Capitolul 4

 CAPITOLUL 4

   Daotok abia a tresărit când bătăile bruște i-au întrerupt filmul de groază. Fusese complet absorbit de film, cu ochii lipiți de ecran, urmărind apariția fantomatică care se strecura într-o casă abandonată. Cu un oftat iritat, a oprit filmul și și-a îndreptat atenția spre ușă. Bătăile s-au auzit iar, persistente.

Din nou? Cu pași lenți și hotărâți, s-a îndreptat spre vizor și s-a uitat afară. Într-adevăr, imaginea familiară a vecinului din camera alăturată l-a întâmpinat. Era cocoșat, evident beat și se clătina ușor.

-Hei, mă poți ajuta cu ceva? a spus bărbatul bâlbâit.

-Nu.  Răspunsul lui Daotok a fost prompt și direct. Înainte ca bețivul să poată spune altceva, Daotok i-a închis ușa în față cu un clic sonor, lăsându-l pe bărbatul de cealaltă parte uluit. Nepăsător, s-a întors la locul său, a reluat filmul și și-a pus căștile pentru a acoperii zgomotul bătăilor repetate.  În ultima vreme, munca fusese copleșitoare și în acea zi trebuia să fie singura lui zi de liniște. Nu avea chef să interacționeze cu cineva, nici că ar fi avut vreodată. Nu era ca și cum ar fi  vrut vreodată să fie deranjat. Bunica lui obișnuia să spună că oamenii se temeau de fantome pentru că credeau că spiritele le puteau face rău sau, mai mult, îi puteau lua. Dacă o fantomă vrea să te ia, trebuie să fii pur și simplu o persoană groaznică, nimeni nu vrea să aibă un suflet rău prin preajmă. Dar dacă vrea să-ți facă rău... ei bine, asta era cu totul altă problemă. Încă nu-și dădea seama ce să facă în privința asta. Donut cu siguranță nu a fost de ajutor în această privință. Într-o seară, fantoma aproape îl smulsese pe Daotok din pat, iar fantoma din baie îl strânse de gât, lăsându-i zgârieturi ascuțite și usturătoare. Dureros, dar ușor de gestionat. Dacă lucrurile se înrăutățeau, o consulta pe bunica lui, Phuangthong. O notificare de pe telefonul său l-a scos din cugetare. Era North.

💌 Ha ha ha! Omule! Am auzit că l-ai încuiat pe P’ Thit în baie și i-ai trântit ușa în nas și azi.  Ha,ha ha!

Daotok a expirat brusc pe nas, vizibil iritat.

💌 Ce e așa amuzant...?Ți-a spus el asta?  North a continuat.

💌 Cam așa ceva. Se plângea de asta în timp ce ne jucam.Ha, ha ha! Ești atât de rece. Îmi pare rău pentru el. De ce nu l-ai ascultat? Voia ajutor cu ceva. Daotok a rămas impasibil.

💌Dacă era important, ar fi trebuit să spună.

North însă, nu era o persoană care să renunțe ușor.

💌E interesant totuși. Se pare că P' Donut  nu a fost ucis de prietena lui până la urmă. P' Thit vrea să vorbești cu fantomele din camera ta. Dacă e nevinovată, dar e blocată la închisoare, e foarte trist.

Daotok s-a încruntat, holbându-se la ecran.

💌 Ți-a spus el însuși asta?

💌 Da. Ha ha ha! Haide, ajută-l. Ai putea salva o persoană nevinovată de la închisoare.

   Asta l-a făcut pe Daotok să se oprească. Dacă cineva cu adevărat nevinovat era închis pentru o crimă pe care nu a comis-o, era ceva ce merita investigat. Tânărul era o persoană care părea rece, dar de fapt avea o inimă caldă și iubea provocările.

💌...Bine. A răspuns într-un final.

North a continuat să se amuze.

💌Mi-ar plăcea să te văd vorbind cu fantomele. Pot să vin și eu?

Daotok nu-l  putea refuza, la urma urmei, era preferatul Emmei.

💌La miezul nopții. Voi încerca să vorbesc cu fantoma care s-a spânzurat.

💌 Nu cred că va funcționa. Nu pare genul cooperant.

