Capitolul 1

 

Capitolul 1

      

   În momentul în care North a intrat în apartamentul slab luminat al lui Arthit, a scos un fluierat de admirație.

-Uau, uimitor ca naiba!

-Doar obișnuit.

-Hei, de ce este camera atât de mohorâtă, P’? Deschide  fereastra. Ce rost are să ai una dacă o ții închisă? Soția lui Jo a rătăcit prin camera lui Arthit.  A spus că vrea să o verifice, ceea ce nu l-a deranjat pe tânărul doctor deloc. Dacă voia să se uite, era liber. A  traversat încăperea  și a tras draperiile fără să întrebe.

-Tocmai m-am întors, când era să o deschid?

-De ce miroase atât de tare a  mucegai? A murit cineva?

-Mucegai pe naiba! Locuiesc bine aici.

-Serios? Apropo, ce mănâncă?

-Îi cumpăr carne, pui și alte lucruri. I-a răspuns Arthit referindu-se la șarpele său, un piton galben deschis pe care îl păstra într-un recipient de sticlă.

-Cât a costat?

-Două sau trei sute de mii, cred. Acest model este greu de găsit.

- Și dacă scapă și cade din clădire?

-Atunci suntem terminați.

-Chiar locuiești singur pe acest etaj?

-Da, de ce? Dar prietenul tău s-a mutat deja aici nu-i așa?

-Da, doar voi doi pe tot acest etaj. Ai grijă de prietenul meu, bine?

-Pentru ce?

-Doamne. Știi ceva despre camera de alături? Oamenii spun că e bântuită. Ai observat ceva?

-Da.  Arthit a oftat, deja obosit să se mai  gândească la camera vecină.

-Zgomot în fiecare noapte...  Al naibii de enervant. Spune-i prietenului tău să înceteze să târască mobila prin jur, nu pot dormii.

North a tăcut, a tras adânc aer în piept și s-a recules. 

-Stai, ce? În fiecare noapte? Atunci prietenul meu nu se va speria de își va ieșii din minți?

-Dacă este speriat, de ce s-a mutat?

-Hei, dar a spus că nu îi e frică.

-Bine. Deci de ce s-a mutat? M-am gândit că voi avea întregul etaj pentru mine până când voi absolvi.

-Pentru că proprietarul a oferit o reducere de șaptezeci la sută.Prietenul meu nu a putut rezista.

-Șaptezeci?  E mai mult decât reducerea mea.

-Ei bine, locuiești chiar alături. Dacă vrei o reducere mai mare, mută-te în camera aia.

-Îmi e prea lene să-mi mut lucrurile. Uită. Poți să pleci, mă duc să dorm.

-De ce dormi acum? E încă devreme.

-Eu așa dorm. Ieși afară. Închide ușa.

-Bine. Ești pregătit pentru niște jocuri în seara asta?

-Da, după ce mă trezesc.

  North a plecat, închizând ușa în urma lui.  Arthit spera ca prietenul lui North, care tocmai s-a mutat să nu facă prea mult zgomot.  Plânsul, râsul, mobilierul târât și lucrurile care scăpau pe  podea  în fiecare noapte, erau deja suficiente.

- De ce nu mă mut? Ce întrebare... Pentru că sunt leneș.  Lucrurile mele sunt greu de împachetat.  De ce să mă mut?  Ei sunt cei care ar trebui să plece.  Chiar și după ce au murit, ei încă provoacă probleme.  Ridicol. Sunt prea obosit de la cursurile de  azi,  chiar am ațipit puțin.

   ....

 Notă Maya: ghilimelele sunt folosite pentru fantome și prieteni imaginari.

Daotok s-a prăbușit pe pat, epuizat după ore întregi de despachetat.  Camera era uimitoare.  Proprietarul apartamentului a înlocuit totul, canapea, saltea, chiar și corpurile de baie.  Spațiul era imens, suficient pentru toate lucrurile lui. Și-a luat repede telefonul și a sunat.

-Ce se întâmplă? Te-ai mutat în noul loc?

-Da, tată. Când îl poți lăsa pe domnul Jeon?

-Sunt ocupat săptămâna aceasta. Ce zici de săptămâna viitoare?

- E bine.

-Nu te-ai mutat într-o cameră ieftină și umbroasă, nu-i așa? Nu am încredere...

-Nu-ți face griji pentru asta dady. Lasă-mă să vorbesc cu tata.

-Bine, stai.

-Când vii acasă ? Accentul britanic, familiar al tatălui său a răsunat în receptor.

