.  Daotok nu credea în astfel de superstiții, dar iată-o, încercând oricum. Au mai  schimbat câteva cuvinte între ei, apoi silueta lui Min s-a retras, făcând un ușor semn cu mâna, lăsând în urmă tensiunea subtilă care prinsese rădăcini în cameră.

„Pleci deja?” Daotok l-a auzit pe Donut murmurând, vocea lui fiind  nuanțată de ceva  întunecat.

-Nu fi dramatic. Mă mut în două sau trei zile, a răspuns Min, pașii ei îndepărtându-se. Ușa s-a închis cu un clic, dar Donut a rămas unde era, prăbușit în locul obișnuit, o ușoară tristețe plutind asupra lui ca un nor. Privirea lui nu s-a desprins niciodată de locul în care stătuse Min.

-De ce te îmbufnezi? a întrebat Daotok, mișcându-se să-și pună jos geanta cu o mișcare aproape absentă, degetele lui atingând cureaua de piele în timp ce se uita la tovarășul său. Donut nu a răspuns imediat. În schimb, s-a uitat fix la podea, cu o încruntătură adâncă între sprâncene.

 „Mi-e frică.” Daotok a făcut o pauză, aerul simțindu-se brusc mai greu.

-De ce? Vocea lui Donut a tremurat în timp ce vorbea: „Mi-e frică că voi dispărea.” Inima lui Daotok a tresărit. S-a întors cu fața spre el, lăsându-și lucrurile jos.

-Ce vrei să spui?

„La început, am crezut că sunt aici pentru că aveam treburi neterminate”, a continuat Donut, cu o voce blândă, dar disperat, ca și cum cuvintele pe care le rostea erau mai mult pentru el însuși decât pentru oricine altcineva. „Dar acum că totul e rezolvat... când voi dispărea?”

Daotok a expirat încet, îndreptându-se spre masă, unde a început să despacheteze câteva obiecte mici. Mișcările sale erau deliberate, dar ochii nu-l părăseau pe Donut.

-Nu vei dispărea, a spus el blând, cu un calm constant în voce.

-Nu ești aici doar din cauza unor treburi neterminate. Este din cauza duratei tale de viață.

„Serios?” Vocea lui Donut abia s-a ridicat deasupra unei șoapte.

-Da, l-a asigurat Daotok, continuând să despacheteze, degetele lui atingând obiectele ca și cum le-ar fi ancorat în acel moment.

-Nu ți-ai luat viața. Nu trebuie să repeți ceea ce s-a întâmplat, ca Proa sau Eung. Ai fost ucis, la fel ca P’ Cream. Ea este încă prin preajmă pentru că durata ei de viață nu s-a încheiat încă. Ochii lui Donut s-au mărit ușor când a realizat, dar încă exista o incertitudine în privirea lui. 

„Oh... chiar așa? Dar...” A ezitat înainte să întrebe. „E în regulă să rămân?” Daotok a făcut o pauză, mâinile i se înmuiau în timp ce se gândea.

-De ce întrebi? Tonul lui era nepăsător, dar profunzimea întrebării atârna între ei ca un fir fragil.

„O persoană și o fantomă, Daotok”, a murmurat Donut, cu o voce plină de confuzie.

„Min pare atât de fericită. Chiar plănuiește să se mute înapoi cu mine. Dar este corect? Nu am un corp fizic. Nu ar trebui să o las pe Min să meargă mai departe și să găsească pe cineva real,  pe cineva care să aibă grijă de ea?”

În cameră, s-a lăsat liniștea pentru o clipă. Daotok putea simții gravitatea întrebării, dar nu a răspuns imediat. În schimb, s-a întors la masă și a continuat să-și organizeze lucrurile. -Este P’ Min genul de persoană care are nevoie de cineva care să aibă grijă de ea? a întrebat el încet.

„Nu”, a răspuns Donut aproape imediat, ca și cum răspunsul ar fi fost evident.

„Când eram împreună, ea era cea care avea grijă de mine.”

-Și... nu vrea ea să aibă grijă de tine și acum? Întrebarea lui Daotok era simplă, dar suficientă pentru a îl face pe Donut să se oprească. Expresia fantomei s-a înmuiat, îndoiala dispărând încet de pe fața lui.