 💌Exact. Dar o să încerc.  

   Conversația a mai continuat puțin înainte ca North să sugereze să se joace împreună. Daotok a refuzat, încă absorbit de filmul său. Protagonistul vedea fantome și rezolva crime cu ajutorul lor, straniu de similar cu ceea ce urma el să facă. Emoția i-a pâlpâit în piept. Dacă se dovedea a fi ceva mare, ceva real, atunci poate ar fi fost, o poveste grozavă. Au trecut orele și înainte să-și dea seama, sosise miezul nopții. Daotok și-a scos brățara, cea care de obicei îi diminua sensibilitatea la spirite.  Așa cum era de așteptat, o greutate tulburătoare l-a cuprins, dar de data aceasta, a simțit o senzație diferită. Și-a întors capul spre Donut, care stătea așezat nonșalant pe pat.

,,Dao, nu te apropia de baie.” Daotok nu a răspuns.

„P’ Cream își pierde controlul.” Încă tăcut, tânărul a ignorat avertismentul și a mers direct în baie. Ușa s-a trântit cu zgomot în urma lui. Luminile au pâlpâit violent înainte de a se stinge într-o strălucire bolnăvicioasă. O siluetă întunecată a apărut lângă cadă, cu părul lung și ud lipit de spate. Vocea ei plutea prin aer într-o melodie, ca o tânguială lentă și tulburătoare. Daotok și-a înclinat capul și a privit-o.

-Cânți greșit. Silueta a încremenit.

-Partea aceea ar trebui să fie: «De ce ai...» Vocea lui s-a oprit în timp ce ea s-a întors încet, dezvăluindu-și fața palidă și însângerată. O fantă adâncă și căscată i se întindea pe gât, iar din rană continuau să se scurgă șuvițe groase de sânge roșu. Buzele i s-au arcuit într-un zâmbet grotesc, tăietura de la colțul gurii întinzându-se mai mult decât era omenește posibil. Daotok a observat, pur și simplu.

„...Nu ți-e frică?” a întrebat ea, răgușit.

-Nu.

,,Vrei... să stai aici cu mine?”

-Nu.

Expresia ei s-a crispat. Ochii tulburi și triști s-au umplut de furie.

„ De ce... hi... de ce nu vrei să stai cu mine? De ce a trebuit să ai pe altcineva? De ce m-ai omorât? Aah..” Furia ei a izbucnit într-un țipăt violent, asurzitor, la al cărui ton a tremurat până și aerul. Oglinda s-a crăpat, iar lumina zgomotoasă a pâlpâit neregulat.Daotok s-a crispat.

 -Urechile mele... Un alt țipăt pătrunzător a sfâșiat aerul. Daotok s-a crispat și mai tare, apăsându-și mâinile strâns pe urechi. Sunetul era insuportabil, un zgomot ascuțit, scrâșnind, care îi zgâria craniul. Îi amintea de țipetele asurzitoare de la concertele K-pop la care participase în trecut, stridente, copleșitoare, neobosite. A privit cu ochii deschiși la apariția din fața lui, realizând că totul se adeverea. Trebuie să fi fost fană când era în viață. O voce i-a răsunat brusc în cap.

,,De unde ai știut?”

Daotok s-a înțepenit.

-Ă...?!

„Și tu ești fan?” A ezitat înainte de a mormăi:

-Nu chiar, dar urmăresc niște grupuri.

„Ce grup îți place?”

-Nu am un grup preferat. A expirat și s-a uitat la forma ei spectrală, translucidă, dar tulburător de vie.

-Dar ție? De cine ți-a plăcut? Pot să-i verific pentru tine. Și dintr-o dată, s-a trezit stând în baia slab luminată, angajat într-o conversație lungă despre K-pop cu Cream,  o fantomă răzbunătoare care, cu doar câteva momente în urmă, țipase suficient de tare încât să-i zguduie oasele. Acum, ea își povestea cu animație idolii preferați, deplângând cum le pierduse șirul activităților după moartea ei prematură. Neavând nimic altceva de făcut, Daotok s-a trezit scoțându-și telefonul, căutând noutăți pentru ea. Frumusețea nu-i scăpase. Când a ieșit din baie, extenuarea îi apăsa pe picioare. S-a târât spre pat și s-a trântit lângă Donut, o prezență deja familiară.

