CAPITOLUL SPECIAL 1

- Profesor Tinn! Asistenta pe nume Waeo a deschis ușa camerei de odihnă exact în momentul în care luam prima îmbucătură din tăițeii instant. 

- Avem două cazuri în zona roșie!

- Oh, nu, e groaznic! Azi avem doar un singur intern. Mi-am curățat gâtul ca să scap de gustul de mâncare, am aruncat furculița de plastic în bol și m-am ridicat. Mi-am îndreptat uniforma de culoare albastru închis și am ieșit rapid din camera de odihnă, îndreptându-mă direct spre „zona roșie”, locul unde sunt aduși pacienții în stare critică, care necesită evaluare de urgență. Interna s-a uitat la mine cu ochii mari, ca și cum ar fi văzut un înger, și nu pot spune că nu avea dreptate. Părul ei ciufulit era o dovadă clară a cât de grea fusese tura.

- Traumatism cranian sever, și suspiciune de accident vascular cerebral , au venit în același timp, domnule profesor.

Nota. 🐱Traumatism cranian sever: o afecțiune cauzată de o lovitură puternică la cap.

Accident vascular cerebral (AVC): o afecțiune cauzată de ruperea sau blocarea bruscă a vaselor de sânge din creier.

- Ne împărțim. Tu ocupă-te de evaluarea inițială și comandă un CT. Eu mă ocup de traumatism. M-am apropiat de pacientul de sex masculin, inconștient, întins pe targă. Era deja intubat.

  Nota💚Traumatism: accident; termenul este folosit, în general, pentru a desemna leziuni provocate de accidente.

Am tras adânc aer în piept, i-am pus pacientului un guler cervical și am continuat procedurile de prim ajutor începute la spitalul comunitar. Am citit rapid raportul de transfer și am început să-l evaluez. Semnele vitale indicau că pacientul era în stare de șoc.

- Chiar și cu intubație, saturația de oxigen e doar 87%? Am mormăit. Am scos stetoscopul meu preferat, ediția Black, și am început să-i ascult plămânii, să-i percut peretele toracic și să-i palpez traheea. Diagnosticul era clar: hemoragie masivă în cavitatea toracică stângă. 

-Asistentă Waeo, pregătește-mi rapid un kit pentru drenaj toracic intercostal (ICD)!

Nota🐱Drenaj toracic intercostal: procedură prin care se introduce un tub în cavitatea toracică pentru a evacua aerul, lichidul sau sângele acumulat în pleură.

L-am diagnosticat rapid și corect, dar nu am uitat să fac o glumă, ca să mai destind atmosfera. Asistenta Waeo mi-a zâmbit cald în timp ce pregătea repede materialele necesare. Întotdeauna mi-am dorit să fiu preferatul asistentelor din camera de urgență, oriunde aș lucra. Îmi place să lucrez într-un mediu pozitiv, unde toată lumea se înțelege bine. Încerc să creez o atmosferă plăcută pentru toți, fiindcă munca în urgențe este destul de stresantă.

În cele din urmă, tura haotică de dimineață s-a încheiat. Mi-am târât trupul obosit, simțind din plin greutatea proaspetei intrări în clubul celor de treizeci de ani, și m-am așezat în fața tăițeilor instant reci și umflați. Am oftat și am luat telefonul. De îndată ce am aprins ecranul, oboseala a dispărut ca prin farmec, de parcă telefonul ar fi avut puteri magice. Fundalul era un selfie cu cea mai adorabilă persoană din lume: partenerul meu. Fotografia fusese făcută când vizitasem împreună un templu de la malul mării. După ce am aflat că templul era în renovare, am mers de-a lungul plajei, ținându-ne de mână, îmbrățișându-ne, făcând selfie-uri la apus. Mai târziu, am cinat la resort, apoi ne-am retras în cameră și am petrecut noaptea împreună, într-un pat mare.