-Tocmai m-am întors. Îmi poți trimite o poză cu domnul Jeon?

-Sigur. Cum e noul loc?

-Este spațios. Foarte convenabil.

-Mă bucur să aud asta. Te voi vizita când voi putea.

- Bine. Vorbim mai târziu.

-Bine.

Daotok a închis, un zâmbet i-a apărut instant pe buze. Oamenii cu care vorbise erau tații lui. Avea  doi tați. Tata era tatăl  biologic, iar dady, partenerul lui. Dady era britanic și se căsătoriseră.  Acum toți locuiau în Thailanda și erau fericiți ca o familie cu trei persoane. Și mama sa se recăsătorise.

 Oricum, s-a mutat într-un loc mai mare de dragul domnului Jeon.  Domnul Jeon era pisica lui neagră cu un singur ochi.  L-a găsit lângă vechiul loc în care locuise și a decis să-l adopte. De atunci, el a fost ca cealaltă jumătate a inimii sale pe care credea că a pierdut-o.  A muncit din greu să se mute, astfel încât domnul Jeon să aibă un spațiu mai bun.  Era trecut de ora nouăsprezece, s-a așezat la birou, a aprins lampa, și-a luat tableta și a început să lucreze. Timpul a zburat până aproape de ora douăzeci și doi.  S-a întins, intenționând să facă un duș, și s-a uitat la brățara de la mână.  A ezitat pentru că nu era pregătit să se confrunte cu ceea ce ar fi putut vedea. Avea o abilitate unică. Putea simți energia sau emoțiile pe care alții nu puteau. Era puțin enervant pentru că putea simții emoțiile oamenilor, cum ar fi tristețea sau furia, ca și cum ar fi fost ale sale.  Dar asta necesita concentrare, așa că nu îl deranja prea mult decât dacă era cu adevărat îngrijorat de cineva, de un prieten, sau, uneori, de o pisică. Brățara pe care i-a dat-o bunica lui ajuta la suprimarea acelor abilități. Nu îi era frică să vadă sau să simtă lucruri, dar uneori era neliniştitor.  Chiar dacă nu putea vedea totul, tot putea simții.A decis să scoată brățara.  Sentimentul opresiv l-a lovit imediat.

- Hmm...Hai să stăm de vorbă. A rostit în camera goală.  Doar că pentru el nu era goală, nu în întregime.  Încă nu vedea nimic, dar prefera să fie așa.

-Plătesc să locuiesc aici, ceea ce mă face chiriașul de drept. Verificați contractul dacă doriți. Deci nu aveți  dreptul la această cameră. Vă rog să plecați. Desigur, nu a primit niciun răspuns. Senzațiile au devenit mai puternice. S-a simțit de parcă ar fi reușit să-i enerveze. Dar de ce ar fi ei supărați? 

,,Mă vede? Acesta este motivul pentru care este atât de enervant.”

Daotok  și-a dezbrăcat hainele pentru a face un duș și a intrat în baie.  Podeaua era ciudat de umedă.  Cum de era ud? El nici măcar nu a intrat în baie de când a ajuns.

 -Facturile la apă nu sunt ieftine. Data viitoare, aduceți apă din altă parte. A spus asta cu dezinvoltură înainte de a deschide dușul.  Sunetul apei și jetul cald pe pielea lui l-au făcut să se simtă puțin mai relaxat.  După un timp, lumina din baie a început să pâlpâie.  A oftat din nou, prefăcându-se că nu observă și a continuat dușul. În cele din urmă, lumina din baie s-a stins complet. S-a șters și a vrut să iese.

Era blocat, din exterior. Prima întrebare... De ce m-ar închide o fantomă în baie? A doua întrebare... Cum ar trebui să ies?  Părul îi era încă ud.  Să răcească ar fi fost o adevărată durere de cap.

-Deschide uşa. Nu fi încăpățânat, bine? „Vorbește cum trebuie. Nu voi face nicio faptă bună pentru tine. Deja mă înec în propriile mele păcate.... hic...” Daotok a auzit  plânsete în spatele său.  Când s-a întors să se uite, nu era nimic, dar era complet întuneric.  Și-a amintit că a auzit despre o femeie care a fost ucisă în cadă. A întors ochii spre cadă și după un timp, ochii lui s-au adaptat la întuneric, lăsându-l să vadă o umbră slabă.

-Ești goală?

,,Hîc...Suspin...”