-E calmă acum, a murmurat Daotok. Donut a chicotit.

 „Da? Cum ai reușit asta? P’ Cream e de obicei o povară.” Daotok a expirat adânc, frecându-și tâmplele.

-Fiecare are metodele lui.

   Amintindu-și de planul său anterior, s-a întors spre balcon, intenționând să vadă fantoma care se spânzurase. Dar, pe măsură ce se apropia, nu a văzut nimic. Golul straniu al spațiului l-a tulburat.

-P” Cream, unde e cea care s-a spânzurat? A strigat el.

„Nu știu. N-am văzut-o.” a răspuns ea superficial. Sprâncenele lui s-au încruntat, dar a lăsat-o baltă. Schimbând direcția, s-a uitat înapoi la Cream.

-Apropo, știi ceva despre uciderea lui P’ Donut în noaptea aceea?

„Micul Don a dispărut undeva. S-a supărat doar pentru că l-am tachinat puțin. O voce seacă a întrerupt conversația.“

,,Ei bine, ți-ai smuls capul în fața mea.”  Donut apăruse lângă el fără avertisment. Expresia lui era exasperată, deși colțurile buzelor îi tresăreau amuzate.

„Așa?” Cream a rânjit înainte să-și apuce propriul cap. La început, părea că nu va putea să-l scoată, dar cu o smucitură puternică, crăpătura anterioară a cedat și cu un pocnet tulburător, l-a smuls complet. Donut s-a retras instantaneu. „Ahh!” Și-a acoperit ochii cu mâinile, forma sa fantomatică tremurând.

„Min! Min, unde ești? Mi-e frică. Ajută-mă, iubito!” Cream a gemut. „O iubești atât de mult. Chiar și noi, fantomele, ne-am săturat de asta.”

„Nu mă tachina, P’ Cream”, s-a văicărit el.

  Daotok, le urmărea schimbul de replici cu o expresie obosită înainte de a readuce conversația pe făgașul normal.

-Deci, P’ Cream, știi ceva despre noaptea în care P’ Donut a fost ucis?

„Eram în baie. De unde să știu? Încearcă să o întrebi pe Prou.” Daotok a dat din cap, notând numele în minte.

-Bine.

Așezându-se înapoi la birou, a oftat ușor, reflectând la strania normalitate a situației sale. Ry Prou... Probabil  se referea la cea care a sărit de la etajul doi. Încă nu avea nicio idee unde se ascusese fantoma spânzurată. A așteptat. Orele treceau. Când ceasul a bătut două și treisprezece minute, dimineața, ușa balconului s-a deschis scârțâind. O umbră a apărut, Prou. Figura ei spectrală apărând exact ca înainte. S-a mișcat ezitant spre margine, lacrimi tăcute alunecându-i pe obraji. Daotok a pășit înainte, poziționându-se în calea ei.

-M...scuză-mă, a început el, păstrându-și vocea blândă, având grijă să nu o sâcâie.

-Pot să te întreb ceva?Ea nu a răspuns la început, dar apoi s-a întors cu fața spre el. Ochii li s-au întâlnit și pentru prima dată, a părut conștientă de prezența lui.

-În noaptea aceea, a continuat Daotok, când P’ Donut a fost ucis... ai văzut ceva? Fantoma, a rămas straniu de tăcută.

-Ai văzut pe cineva intrând în cameră? Încet, a dat din cap. Pulsul lui Daotok s-a accelerat.

-Altcineva l-a ucis pe P’ Donut, nu-i așa? Cine?Buzele i s-au întredeschis ușor, dar în loc să răspundă, a clătinat doar din cap. ,,Nu știu.”

-Poți măcar să descrii acea persoană? Pentru o clipă, fantoma a ezitat, apoi a șoptit.

,,O femeie. Păr scurt. Cămașă neagră... Trebuie să plec.”

-O, bine. Mulțumesc. Daotok și-a plecat respectuos capul.