Gândindu-mă la acea imagine, simțeam că vreau să țip. Am trecut cu degetul peste chipul lui Tol de pe ecran. Nu pot descrie cât de mult îmi e dor de el. Nu l-am mai văzut de o lună din cauza distanței. Dorul ăsta intens... cred că ăsta e sentimentul pe care îl numesc „dor de doare”.

Sunetul ușii care se deschidea m-a smuls din gânduri și am ridicat privirea să văd cine a intrat. Era Dr. Kulthida, una dintre cei trei doctori de la camera de urgență.

- Am ajuns, Tinn. Hai să vorbim despre schimbul de tură, bine?

- Desigur, doamnă doctor. I-am zâmbit larg, în semn de bun venit. 

- Îmi pare rău că te deranjez.

- Nicio problemă. Mă bucur să te ajut, mai ales că tu ai făcut schimb cu mine de atâtea ori ca să pot avea grijă de copii.  Dr. Mui a deschis tabelul cu ture de pe birou. 

- De câte zile ai nevoie pentru absolvirea iubitului tău?

- Aș vrea trei zile consecutive, începând cu sâmbătă și duminică. Am două ture de dimineață pe care aș vrea să le schimb cu tine. Am vorbit deja cu Dr. Tor pentru celelalte.

- Bine, niciun fel de problemă.  Dr. Mui a făcut câteva notițe în grafic. 

- Felicitări din partea mea pentru el. Să vă distrați.

I-am zâmbit larg. Dacă te întrebi cum de știa Dr. Mui că cer zile libere pentru absolvirea iubitului meu, ei bine, nu e doar ea. Toată lumea de aici știe că am iubit și chiar și cine este, pentru că nu am ascuns niciodată asta, ba chiar îmi place să mă laud cu el. Facebook-ul meu e plin de poze cu Tol, la fel și telefonul. Nu mai lipsește decât să se anunțe la difuzoarele spitalului că „iubitul doctorului Tinn se numește Tol.

- O să fie foarte fericit. Am spus.

După ce mi-am terminat tura la spital, am mers repede acasă. Mi-am luat valiza, care era deja făcută de ieri, și am coborât în fugă scările.

Zgomotul i-a făcut pe părinți să ridice privirea.

- Mai încet, o să rupi scările. A zis mama cu vocea ei fermă de profesoară. 

- Acum pleci?

- Da, mamă. Mă duci la aeroport, te rog?  Am lăsat valiza jos și am îmbrățișat-o cu drag. 

- Îți aduc dulciuri din Bangkok.

- Nu-mi trebuie, doar îngrașă degeaba.  Replica ei a fost urmată de un sunet ce părea a fi un suspin venit din partea doctorului Tul. 

- Tatăl tău rămâne acasă. Eu te duc la aeroport.

M-am dus să-mi îmbrățișez tatăl, care se relaxa pe canapea, cu Zibra, pisica, tolănită pe pieptul lui. Pisica, care la început nu fusese deloc bine primită de părinții mei, ajunsese acum prințesa casei. Tata o iubea mai mult decât pe mine, fiul lui. Se vedea asta din calitatea mâncării pe care i-o cumpăra zilnic. Eu eram doar... fiul.

După ce mi-am luat rămas bun de la doctorul Tul, mi-am târât valiza până în garaj. Mama mea dragă mă ducea întotdeauna la aeroport când mergeam să-l vizitez pe Tol la Bangkok. Mă simțeam puțin vinovat că trebuia să se deranjeze, dar ea spunea mereu că vrea să rămână activă.

M-am uitat la ea. Nu părea mai bătrână decât o țineam minte. Poate pentru că eram mereu împreună. De când sora mea a murit, am rămas singurul ei copil. Mă iubea și avea grijă de mine mai mult decât orice, mai ales după tragedia aceea. Am avut noroc că sunt bărbat, dacă eram femeie, nu m-ar fi lăsat niciodată să călătoresc singur.

- Cumpără ceva și pentru părinții lui Tol. Mi-a spus mama chiar înainte să cobor din mașină. 