-Și eu sunt gol. Bărbații și femeile nu ar trebui să fie goi împreună în baie. O să închid ochii atunci. A închis încet ochii așa cum a promis și și-a strâns prosopul în jurul corpului pentru a se asigura că nu îl poate vedea. 

-Tu ești cea care m-a închis aici?

„Hîc... Sughiț ...Suspin...”

-Voi vorbii cu tine mai târziu, e frig acum. Poate îmi aduc computerul și voi lucra în baie. E bine?

Plânsul a devenit mai puternic, lăsându-l pe Daotok confuz în legătură cu ce anume voia ea.  Dacă nu voia să vorbească, de ce să-l  încuie în baie? Apoi a auzit ușa băii deblocându-se.

-Eu plec acum. Deci, vrei să vorbești cu cineva sau nu?

„Sughit, suspin...”

-Bine, poți să te speli pe față. Simțiți-vă liberi să folosiți chiuveta. Aveți grijă să nu vi se umfle ochii. A deschis ușa și a ieșit afară.  Dar cum a reușit fantoma să încuie ușa pe exterior?  A trecut ea, prin perete, a blocat-o și a trecut din nou? Totul era posibil. S-a îmbrăcat repede, și-a uscat părul și și-a pus brățara înapoi înainte de a se întoarce la muncă.  Brățara era utilă pentru că îi suprima simțurile, făcându-l să se simtă ca o persoana normală.  Asta însă, nu însemna că nu putea simții lucruri, care nu erau suficient de intense pentru ca oamenii obișnuiți să le observe, chiar și cu brățara pusă.

  A lucrat până târziu în noapte, ca de obicei, deoarece școala nu începuse încă, permițându-i să stea treaz și să se concentreze. Odată ce a terminat schița, i-a trimis-o clientului, care a trimis prompt feedback pentru revizuiri.

-Ah, la naiba. Îl vrei mai mic? Detaliile mai mici?Dacă îl fac  așa, nu îl vei vedea. Ei bine, dacă o ajustez mai mult, își va pierde impactul. Și acum vrei mai multe umbre? Da, dar acesta este un decor de seară. Dacă ai vrut umbre dense, ar fi trebuit să specifici  iluminarea la amiază. Abia este lumină seara. A mormăit  Daotok pentru sine, enervat.  Avea obiceiul să vorbească singur de când era copil.  Crescând fără mulți prieteni, a învățat să se bazeze pe el însuși pentru conversații.  Dacă nu vorbea cu voce tare, nu se putea concentra.

-Și un alt lucru important ...Ce ar trebui să fac? Să ajustez poziția? ...Bună idee! a spus, întorcându-se să se uite la silueta care apăruse lângă el. O fată tânără cam de aceeași înălțime, cu păr scurt și ondulat, castaniu, ochi căprui și o rochie albă cu flori, în mâna stângă ținea un ursuleț uzat, i-a zâmbit amabil.

,, Emma.” Credeți că Emma era o fantomă?Nu! Emma era prietena sa imaginară. În copilărie, mulți oameni își creează prieteni imaginari cu care să se joace, și să discute, nu?  Daotok nu era  sigur de ce Emma nu a dispărut niciodată pe măsură ce el a crescut.  Poate pentru că încă nu aveam mulți prieteni.  Dar nu era rău.  Ea îi ținea companie și doar ei, îi dezvăluia secretele.

,,Michael!”

-Ce?

,,Emmei îi place camera nouă, dar nu se simte prea bine.”

-Serios? Celălalt prieten al meu a spus același lucru.

,,North s-a îmbrăcat în negru astăzi. Arăta drăguț.”

Emma era o mare fană a lui North, dar, desigur, el nu-i putea spune asta. Ah, și despre motivul pentru care Emma îi spunea Michael, ei bine, pentru că obișnuia să fie tachinat pentru că avea un nume feminin, Dao Tok (însemnând „stea căzătoare”).  Oamenii îi puneau deseori nume și îl acuzau că era o vrăjitoare la grădiniță.  Din frustrare, când a ajuns la școala elementară, a început să spună tuturor că se numește Michael. În timpul liceului, și-a dat seama că numele lui era special, dat de tatăl său.  De ce ar trebui să-i pese ce credeau alții?  Era numele lui și era bine cu el.  Singura excepție era North, îl ierta însă pentru orice problemă legată de nume, pentru că era North. Deci, dacă nu vă place numele Dao Tok, nu ezitați să-i spuneți Michael.

 ,,North este apropiat de vecin? De ce petrece atât de mult timp acolo?”