-Te voi întreba din nou altă dată. Te rog, pot? Prou a dat o ultimă încuviințare solemnă din cap înainte de a se întoarce și, fără ezitare, a sărit de la balcon. Daotok a rămas încremenit câteva momente, apoi a oftat și s-a retras în cameră. Acum, cel puțin, avea confirmarea că Donut nu murise de mâna propriei iubite. Altcineva îl ucisese. Dar cine?Când i-a transmis informația, expresia feței lui Donut s-a luminat de entuziasm.

,,Trebuie să-l vizitez pe Thit în visele lui cu aceste informații noi”, a spus el. Apoi i-a aruncat lui Daotok o privire plină de speranță.

 „Sau, Dao, îi spui, tu?” Daotok a râs, frecându-și tâmplele.

-Nu, mulțumesc. Fă-o tu. Donut a dat din cap ferm, hotărârea strălucind în ochii lui fantomatici.

„Am înțeles.”

~ ~ ~

   Arthit s-a trezit, corpul său fiind greu de epuizare. Greutatea familiară a cuiva care stătea lângă el s-a înregistrat în mintea sa pe jumătate conștientă. A expirat brusc, iritat.

-Nu din nou... Oricine ar fi fost, putea aștepta. Întorcându-se pe o parte, și-a îngropat cu încăpățânare fața în pernă, refuzând să recunoască prezența care plutea lângă el. Dar chiar când să adoarmă la loc, o strânsoare fermă i-a prins brațul, trăgându-l înapoi.

„Chiar și în visele tale, mă ignori?” Arthit a gemut, deschizând un ochi.

-Din nou? Acum ce mai e? A mormăit el, frecându-și ochii în timp ce se confrunta cu spiritul lui Donut. Acesta, a oftat dramatic.

 „Min, nu m-a omorât.”

Arthit a clipit, neimpresionat.

-Da? Și cine ți-a spus asta?

„Fantoma din cameră.” Arthit a râs disprețuitor. -Și tu ești o fantomă în cameră. Donut i-a făcu semn cu mâna.

„Da, da bine. Nu contează, Daotok i-a cerut.

-De ce nu i-ai cerut tu?

„Pentru că mi-e frică, omule.”

-Lașule. Arthit a chicotit.

„Spune-i lui Min, bine?” a insistat Donut. „Martorul a spus că era o femeie cu părul scurt, într-o cămașă neagră.” Arthit a oftat adânc.

-Bine. Pot dormii acum?„Și spune-i lui Min că mi-e atât de dor de ea. Plâng pentru ea în fiecare zi. Nu pot dormi fără să o îmbrățișez.” Arthit și-a încrețit nasul. -Scârbos... Înainte să îl poată ignora complet pe Donut, prietenul său s-a aplecat, vocea scăzându-i  la o șoaptă. „A, și fantoma aia din baie pe care ai speriat-o...” Arthit a ezitat.

-Da? Ce este cu ea?Donut a rânjit.

„A vrut să-ți spun că este aici, e gata... și așteaptă în baie tot timpul.”

Arthit a înțepenit.

-...La naiba.

   În dimineața următoare, Arthit stătea în siguranță în mașina lui, parcată chiar lângă închisoare, privind fix înainte, în timp ce procesa visul ultimei nopți. Donut apăruse din nou, vorbind ca de obicei, dar de data aceasta, îi oferise informații tulburătoare. Min nu l-a ucis. Fantoma a spus asta. Pe lângă toate acestea, fantoma din baie i-a lăsat un mesaj înfiorător.

-La naiba. Asta e tot ce  pot spune. Pur și simplu la naiba. A murmurat el. Cu câte alte femei ca Min avea să mai aibă de-a face? Doar că acelea, nici măcar nu erau în viață.

A clătinat din cap și a coborât din mașină. În zona de vizită, Min stătea în spatele geamului, ca de obicei. Dar fața ei era diferită, umflată de vânătăi, buza îi era crăpată și o tăietură adâncă îi marca arcada dreaptă. Arthit a ridicat o sprânceană.

-Ce s-a întâmplat cu tine? Min s-a lăsat pe spate în scaun, netulburată.

-Nimic important.

-Ce înseamnă «nimic important»? a insistat el.