- Găsești ceva la aeroport.

Mama nu uita niciodată de cadouri. Punea mare preț pe astfel de lucruri.

- Ce zici de niște aloe vera, mamă?

- Aloe vera, nu ciuperci otrăvitoare! A dat ochii peste cap, așa cum făcea mereu cu tata. 

- Drum bun. Să-mi spui din timp când te întorci.

Am făcut cu mâna și am închis portiera, mergând fericit spre intrarea în aeroport. Tol spusese că va veni personal să mă ia, lucru pe care am încercat să-l opresc la început, mă gândeam că ar fi mai ușor să iau un taxi, mai ales că trebuie să fie obosit de la repetițiile pentru absolvire. Dar a insistat, așa că l-am lăsat pe el să decidă. Oricum, cel mai important era că urma să-l văd cât mai curând. 

    💚💚💚

De îndată ce am ieșit pe poarta Sosiri, l-am văzut așteptându-mă dincolo de barieră. Ieșea în evidență din mulțime, nu doar pentru că era incredibil de atrăgător în cămașa lui albastră și blugii scumpi, ci pentru că era cea mai specială persoană din viața mea. Fața i s-a luminat doar puțin când m-a văzut, ceea ce era normal pentru el. În schimb, eu zâmbeam cât toate zilele și îi făceam cu mâna ca un nebun, în loc să ies grăbit pe ușă. Tol a oftat ușor și mi-a făcut semn să mă grăbesc. Am ocolit bariera și m-am dus direct la el, lăsând valiza jos și trăgându-l într-o îmbrățișare strânsă.

- Hei!  Tol mi-a bătut ușor spatele, iar sunetul s-a auzit înfundat. 

- Se uită lumea la noi.

- Nu mă pot abține.  Mi-am strâns brațele și mai tare în jurul lui, făcând câțiva trecători să-și ridice privirea. 

- Mi-a fost atât de dor de tine, Tol.

- Dacă nu mă lași, n-o să intri în apartamentul meu.

- Plângi-te mamei tale, atunci.

Tol mi-a mai dat o palmă peste spate, de data asta mai zdravănă, și m-a obligat să-i dau drumul dacă nu voiam să rămân cu vânătăi. M-a privit cu o expresie posomorâtă.

- Putem merge acum?

- Sigur, hai să mergem. Tocmai mă aplecam să iau valiza, dar încăpățânatul a pus mâna pe ea primul și a pornit hotărât înainte. Îl cunosc destul de bine pe Tol ca să știu că asta era felul lui de a-și ascunde stânjeneala. Mi-am băgat mâinile în buzunare și am zâmbit, urmându-l cu pași lungi și relaxați.

Mașina sport neagră a lui Tol era parcată în clădirea parcării de la aeroport. L-am împuns ușor și i-am întins mâna. 

- Dă-mi cheile. Conduc eu.

- Nu.  Tol a aruncat valiza în portbagaj.

- Nu vreau să petrec tot drumul rugându-mă.

Tol m-a privit și și-a ridicat o sprânceană. 

- Dacă te rogi de zece ori, ajungem cu bine la mine acasă.

Nu știam dacă ar trebui să mă tem mai tare de moarte sau de faptul că l-aș enerva pe Tol. Până la urmă, m-am așezat cuminte pe locul din dreapta și am început să recit „Namo” de trei ori.

De cum a apăsat Tol pe accelerație, mașina din față a frânat brusc. Până în ziua de azi, mă minunez cum de Tol a supraviețuit în trafic atâta timp.

🔹️Oh, da, „a murit” de zeci de ori în accidente.

Chestia asta mă sperie mereu. M-am întins și i-am mângâiat părul. Chiar dacă avem puteri supranaturale care ne permit să corectăm evenimentele atunci când unul dintre noi moare, nu vreau să-l mai văd murind nici măcar o dată în plus.

- Cum a fost? Obositoare repetiția pentru absolvire?

- Puțin.