„Ba da”, a spus Donut încet, o mică greutate dispărându-i de pe umeri.

„Mulțumesc, Daotok. Mă simt mult mai bine acum. Băiatul a dat ușor din cap, oferind un zâmbet slab în timp ce tovarășul său găsea puțină alinare în cuvintele lui.

-Cu plăcere, a spus el, întorcându-se la sarcina sa. Gândurile lui au rătăcit o clipă, reflectând la conversațiile pe care le avusese cu cei din jurul său. Acum exista o blândețe în inima lui, o conștientizare că dragostea, în toată complexitatea ei, era o sabie cu două tăișuri. Unii iubeau bine, alții iubeau prost, dar, în cele din urmă, totul era la fel, o forță imprevizibilă. Dacă găseai dragoste bună, erai norocos. Dar chestia cu dragostea, era că nu funcționa întotdeauna așa. Până când îți dădeai seama de cum va fi, nu mai exista cale de întoarcere.

   Deodată, o voce i-a străpuns gândurile, iar umerii lui Daotok au înțepenit.

„Lui Michael îi este dor de el.”

-Nu începe, a întrerupt imediat Daotok, tonul său devenind ascuțit când a recunoscut vocea. Atmosfera s-a schimbat, iar   Emma stătea lângă Donut, deși el nu o putea vedea. Prezența ei era familiară, dar tulburătoare.

„Dao, cu cine vorbești?” Vocea lui Donut era plină de confuzie și îngrijorare. Donut se uita înainte și înapoi, între Daotok și spațiul gol de lângă el, neliniștea lui crescând.

 „Mă simt neliniștit.”

-De ce? A întrebat Daotok, deși simțea și el că o tensiune ciudată umplea camera.

„Daotok, cu cine vorbești? Mi-e frică acum”, panica lui Donut era palpabilă, vocea lui ridicându-se ușor de frică.

„Tocmai a încercat să vorbească cu tine”, a spus Emma sec, ca și cum ar fi fost cel mai superficial lucru din lume.

-Nu contează, a mormăit Daotok, o ușoară încruntare traversându-i fața.

-L-am blocat deja.

„Bine. Nu te mai întoarce la el”, a spus Emma ferm.

-Nu o voi face, a răspuns Daotok, promisiunea scăpându-i fără să se gândească.

„Promiți?” Vocea Emmei se înmuiase, ca și cum ar fi căutat liniște.

-Promit, a repetat Daotok, cuvintele sunând aproape definitive, deși l-au lăsat cu un ciudat sentiment de disconfort. Donut a clipit, evident confuz de conversația care se desfășura în fața lui. „Ce promisiune? Serios, cu cine vorbește Dao?”

   Tânărul a zâmbit pur și simplu, confuzia dintre ei devenind mai intensă cu fiecare întrebare fără răspuns.

~ ~ ~

  Arthit s-a lăsat pe spate în scaun, aruncând o privire prin cameră pentru a o vedea pe Min dansând cu o energie care părea nemărginită. Mișcările ei erau fluide, șoldurile i se legănau în ritmul muzicii. Mulțimea din jurul ei era încremenită, fascinată de fiecare pas al ei. Nu se putea abține să nu privească, captivat de felul în care ea atrăgea atenția fără să încerce măcar. Atmosfera era electrizantă și dacă era sincer cu sine însuși, o parte din el o invidia cât de liberă se mișca.

Cum reușește? S-a întrebat el, o urmă de gelozie strecurându-i-se în gânduri.

Aș vrea să mă pot mișca și eu așa.

După o vreme, Min, evident epuizată după spectacol, s-a întors la masa lor, și-a turnat o băutură și o a dat-o pe gât dintr-o dată.

-Min! A strigat Arthit, cu o voce calmă, dar cu o notă de amuzament. Ea s-a uitat la el, cu vocea răgușită din cauza efortului, dar totuși tachinatoare.

-Ce? A întrebat ea, cu un zâmbet viclean afișat pe buze.

-Mă vrei, nu? Arthit a ridicat o sprânceană, un zâmbet conturându-i-se pe față.

-Nu începe cu mine, nenorocitule. Dacă îmi pierd autocontrolul, o să regreți. Min s-a lăsat pe spate pe canapea, râzând ușor și fără griji.