-M-am certat cu una dintre șefele de aici aseară. A răspuns netulburată Min.

-Ce?

-E normal, a spus ea ridicând din umeri. Nu aparțin niciunei clici. Asta mă face o țintă. Arthit a expirat încet.

-Și ce s-a întâmplat? Min a rânjit, satisăcută.

-Am trimis-o la spital.

-În niciun caz. Ochii tânărului s-au mărit.

-Da. A ales persoana nepotrivită cu care să se pună. Mi-a stricat un silicon, Thit. Sunt campioana neînvinsă la pălmuit de la Liceul Vishara. I-am bătut pe toți la școală.

-Ai pălmuit oameni?

-Volei, idiotule! Min a dat ochii peste cap.

-Echipa mea câștiga campionatul în fiecare an. Arthit a chicotit.

-Și acum ai trimis pe una dintre șefele închisorii la spital. Nu ești în bucluc?

-Nu, de data asta. Sunt la prima abatere. Dar am planuri să-mi las amprenta aici.

-A, da? Cum? Ea a rânjit.

-O să devin noua mare șefă. O să preiau controlul, o să înființez o bandă, o să fiu regina locului ăstuia. Ce crezi? Arthit și-a ciupit nasul, încurcat.

-Nici măcar nu știu ce să-ți mai spun.

-În fine, a continuat Min, aplecându-se.

-Ai vreo noutate pentru mine?

-Da. Fantoma a spus că nu ai făcut-o tu. Min și-a trântit mâinile pe masă, atrăgând atenția gardianului. S-a recules repede și a zâmbit inocent.

-Vezi? Ți-am spus! Chiar și morții știu că sunt nevinovată!

-Martorul a spus că o femeie cu părul scurt, într-o cămașă neagră, a intrat în camera ta în noaptea aceea. Min s-a încruntat, mintea i se grăbea.

-Cine naiba e aia? Cine mi-a ucis soțul și mi-a înscenat asta? Sunt furioasă, Thit. Află cine a fost.

-Te gândești la cineva?

Min și-a bătut ușor bărbia.

-Păr scurt... Ar putea fi Ming, Olyn sau sora mea. Toți ceilalți au părul lung. Mama mea și mama lui Donut au și ele părul lung.

-Atunci există trei suspecți. Arthit a studiat-o atent.

-În noaptea aceea, erai beată când te-ai întors, nu? Min a dat din cap, afirmativ.

-Da, și?

-Ai încuiat ușa? Fața lui Min a devenit palidă.

 -La naiba. Nu-mi amintesc. Poate am uitat. Arthit a expirat, apoi a concluzionat.

-Dacă ai lăsat-o descuiată, cineva fără cheie ar fi putut intra.

Min și-a mușcat buza.

-La naiba. Asta e o prostie.

-Da, serios, fără glumă. Au stat în tăcere o clipă înainte ca Min să ofteze dramatic.

-Ugh. Mă doare fața pălmuită. Mă dor implanturile. Viața mea e o harababură. Arthit a pufnit.

-E un eufemism. Min a rânjit, înclinându-și capul.

-Tot mă vei ajuta, Thit?Arthit i-a întâlnit privirea, expresia lui înmuindu-se doar puțin.

-Da. Voi încerca tot posibilul. Min a rânjit satisfăcută.

-Bine. Nu face treaba pe jumătate. Altfel, îți ciupesc testiculele. Arthit a oftat dezarmat.

-Ce fel de amenințare e asta? Min a râs. Chiar și în fața tuturor acelor lucruri, avea puterea să zâmbească. Așa era Min...

~ ~ ~

Daotok stătea într-un loc necunoscut, cu degetele ușor încolăcite în timp ce recita numele lui Min în gând. A respirat adânc înainte de a se apropia de însoțitorul așezat în spatele unui birou de lemn zgâriat. Bărbatul abia a ridicat ochii. Privirea sa plictisită a alunecat ușor pe Daotok, înainte de a face un gest spre un loc gol din fața unui gem mare și pătat.