- Și nu sărbătorești cu prietenii?

- Cum aș putea? Trebuia să vin să te iau.  A răspuns Tol, întorcând privirea spre dreapta ca să facă o manevră. Mi-a venit atât de tare să-l îmbrățișez din nou, dar m-am abținut, nu voiam să provoc un accident. Aveam să aștept până ajungem la apartamentul lui.

Deși lucra în afacerea familiei, Tol alesese să locuiască singur, pentru că prețuia libertatea. Tanti Paeng și unchiul Ot păreau să înțeleagă asta foarte bine. În afară de casa luxoasă a părinților, unde putea merge oricând voia, Tol avea și un apartament într-un complex de lux din centrul orașului. O viață cu adevărat privilegiată. Cel mai mare norocos eram eu, care, în calitate de „ginere” al familiei, primisem o cartelă de acces suplimentară, aproape ca un coproprietar. Apartamentul lui Tol era refugiul meu, fie că veneam în oraș pentru muncă, fie doar ca să-l văd. În viitor, plănuiam să locuiesc acolo permanent, dacă reușeam să-mi găsesc un loc de muncă în Bangkok.

De îndată ce luminile s-au aprins în apartament, Tol a făcut ceva neașteptat. Atitudinea lui indiferentă de la aeroport fusese doar o mască. Când am rămas singuri, m-a îmbrățișat strâns, ascunzându-și fața în pieptul meu. Nu a spus nimic, dar gestul lui a vorbit de la sine. M-am aplecat și l-am sărutat cu tandrețe pe creștet.

- Ți-a fost dor de mine, nu-i așa?

Tol a tăcut o vreme înainte să răspundă încet:

- Da.

Deși vorbeam zilnic și ne scriam cât de des puteam, nimic nu se compară cu atingerea reală. L-am strâns și eu în brațe, savurându-i căldura. I-am ridicat ușor fața, ca să mă privească. Ochii lui lungi și frumoși m-au privit direct, chemându-mă mai aproape. Apoi i-am oferit cel mai frumos sărut pe care un bărbat îl poate da persoanei iubite.

Încă râd când îmi amintesc de primul nostru sărut. Am închis chiar și pisica în baie ca să-l pot săruta, iar el mi-a trântit o pernă în față. Dar, într-un final, am ajuns la punctul în care nu mai există rușine între noi.

După ce ne-am făcut un duș și ne-am pregătit, dorul s-a transformat în acțiune, una pe care și Tol o aștepta la fel de mult ca mine. Mi-am trecut mâna pe spatele lui moale în timp ce el respira greu, transpirat, nu de boală, ci din cauza suspinelor pe care i le-am smuls cu mișcările mele. Nu știu de câte ori mi-a permis Tol să-i fac asta, dar niciodată nu ne-am plictisit.

De fiecare dată, legătura dintre noi devine și mai puternică.

-Tinn. Tol a dus mâna spre spatele meu, atingând palma care-i cuprindea șoldul, 

-Tinn…

L-am întors ușor pe o parte și l-am sărutat în timp ce îmi rostea numele cu atâta iubire, încât nu aveam cum să nu mă îndrăgostesc și mai tare. Simfonia iubirii noastre se desfășura lin și armonios, ca întotdeauna. Doi tineri care se iubesc au nevoie unul de celălalt. Din fericire, eu și Tol știm foarte bine cum să ne satisfacem reciproc. Nu mai există rușine, doar discuții sincere despre cum putem deveni din ce în ce mai buni.

- Nu-mi place mirosul gelului pe care l-ai adus. A comentat Tol, cu capul pe brațul meu. 

- Renunță la el.

- Credeam că e bun. Îl arunc, i-am răspuns, trecându-mi degetele prin părul lui. 

- La ce oră trebuie să plecăm?

- Foarte devreme, pentru că trebuie să cânt la șapte dimineața. După aceea, avem puțin timp pentru poze, înainte să intru în auditoriu. A spus Tol, ridicând privirea spre mine. 