- Nu știu. Cred că... pentru că este prieten cu iubitul lui North.

,,Iubitul lui North este frumos. Se potrivesc unul cu celălalt.”

-Adevărat. Emma, poți să faci liniște? Încerc să lucrez.

,,Bine. Dar ar trebui să-i spui lui Donut să nu se mai holbeze la Michael.’’

- Mm. A răspuns nonşalant.  Ceea ce vedea Emma era și ceea ce vedea el.  Donut era numele unui tip de la facultatea de științe politice care a fost înjunghiat de iubita lui în timp ce dormea.  Stătea în picioare și se uita de ceva vreme, la Daotok în timp ce lucra. Însă purta brățara, așa că de ce îl mai putea vedea?

-Emma...

,,Ce este? Mi-ai spus să tac, dar acum mă strigi?”

-Ce ar trebui să fac? Ar trebui să port o amuletă Buddha?

,,Asta ar putea ajuta. Ar putea să-l facă pe Donut să dispară.”

-Bine. A spus tânărul , ridicându-se să ia o amuletă Buddha din geantă.  Nu era sigur cât de eficient va fi, dar era mai bine decât nimic.

- De ce este încă aici? Nu vreau să vorbesc cu el. Sincer, sunt supărat.

,,Ce fel de... uh, fantomele nu au maniere...”

- Ah... în sfârșit, a plecat.

Donut s-a îndepărtat de birou și s-a așezat pe pat, probabil acolo unde a murit. Daotok și-a îndreptat atenția înapoi către muncă.  Cu coada ochiului, l-a văzut plimbându-se prin cameră, ceea ce era incredibil de enervant. A tresărit când a auzit un zgomot.  Donut zgâria peretele cu unghiile, privindu-l în timp ce-și târa degetele în sus și în jos.

-De ce faci asta? Uf...

Daotok și-a pus căștile și a ascultat sunete de ploaie. Nu  voia să se certe sau să se angajeze într-o discuție cu el. A încercat să se concentreze asupra muncii sale, în ciuda faptului că fantoma făcea zgomote iritante în apropiere. Când avea probleme cu concentrarea,  în locuri zgomotoase, de obicei reda sunete de ploaie.  Îi plăcea sunetul ploii, iar muzica îi distrăgea atenția. După ce a trecut aproape o oră, s-a auzit o bătaie în uşă.

-La  miezul nopții? Singurii oameni de pe acest etaj sunt eu și prietenul iubitului prietenului meu. El cu siguranță, nu mi-ar fi bătut la ușă, nu?

A mărit volumul căștilor pentru a ignora ciocănitul. Până la urmă, nu a mai suportat.  Frustrat, s-a ridicat și s-a apropiat de uşă.

-Nu mai bate. A spus calm din spatele ușii, sperând că oricine ar fi, îl va auzii.

-Deschide uşa.

-Nu deschid. Nu mai bate.

-Deschide blestemata asta de ușă! Bocănitul s-a transformat în bătăi mai puternice. Daotok era surprins.

-De ce ești atât de agresiv? Ești singur?

-Singur, pe naiba! Deschide ușa, ticălosule!

-De ce este această fantomă atât de nepoliticoasă?

-Idiotule, nu sunt o fantomă! Sunt tipul de alături! Deschide blestemata asta de ușă! Răspunsul l-a uluit . S-a aplecat să verifice prin vizor și a văzut că era într-adevăr el.  Inițial, nu a vrut să se uite pentru că a crezut că este o fantomă și nu voia să o vadă. Încet, a deschis ușa.

-Ai nevoie de ceva?

-Spune-i ticălosului ăluia din camera ta să nu mai târască scaunele! Nu pot să dorm!

-Târăște  scaune? Adică...  Tânărul era confuz.  Dacă se referea la Donut, nu târa scaune, doar zgâria peretele. S-a uitat înapoi și l-a văzut pe Donut încă la perete, cu unghiile complet rupte și sângele picurând peste tot pe perete și pe podea.  Spera să nu fie sânge real, nu-și dorea să-l curățe. 

-Nu trag scaune.

-Nu vorbesc despre tine! Mă refer la blestemata de fantomă din camera ta! Spune-i să nu mai facă zgomote ciudate!

- Am înțeles. Îl voi anunța.

-La naiba! Nici măcar nu pot dormii o noapte normal!  A înjurat el furios, scărpinându-se brusc în cap înainte de a se întoarce în camera lui.  Daotok a închis încet ușa, aruncând o privire confuză în jurul camerei sale.