-Hai! În sfârșit o să am un doctor drept soț. El a râs disprețuitor, dând ochii peste cap.

-Și eu, o să am o fostă deținută drept soție, nu? Min i-a aruncat o privire jucăușă. 

- Flăcău, am ieșit din închisoare, a spus ea, evident nederanjată de tachinarea lui. Arthit a oftat, foindu-se ușor în scaun.

-Cum merge cu Donut?

-Bine, a răspuns ea ridicând din umeri.

-Am aranjat deja să mă mut în apartamentul de vizavi de al tău. Arthit s-a uitat la ea cu o ușoară îngrijorare.

-Ești sigură de asta?Min a oftat, așezându-se lângă el pe canapeaua mică.

-Da, m-am gândit bine. Expresia ei s-a înmuiat pentru o clipă.

-Nong Daotok a spus că Donut e încă prin preajmă pentru că timpul lui nu s-a terminat încă. Așa că voi rămâne cu el până se va termina. Arthit a ridicat o sprânceană.

-Ce-ar fi dacă timpul lui se termină luna viitoare?Min a râs ușor.

-Ar fi nasol. Dar știi ce? Nu aș regreta. M-am împăcat deja cu asta. Sigur, aș fi tristă, dar..., simt că...chiar e aici, știi? Putem vorbi și chiar îl pot atinge. Arthit, surprins, s-a întors spre ea.

-Îl poți atinge?

-Da, e ca atunci când o fantomă te bântuie în timpul paraliziei în somn. Ai pățit vreodată asta? a întrebat Min, cu o voce nepăsătoare.Arthit a dat din cap, luând încă o înghițitură din băutură. 

-Da, a răspuns el, nesigur încotro avea să se îndrepte conversația.Min s-a aplecat, vocea ei scăzând la o șoaptă tachinatoare.

-Și te-ai masturbat în fața unei fantome, nu-i așa?Arthit a înlemnit, cu băutura pe jumătate la buze.

-Ți-a spus Donut asta? Min și-a acoperit gura, încercând să-și înăbușe râsul.

-Da, nu m-am putut opri din râs, Thit. Ești atât de scârbos. Serios, totuși, fantoma aia trebuie să fi fost atât de reținută. Dacă eram eu, aș fi sărit pe tine. Arthit s-a retras, râzând în sinea lui.

-Scârbos, serios? Și tu, atât de disperată?

-Nu disperată, doar sinceră, l-a tachinat Min.

-Și da, îl pot atinge uneori, dar nu întotdeauna. Probabil trebuie să fac mai multe fapte bune pentru el. Poate pentru că încă suntem conectați. Arthit a chicotit, clătinând din cap.

-Să-l poți atinge pare convenabil. Felicitări, te-ai alăturat oficial clubului „Oameni care se întâlnesc cu fantome”. Min a ridicat o sprânceană.

-Sau e vorba de „Fantome care se întâlnesc cu oameni”?

-Ai dreptate, merge și așa, a mormăit el.

-Dar serios, pot oamenii și fantomele măcar... știi? Lumea e atât de ciudată acum. Min a ridicat din umeri.

-Dacă timpul lui nu se termină, va rămâne, nu?

-Da. De ce?

Arthit a ridicat din umeri, încercând să pară indiferent, deși curiozitatea îl rodea.

-Eram doar curios, a spus el, cu o voce respingătoare. Înainte ca Min să poată răspunde, un bărbat s-a apropiat de masa lor, cu o voce puternică și familiară.

-Min, a trecut ceva timp. Ea nici măcar nu a ridicat privirea, răspunsul ei fiind sec.

-Da, am fost la închisoare.Bărbatul a ezitat, evident luat prin surprindere de sinceritatea ei.

-Îmi pare rău să aud de Donut.

-Mulțumesc, a răspuns Min, cu un ton încă slab.

-Min, a continuat bărbatul ezitant, mai am o șansă? Fata nu a stat pe gânduri.

-Nu. Ești prea ,,mic”. Bărbatul stătea acolo, uluit, cu fața palidă ca și cum ar fi fost lovit. Arthit abia își putea stăpâni râsul.

Min, uneori ești prea directă.