- Părinții mei vor fi acolo devreme. Poți să stai cu ei cât sunt eu înăuntru?

- Desigur. Am zis, trăgând păturica peste umerii lui. 

- Gata cu vorba, nani, piticul meu.

- Tinn. M-a strigat Tol când m-am întors să sting veioza.

- Da?

- Mulțumesc că ai venit.

Am zâmbit larg la cuvintele lui Tol. Doar atât a fost de ajuns ca să-mi dau seama cât de fericit era. Tol nu era genul care să-și exprime ușor sentimentele, dar faptele lui spuneau totul. Încă de când a venit să mă ia cu mașina, mi-am dat seama cât era de bucuros. Dacă era altcineva, poate ar fi sărit în sus de fericire. Eu l-am strâns mai tare în brațe și i-am urat noapte bună în această zi specială.

🐱🐱🐱

Atmosfera de sărbătoare pentru succesul academic e ceva ce mereu mi-a plăcut. Locul în care ne aflam era plin de oameni zâmbitori și fericiți, decorat cu baloane colorate și flori care îți înveseleau sufletul. Astăzi purtam o cămașă albastră și pantaloni gri, cu o cameră foto atârnată de gât și geanta lui Tol în mână. Astăzi, Tol trebuia să fie cât mai ușor, eu aveam grijă de toate lucrurile lui.

- Tinn, pe aici! M-a strigat Tol, făcându-mi semn să vin să-i fac o poză cu niște prieteni de-ai lui absolvenți. Am lăsat bagajele jos și am început să-i fac poze, exact cum își dorea. Azi, Tol era strălucitor. L-am ajutat să-și aranjeze părul și i-am pudrat ușor fața, și gata, iubitul meu arăta de vis în roba lui de absolvent.

- Acolo e! E chiar el!  vocea mătușii Pång s-a auzit clar din spate. Eu și Tol ne-am întors rapid și i-am văzut pe părinții lui strecurându-se printre oameni. Amândoi erau îmbrăcați elegant și asortați.

Tematica: verde-albăstrui vibrant. Le-am făcut o reverență respectuoasă. Mătușa Pång a venit direct să mă îmbrățișeze. 

-L-am văzut pe Tinn ieșind în evidență. Bine că ești înalt, altfel greu te găseam.

Tol s-a dus direct la unchiul Oat, care părea uimit de cât de elegant era fiul său în toga de absolvire. Tatăl i-a pus mâna pe umăr, afișând o expresie de mândrie pură.

- Așa trebuie să fie, Tol, fiule. Primul loc la notele de onoare.

- Cine nu ia notele astea e demodat. A spus Tol. De fapt, expresia „note de onoare” nu era chiar exactă, pentru că Tol învăța foarte bine și a fost la un pas de cele mai înalte distincții.

- Atunci înseamnă că eu sunt un pic demodat. Am spus, ducând o mână la bărbie într-un gest teatral. 

- Sunt al doilea la medicină, Tinn Sukhaprasert, cu abilități și frumusețe naturale.

Partenerul meu m-a privit cu ochii întredeschiși. 

- Atunci du-te de lângă mine.

Mătușa Pang și unchiul Oat au râs împreună. Ginerele acestei familii aducea voie bună. Eram foarte fericit că făceam parte din familia lui Tol. Am aranjat mai multe poze cu ei trei și am făcut și eu câteva cu Tol, iar unchiul Oat s-a oferit bucuros să fie fotograful.

- Îmi place mult poza asta, tată,  i-am spus, arătând spre o fotografie în care îl îmbrățișam pe Tol, amândoi zâmbind larg. Tol era ocupat să primească daruri de la boboci. Eu și unchiul Oat ne-am retras puțin, uitându-ne la poze în timp ce așteptam.

- Ce-ar fi să mai facem o poză lângă arcul acela cu flori? E tare frumos. A sugerat unchiul Oat, arătând spre un arc de flori aflat în dreapta. Am dat din cap aprobator și eram pe cale să-l chem pe Tol, care stătea de vorbă cu bobocii, dar am fost întrerupt de o voce familiară din zarva din jur.