- Cine trage un scaun? Și de ce eu nu am auzit?

Și-a scos brățara ca să-și dea seama cine târa un scaun la miezul nopții așa.

 -Cine e aici acum? Din câte am citit, ar trebui să fie doar trei fantome, nu?  Dar cine este această femeie care tocmai se spânzură?  Poartă o uniformă universitară veche și încrețită și târăște un scaun pe balcon pentru a se spânzura, deoarece nu e nimic în cameră de care să lege funia.  Nu există ventilator pe tavan ca în alte apartamente, dar există un uscător pentru rufe  pe balcon. A târât scaunul acolo, plângând necontrolat, a legat frânghia, și-a strecurat fața în laț și a dat scaunul la o parte cu piciorul. Se spune că oamenii care se sinucid sunt blocați să repete același act iar și iar, pare să fie adevărat. Hmm... Cum ar trebui să mă descurc în această situație? Bine, să începem prin a lua niște cafea.

 Tânărul a ieșit din cameră cu Emma în urma lui, îndreptându-se spre magazin pentru a cumpăra cafea și câteva gustări. Trebuia să fie alimentat pentru a lucra toată noaptea.  La întoarcere, s-a gândit cum să se descurce cu sunetul de ,,scaun târât”.

-Ah... am înțeles.  Dacă există deja un loc unde să stea, nu ar trebui să mai tragă scaunul.

  Odată întors în camera sa, a mutat un raft de lemn nefolosit la locul de sub balustrada balconului.  Ar fi pus un scaun acolo, dar, din păcate, avea un singur scaun în cameră, cel pe care îl folosea el. După aceea, și-a pus  căștile și s-a întors la treabă, ignorând dacă sunetul de ,,scaun târât”  a revenit sau nu.  Donut, care își distrusese unghiile pe perete, plecase iar să se așeze pe pat, ca de obicei. Liniștea a fost întreruptă de un zgomot puternic de la balcon, de parcă ceva ar fi căzut greu pe pământ. Daotok și-a scos imediat căștile și s-a grăbit să verifice, îngrijorat că vântul i-a doborât ceva. S-a uitat pe balcon să vadă ce  a fost deteriorat, dar părea totul în regulă.  Femeia care se spânzurase plecase și ea.  Când s-a uitat la balconul de jos, a văzut pe cineva întins acolo, plin de sânge tot.

- A căzut de pe balcon? Ah, acea știre despre o studentă la medicină care a sărit de pe balcon pentru a-și pune capăt vieții. 

  Știind asta, s-a gândit că probabil o va face din nou.  Așa cum era de așteptat, de nicăieri, lângă el a apărut o femeie. Nici măcar nu l-a privit. Era îmbrăcată în pijamale pătate de sânge, cu fața plină de lacrimi, apoi s-a aruncat chiar în fața lui. Daotok s-a uitat din nou în jos și a văzut cadavrul în exact aceeași poziție ca înainte.

-Bine... Dacă ar fi să mor, nu aș vrea să mă sinucid.  Trebuie să te spânzuri sau să sari de pe o clădire în fiecare zi?  Asta m-ar îmbătrânii repede.

Tânărul s-a întors în camera lui și și-a reluat munca, lăsându-i pe toți să-și îndeplinească rolurile.  În jurul orei trei dimineața, zgomotele au încetat.

,,Cea din baie încă plânge, a spus Emma, aşezându-se lângă el.”

-Da, se vor opri doar când vor fi obosiți.

,,Du-te să-i mângâi.’’

-În niciun caz. Nici măcar nu mi-am terminat treaba.

,,Michael, ești atât de rece.’’

-Mm...A continuat să lucreze până când corpul lui nu a mai suportat. S-a întins ușor și s-a pregătit să doarmă.  De îndată ce s-a întins, a simțit un sentiment copleșitor de neliniște. A bănuit că a înlocuit pe cineva care murise acolo.

-Bine, mă voi muta pe partea cealaltă. S-a rostogolit pe cealaltă parte a patului, dar a trebuit să se rostogolească din nou pentru că nu putea adormii. Chiar dacă stătea întins, nu putea dormii decât dacă era în partea dreaptă a patului. Epuizat, a adormit în cele din urmă. La primele ore ale dimineții, l-a visat pe Donut care stătea la marginea patului și se uita la el. I-a spus că moare de foame și i-a cerut mâncare.  În vis, i-a răspuns hotărât.

-Nu am  bani pentru ofrande...

   Maya 👻