„Așteaptă acolo”, i-a ordonat însoțitorul sec. Daotok s-a supus, așezându-se în scaunul rece de metal. Reflexia sa îl privea fix, dar mintea lui era în altă parte, punând laolaltă tot ceea ce îl dusese acolo. După ce a obținut o pistă crucială de la Prou, bețivul de alături a apărut pe neașteptate, oferind numele a trei suspecți. Nu era mult, dar era suficient pentru a continua. Daotok își petrecuse ultimele zile presând...frații din cameră pentru mai multe detalii, analizând cuvintele lor, expresiile lor, orice l-ar fi putut îndruma în direcția corectă. Își făcuse propria investigație, urmând fire pe care nimeni altcineva nu se gândise să le urmeze. Dar vecinul beat dispăruse. Daotok nu-l mai văzuse întorcându-se în cameră de zile întregi, iar acea absență sâcâitoare îl dusese acolo, la Min. Pentru că acum, era sigur. Știa cine era adevăratul vinovat. Clicul ascuțit al unei uși care se descuia l-a scos din gânduri. O femeie a apărut în câmpul său vizual. Uniforma ei de prizonieră avea o nuanță ternă, decolorată, care nu-i masca prea mult trăsăturile izbitoare. Era frumoasă într-un fel care se înclina spre idealul occidental, pomeți înalți, ochi pătrunzători și o încredere naturală ce nu avea nevoie de machiaj pentru a fi pusă în valoare. Brațele îi erau acoperite de tatuaje, cerneala închisă la culoare i se întindea pe piele ca niște povești gravate permanent. L-a privit îndeaproape, expresia ei fiind de neînțeles.

-Hei, a salutat ea, cu o voce nonșalantă, dar cu o ușoară curiozitate.

-Am crezut că ești Thit. Cine ești tu?

-Ăă, numele meu este Daotok.

Sprâncenele ascuțite ale lui Min s-au ridicat.

-Sunt un tip, a clarificat  Daotok, observând licărirea de confuzie din ochii ei. Femeia a dat ușor din cap, absorbind informațiile fără alte comentarii.

-Bine, a spus ea, sprijinindu-se de masă.

-Deci, ce s-a întâmplat? Ești sigur că ai găsit persoana potrivită? Sunt destul de sigură că nu te cunosc.

-Eu sunt cel care stă în vechea ta cameră.

-Cea de lângă Thit? Min a ridicat o sprânceană.

-Da.

-Cel care vorbește cu fantomele?

Daotok a ezitat, dar a dat din cap.

-Da. Min a scos un râs ușor, clătinând din cap.  -Uau. Deci, ce s-a întâmplat? Thit este pierdut. Unde s-a dus acum?

-Nici eu nu știu, a recunoscut Daotok, întâlnindu-i privirea.

-Dar cred că știu cine este adevăratul vinovat. Atitudinea nonșalantă a lui Min s-a schimbat într-o clipă.

-Cine? A întrebat curioasă.

-P’ O-Lin. Prietena ta. Min a clipit de câteva ori, luată prin surprindere.

-O-Lin? De ce crezi că e ea? E atât de tăcută și rezervată.

-De fapt, îi plăcea de P’ Donut. Expresia lui Min s-a transformat, părea în ceva incredibil.

-Ă?! Daotok a dat din cap.

-P’ Donut nu ți-a spus niciodată pentru că nu voia să înceapă o ceartă. Nu credea că este important. Nici măcar nu s-a gândit că cineva pe care îl cunoștea l-ar fi putut ucide. A făcut o pauză, lăsând greutatea cuvintelor să se așeze înainte de a continua.

-Dar când i-am spus lui P’ Donut că suspectul era o femeie cu părul scurt, și-a amintit ceva. P’ O-Lin are părul scurt. Și dintr-o dată, lucrurile au început să capete sens.

Maxilarul lui Min s-a încleștat.

-Deci, îi plăcea P’ Donut?

-Da. Se pare că i-a mărturisit odată, dar el a respins-o. A încercat totuși să vorbească cu el, dar el nu i-a acordat nicio atenție. Degetele lui Min s-au strâns în pumn.

-Vrăjitoarea aia mică. Flirta cu bărbatul meu? Și eu am crezut că e nevinovată.  Vocea ei era plină de venin.

-Ce s-a întâmplat apoi?