- Tinn?

Vocea aceea blândă îmi era cunoscută, o voce care fusese alături de mine mulți ani înainte să dispară. Vocea unei femei care se estompase în amintirile mele, dar care, în acel moment, părea mai clară ca oricând. M-am întors și am văzut-o pe Mai apropiindu-se. Era îmbrăcată într-o rochie verde superbă, cu părul mai lung, bucle mari și machiaj impecabil. Mai era mai frumoasă decât fusese vreodată când eram împreună. Ceea ce mă surprindea acum nu era frumusețea ei, ci șocul de a o revedea într-o situație atât de neașteptată.

- Mai...

- Fratele meu absolvă. A spus ea zâmbind larg.

- Oh, deci Mik a terminat? A fost rapid. Am răspuns, aruncând o privire spre Tol, care mă privea curios, înainte ca bobocii să-l înconjoare pentru poze. Am profitat de moment ca să continui discuția cu Mai. 

- Ești bine?

- Un pic obosită. A oftat, 

- Pentru că mă pregătesc de nuntă.

Mi s-au mărit ochii. 

- Te măriți?

- Da. A oftat din nou. 

- E greu să vorbesc despre asta cu un fost, dar am simțit că trebuia să-ți spun.

- Incredibil, tu te măriți înaintea mea. Am zis râzând.

- Felicitări!

Mai m-a privit zâmbind ștrengărește. 

- Asta înseamnă că e cineva care te așteaptă, nu?

- Da, probabil ai văzut pe Facebook.

- Asta voiam să spun. A zis Mai, uitându-se peste umărul meu spre Tol. 

- E adorabil, are o piele mai frumoasă ca a mea. Nu-i de mirare că-ți place.

Mi-am îndreptat spatele mândru. 

- E adorabil, nu-i așa? Cu el am de gând să mă căsătoresc.

- Ce noroc pe tine. A râs ea la gestul meu caraghios. 

- Trimite-mi adresa ta, să-ți trimit invitația de nuntă. Ah, și dacă nu e cu supărare, pot să-ți cer un sfat despre îngrijirea prenatală?

- Sigur, cu mare drag, i-am răspuns entuziast, ca un adevărat erou popular. Chiar dacă nu sunt obstetrician, am cunoștințe generale în domeniul medical.

Mai m-a întrebat despre pachetele de analize ale spitalelor private, dacă merită comparativ cu îngrijirea oferită prin asigurarea de sănătate. Am vorbit cam cincisprezece minute. Mi-a mulțumit din suflet și a spus că va discuta cu logodnicul ei. Mai și-a luat rămas bun chiar când s-a făcut anunțul pentru intrarea absolvenților în auditoriu. Privind-o cum se îndepărtează, nu m-am putut abține să nu-mi amintesc trecutul pe care l-am împărțit. Acum, drumurile noastre sunt diferite și fiecare își clădește viața. Singurul sentiment care mi-a rămas pentru Mai este grija și bunăvoința, ca pentru cineva cu care ai împărțit cândva același acoperiș.

Când m-am întors, i-am văzut doar pe mătușa Pâng și pe unchiul Oat ducând tot felul de cadouri. Am fugit să-i ajut.

- Lăsați asta pe mine, mă ocup eu.

- Tol a intrat deja, Tinn,  mi-a spus mătușa Pâng, punându-mi în brațe un buchet de flori. 

- Hai să căutăm un loc unde să așteptăm liniștiți.

- Să punem cadourile în mașina lui Tol, apoi vii cu noi la mall să mâncăm ceva. A propus unchiul Oat, conducându-mă spre ieșirea din parcarea subterană. M-am uitat către auditoriu cu un sentiment ciudat. Tol ar fi putut să-mi spună că intră, dar probabil a respectat faptul că vorbeam cu Mai.