Bărbatul, încă uluit, încerca să-și recapete puțin stăpânirea de sine.

-Ce e așa amuzant?-Tu, a spus Arthit simplu, rânjetul său lărgindu-se. Bărbatul s-a înfiorat, încercând în mod evident să salveze aparențele. -Cauți probleme?Arthit și-a înclinat capul, rânjetul său crescând.

-De ce? Te oferi? Min nepăsătoare, i-a aruncat bărbatului o privire.

-Nu te pune cu prietenul meu. Dispari. Tipul ezita, dar tonul lui Min nu lăsa loc de argumente.

-Pleacă, sau prietenul meu te va trânti de un perete. E agresiv, știi? Arthit a râs, prefăcându-se surprins.

-M-ai întrebat  mai întâi,măcar?

Bărbatul, evident învins, a plecat. Min a oftat ușor, expresia ei devenind puțin mai serioasă.

-A fost dur. Să spui  că are o ,,mărime” mică... probabil este cea mai mare insultă pentru un tip.

-De ce? a întrebat Arthit, amuzat. E adevărat. Min a dat ochii peste cap.

-E prietenul unui amic de-al meu, am băut odată și mi-a spus că-i plac. L-am refuzat, dar a încercat să mă atace.

-Ce?! Ce s-a întâmplat?a întrebat Arthit, îngrozit.

-Nimic special, a răspuns Min, pe un ton nonșalant. I-am spart capul. Și acum s-a întors, cerând o șansă. Îți vine să crezi câtă îndrăzneală are? Arthit a râs, clătinând din cap.   

 -Dar ce, acum e o crimă să fii mic? Oamenii discriminează în funcție de sex și culoarea pielii, iar acum de mărime? Viața e grea. Min a rânjit.  -Judecând după felul în care vorbești, și tu ești mic, nu-i așa? Îmi pot da seama. Arthit a ridicat o sprânceană.

-Vrei să afli? Îți voi demonstra că te înșeli și vei regreta. Min l-a tachinat mai departe, clipind din gene.

-Oh, atât de încrezător. Nu m-ar deranja.

-Min, mă faci să roșesc, a tachinat-o la rândul său Arthit, deși inima i-a tresărit la vederea atitudinii ei jucăușe.

-Calmează-te, omule. Ești ca o oală sub presiune. Se pare că ai fost privat de ceva.

-Abia am timp să beau, darămite să mai spun de altceva, a răspuns Arthit cu un zâmbet ironic.

-Săracul de tine, nu se chinuie și ceilalți prieteni ai tăi, la fel?

-Nu! Toți sunt căsătoriți, a spus el, ridicând paharul într-un salut prefăcut.

-Atunci găsește-ți o prietenă. Ai deja o grămadă de admiratoare. Alege ce vrei.

-Nu mă interesează.

-Nu te interesează dragostea? A insistat Min, cu o voce plină de curiozitate.

-Da, a răspuns Arthit ferm. Mă interesează mai mult... să... plătesc pentru asta. Min a izbucnit în râs, ciocnindu-și paharul de al lui. Au continuat să bea și să vorbească, conversația curgând fără efort, până când noaptea s-a scurs și a venit timpul să meargă acasă. Min, care nu era prea beată, l-a dus înapoi la apartamentul său, unde Arthit a ieșit împleticindu-se din mașină, abia reușind să găsească cartela de acces pentru a deschide ușa. Odată intrat, s-a prăbușit pe pat, cu mintea încărcată de alcool și gândul la Donut. După câteva momente, a început să se cufunde în greață și s-a împleticit spre baie să vomite. Stând pe podeaua băii, nu a putut scăpa de sentimentul de gol care îl cuprinsese.

Min e atât de norocoasă, s-a gândit el cu amărăciune.  Chiar și fără Donut, ea e totuși atât de norocoasă. Și-a luat telefonul și l-a sunat pe Direk, singura persoană care părea să răspundă mereu, indiferent de oră.

-Direk, a mormăit el când  bărbatul a răspuns la telefon. Vocea lui Direk era amețită, enervată.

-Ce s-a întâmplat, omule? Oamenii încearcă să doarmă.

-Direk, a repetat Arthit, cu un ton calm și ușor neclar.

-Da, ce? Arthit a chicotit ușor.