-Am verificat camerele de supraveghere de la o clădire din apropiere și am făcut o poză. Cu siguranță e P’ O-Lin. Nu pare că a plănuit ceva, s-ar putea să fi fost o crimă pasională. Buzele lui Min s-au întredeschis ușor, dar niciun sunet nu și-a făcut apariția. Daotok a insistat.

-Am urmărit-o... în secret. Părea neliniștită tot timpul. Și,ă, asta ar putea suna exagerat. Min și-a înclinat capul.

-Continuă.

-Pot citi emoțiile oamenilor. Și când le citesc pe ale ei... inima ei este plină de vinovăție, tristețe, auto-dispreț și frică. Min și-a mijit ochii, absorbind informațiile.

-Hm, înțeleg. Deci, ce facem? Eu te cred, dar asta nu mă scoate din închisoare.

-Cred că P’ O-Lin va mărturisi singură. Sprâncenele lui Min s-au ridicat.

-Ce? Serios?

-Da. Vina o macină. Nu va rezista mult. Dacă o presăm puțin, probabil va fi suficient de îngrozită încât să recunoască. Un zâmbet ușor s-a întins pe buzele lui Min.

-Ei bine, ei bine... Îmi place cum gândești.

~ ~ ~

Arthit stătea în fața lui O-Lin, cu mâinile strânse în pumni pe lângă corp. Era încordat de furie. Camera părea sufocantă, aerul încărcat de greutatea a tot ceea ce se acumulase asupra lui în ultimele zile. Ochii injectați îi ardeau de epuizare, îl durea capul din cauza lipsei de somn, iar corpul îl durea din cauza nopților petrecute  întins, pe canapeaua lui Tonfah. Nu reușise să intre în propriul apartament după ce își pierduse cardul de acces, iar conducerea nu-l ajutase deloc. Dar nimic din toate astea nu se comparau cu furia care îl cuprinsese în acel moment.

-De ce l-ai omorât pe Donut? A întrebat Arthit, cu o voce ascuțită ca o lamă. O-Lin a tresărit, tot corpul îi tremura. Lacrimile îi curgeau pe fața palidă, respirația i se oprea în gâfâieli jalnice.

-Eu... a...el... Asta... te rog nu țipa la mine. Arthit a pășit înainte, răbdarea lui slăbind ca o sârmă ruginită.

-Te-am întrebat, de ce mi-ai omorât prietenul?

- Vocea lui s-a ridicat, aproape țipând din cauza forței pure a furiei. O-Lin a suspinat mai tare, retrăgându-se de lângă el.

-Îmi pare rău... Nu am vrut să... te rog să mă ierți.

-Du-te și cere-i scuze lui Min! a strigat Arthit din ce în ce mai furios.

-Putrezește în închisoare din cauza ta! Ai idee prin ce a trecut? Bătută atât de rău încât implanturile ei sunt strâmbe! Și tu, ai fost aici afară plângând din cauza asta? O-Lin a sughițat printre suspine, incapabilă să-i întâlnească privirea.

- Îmi pare rău... Îmi pare foarte rău.

-Nu mai plânge, la naiba! Umerii îi tremurau în timp ce gâfâia după aer printre suspinele frenetice.

- A-Asta... Eu... Eu...

-Asta e!  a spus Arthit  tăios.

-Vii cu mine la poliție.

Înainte ca ea să poată protesta, Arthit a apucat-o de braț și a tras-o în sus. Ea nu a opus rezistență, era prea slăbită, prea copleșită de vinovăție ca să riposteze. Oricine l-ar fi privit probabil l-ar fi crezut nebun, năvălind în spațiul ei și trăgând-o afară așa. Dar lui nu-i păsa. Petrecuse zile întregi urmărind-o pe O-Lin, punând cap la cap orice bucată de dovadă pe care o putea găsi, pentru a afla adevărul. Și nu mai exista nicio îndoială, ea fusese cea care îl ucisese pe Donut. Înregistrările de pe camerele de supraveghere arătau o femeie cu părul scurt intrând în clădire în noaptea crimei. Nu era suficient pentru a o condamna, dar îl condusese la O-Lin. Nu plănuise să îl omoare pe Donut, era sigur de asta. Fusese o crimă pasională, o greșeală impulsivă, mortală. Dar asta nu  îmbunătățea situația. O-Lin a sughițat printre lacrimi în timp ce o împingea în mașină.

-N-n-am vrut să... M-mă duc să-mi cer scuze lui Min. Mă simt atât de vinovată...

-Atunci mișcă-te! Nu mai sta pe gânduri. A izbutit Arthit nervos.

-Eu... sunt rănittă...

-Da, și Min e mai rănită decât tine! Intră! În timp ce trântea ușa și pornea motorul, și-a zărit vecinul în depărtare, aranjându-și casca de motocicletă. Sprâncenele i s-au încruntat. Ce naiba căuta Daotok acolo?Gândul însă, a fost trecător. Daotok a plecat, dispărând pe străzi, lăsându-l pe Arthit să se ocupe de femeia care plângea  lângă el. Când au ajuns la închisoare, Min era deja așezată în camera de vizite, cu brațele încrucișate, ochii ei ageri găurind peretele de sticlă. O-Lin stătea vizavi de ea, abia putând să-și ridice capul. Când în sfârșit a reușit, vocea i-a tremurat.

-Îmi... îmi pare atât de rău, Min, a șoptit ea.

-Nu am vrut. Expresia lui Min s-a întunecat, încheieturile degetelor i s-au albit în timp ce își încleșta pumnii.

-Vrăjitoare mică, dacă n-ar fi geamul ăsta nenorocit între noi, ai fi  moartă.

~ ~ ~

Arthit a oftat, frecându-și tâmplele.  

-Ce-a spus? Min a expirat brusc.

-E obsedată de Donut de mult timp. În noaptea aceea, a venit să împrumute ceva și a folosit cartela cheie de rezervă. I-am dat-o. A intrat singură și ne-a văzut dormind împreună. Și știi ce a făcut? Arthit s-a aplecat în față.

-Ce?

-A stat acolo. L-a privit dormind. Stomacul lui Arthit s-a strâns.

-... Așa...

Buza lui Min s-a strâmbat de dezgust.

-Apoi l-a sărutat. Donut probabil a crezut că sunt eu și a sărutat-o la rândul lui, O-Lin a luat asta drept un semnal și a început să se apropie. Aproape... ei bine, știi tu. Maxilarul lui Arthit s-a încleștat.

-Și apoi ce s-a întâmplat?

-Donut s-a trezit și și-a dat seama că nu eram eu. A împins-o și s-au certat. Arthit a expirat încet.

-Ăă... Min s-a încruntat și a continuat.

-Se dezbrăcase deja, Thit. Donut încă stătea pe pat, luat prin surprindere. Susține că era puțin beată și în furia ei sau ceva de genul, a luat un cuțit și l-a înjunghiat.

-În timp ce era goală?

-Da. Contează asta?

-Ei bine, cel puțin a văzut sâni înainte să moară. Min a lovit paharul cu palma.

- Nebunule! Arthit a ridicat din umeri.

- Și acum ce? O să mărturisească poliției?

-Spune că n-a mai putut dormii de când a omorât pe cineva. I-a luat luni să mărturisească. Aș fi putut fi deja regina închisorii.

-Măcar și-a revenit. Mai bine mai târziu decât deloc. Min a rânjit ironic.

 -O-Lin nu e la fel de adaptabilă ca mine. Nu va rezista nicio zi acolo. Le-am spus deja celor din echipa mea de la închisoare să o ia la rost. A omorât omul meu și mi-a înscenat totul, mie? O să sufere. Arthit a oftat.

-Ești nemiloasă. Min a rânjit din nou.

-Ai dreptate. S-a lăsat pe spate în scaun.

-Apropo, Thit, mai sunt apartamente libere la etajul nostru?

-Da, tot etajul e gol.

-Bine. Mă mut înapoi. A rostit tânăra mișcând ritmic din degete. Arthit a ridicat o sprânceană.

-Ești sigură? Dao e deja în vechea ta cameră. Min a răspuns nepăsătoare.

-Atunci o să o iau pe cea din fața lui. Arthit a  chicotit amuzat.

-Bine ai revenit.

Maya ⁠♡