-Direk.

-De fiecare dată când ești beat, mă suni. Sunt fostul tău iubit sau ceva de genul?

-Mai întâi ai fost tatăl meu, apoi prieten și acum fost iubit. Ce urmează? a glumit Arthit, încercând să destindă atmosfera. Direk a oftat adânc.

-Tip amuzant, ce vrei?

-Nimic. Doar... mi-e dor de tine, a recunoscut Arthit, cuvintele sale fiind neclare pe măsură ce ieșeau de pe buze.

-Ești bine? a întrebat Direk, cu o voce mai blândă.

-Sunt bine. Doar sunt beat. Vorbesc fără sens. Totul pare atât de copleșitor acum, a spus Arthit, dezvăluind cu ușurință adevărata sa tulburare din interior. Direk a făcut o pauză, îngrijorarea fiindu-i clară în voce.

-Trec mâine pe la tine.

-De ce? Nu ai de lucru? a întrebat Arthit, râzând din nou. Compania ta va da faliment fără tine.

-Ai grijă la ce vorbești. Uneori mă întreb dacă ești cu adevărat cel mai puternic spermatozoid al meu.

-Direk, nu-mi mai spune așa. E atât de scârbos, a gemut Arthit, ținându-și capul în mâini. Direk îl salvase în contacte drept „Micul Spermatozoid”  singura poreclă cu care Arthit nu se va obișnui niciodată.

-Ei bine... nu-i așa? a spus Direk, râzând. Arthit a dat ochii peste cap, chicotind în continuare.

-Ce vrei? Ce s-a întâmplat? vocea lui Direk a devenit din nou serioasă. Arthit a ezitat, apoi a oftat.

-Îți amintești de Donut, cel care a fost ucis? Încă e prin preajmă. Spune că nu i s-a terminat încă vremea. Direk a tăcut o clipă, apoi a răspuns încet.

-Înțeleg.

-Direk... a început Arthit din nou, cu vocea tremurândă, dar bărbatul l-a întrerupt.

-Nu spune asta!

-Știu. Nu o voi face. E imposibil. Îmi pare rău, sunt doar beat, a murmurat Arthit. Vocea lui Direk s-a înmuiat și mai mult.

-Las-o baltă. Du-te la culcare.

-Chiar vii mâine? a întrebat Arthit, dorind să se liniștească.

-Da. Hai să luăm prânzul împreună.

-Nu ai treabă? Vin eu la biroul tău dacă vrei.

-Bine. Vino pe la 11:30. Vrei să mergi la biserică după?

-Nu, nu, mulțumesc.

-Bine, merg înapoi la culcare. Am o  întâlnire devreme mâine.

-Bine, a răspuns Arthit, închizând apelul cu un oftat adânc. A aruncat telefonul pe pat, greutatea conversației persistând. Nu putea să-și alunge imaginea lui Donut din minte, golul trăgându-l din nou în capcana sa.  Alcoolul i-a provocat aburi în cap și a ieșit pe balcon, fără cămașă, lăsându-se lovit de aerul rece în timp ce ploaia se revărsa. Cu o țigară în mână, se uita la lună, fumul cenușiu înconjurându-l.

La naiba. Doare.

Nu se putea opri din a se gândi la ea, nu putea alunga dorul. Cu coada ochiului, și-a observat vecinul stând pe balcon, lăsându-se  și el udat de ploaie. Bărbatul ținea o cutie de bere din care  bea. S-a întors să se uite la Arthit, ochii lor întâlnindu-se pentru o  clipă înainte ca amândoi să se întoarcă, neinteresați.

-Ai  să-mi dai și mie una? a strigat vecinul încercând să acopere zgomotul produs de ploaie.

-Ce? a întrebat Arthit, distras.

-O țigară, a răspuns bărbatul.

-Nu, a rostit Arthit sec.

-Îți dau o bere la schimb.

-Tocmai am băut una.

-Se pare că ți-ar prinde bine încă una.

-Bine. Adu-mi o doză. Arthit a fost de acord, iar bărbatul i-a întins o bere în schimbul unei țigări. Au stat liniștiți fără să spună un cuvânt, fiecare pierdut în gândurile sale, în timp ce ploaia cădea în jurul lor.

Maya👻