Capitolul 6

  - Astăzi o să-i duc pe Anop și pe Kanom cu mine la firmă, bine? spuse Neung într-o dimineață senină. 🌤️

Voia să-i ia pe amândoi nu doar pentru companie, ci și pentru a le arăta locul unde lucra și, în secret, pentru a-l prezenta discret pe Anop celor din jur.
Dar, desigur, Anop nu avea idee despre adevărata intenție a lui Neung.

- Huh? De ce mergem acolo, Khun Neung? întrebă Anop, surprins.

- Doar vreau să vă duc pe tine și pe Kanom să vedeți ceva nou, răspunse Neung zâmbind calm, cu acea privire blândă care îl făcea mereu pe Anop să-și piardă echilibrul.

- Dar… nu o să vă deranjăm, P’Neung? continuă Anop cu o ușoară ezitare.

- Nu, deloc. În biroul meu e o cameră mică în care Kanom poate dormi, dacă obosește, explică Neung pe un ton liniștit.

- Bine, atunci… zise Anop în cele din urmă, gândindu-se că, dacă șeful îi ceruse asta personal, n-ar fi avut niciun motiv să refuze.

- Atunci o să-l duc mai întâi pe Kanom să facă baie și să-l schimb, adăugă el, ridicându-l cu grijă pe micuțul zâmbitor în brațe.

Neung dădu din cap mulțumit, privindu-l cu un zâmbet care ascundea o căldură aparte.

După ce termină de aranjat copilul, Anop îl lăsă cu părinții lui Neung ca să poată face și el un duș rapid.


🕊️ La micul dejun, atmosfera era calmă și plăcută.

- Hmm, o să-l duci pe Anop și pe Kanom la firmă? întrebă mama lui Neung, sorbind din cafea, cu un ton ușor curios.

Anop, care stătea alături de ei pentru a-l hrăni pe Kanom, ridică discret privirea.

- Da, răspunse Neung simplu.

- Nu o să fie prea obositor pentru Anop? întrebă femeia, îngrijorată că tânărul s-ar putea epuiza având grijă de copil și în deplasare.

- Nu-i nicio problemă, Khun Mae. Mă descurc, răspunse Anop cu un zâmbet respectuos, dorind să-i liniștească.

Părinții lui Neung schimbaseră între ei o privire semnificativă.
Începuseră deja să observe ceva în privirea fiului lor ori de câte ori o arunca asupra lui Anop. 💞

- Dacă e așa, ai grijă să-l ajuți pe Anop cu Kanom, da, Neung? spuse mama lui, accentuând intenționat tonul.

- Desigur, mamă. Ai încredere în mine o să am grijă de amândoi, răspunse Neung cu un zâmbet subtil, dar semnificativ.

Atât mama, cât și tatăl lui schimbară o nouă privire complice, apoi zâmbiră.

- Hmm, bine, atunci faceți cum credeți, spuse mama, continuându-și masa.


După ce terminară de mâncat, Anop luă coșul cu lucrurile lui Kanom și le duse spre mașină. Neung îl ajută, ridicând copilul și fixându-l în scaunul auto.

La început, micul Kanom se foi neliniștit, neobișnuit cu centurile scaunului, dar imediat ce Anop se așeză lângă el și începu să-l gâdile ușor și să-i vorbească, micuțul se liniști complet.

Neung zâmbi fără să spună nimic și porni motorul.

Pe drum, își aruncă din când în când privirea în oglindă, unde îl vedea pe Anop jucându-se cu fiul său imagine care îi încălzea inima de fiecare dată. ❤️

Când ajunseră în parcarea firmei, Neung opri mașina la locul său obișnuit.

- Lasă-mă pe mine să descarc lucrurile, Anop. Tu ocupă-te de Kanom, spuse el pe un ton blând, dar protector.

Anop încuviință și zâmbi.
În timp ce desfacea centurile micuțului, simțea deja privirea atentă a lui Neung asupra lui…
O privire în care se citea ceva mai mult decât grijă.




- Dar putem pune pe Kanom în cărucior, nu-i așa? spuse Anop, încercând să fie practic nu voia ca șeful lui să care singur toate lucrurile.

- Cred că e mai bine să-l ții tu în brațe, Anop. Kanom n-a văzut niciodată atâția oameni odată, s-ar putea speria ușor. Dacă ești tu cu el, se va simți mai liniștit, răspunse Neung, cu o scuză bine calculată.

Anop rămase pe gânduri o clipă, dar în cele din urmă aprobă din cap. Îl ridică pe Kanom în brațe și așteptă lângă mașină, în timp ce Neung scotea căruciorul și coșul cu lucrurile copilului, împingându-le spre intrare.

Când cei trei Neung, Anop și micuțul Kanom intrară în clădirea companiei, toate privirile se întoarseră spre ei.
Angajații știau că Neung fusese căsătorit și că divorțul lui era aproape finalizat, dar ceea ce le atrase atenția acum nu era copilul... ci tânărul frumos care îl ținea pe Kanom în brațe.

Imaginea pe care o formau cei trei era neașteptată:
Neung părea mai degrabă soțul atent, nu șeful impunător.
Priveliștea era suficientă ca să stârnească o avalanșă de șoapte curioase.

- Bună dimineața, șefule! L-ați adus pe micul Kanom azi? întrebă o angajată cu un zâmbet dulce, apropiindu-se. Neung mai adusese copilul o dată la birou, iar toată lumea îl adora.

- Da, răspunse el calm, zâmbind scurt.

În timp ce vorbea, împingea căruciorul cu o mână, iar cu cealaltă atinge ușor talia subțire a lui Anop, ca și cum ar fi vrut să-l ghideze.
Gestul discret, dar intim  nu le scăpă nimănui. Iar curiozitatea angajaților atinse cote maxime. 😏

- Ce obrăjori rotunzi are! Pot să-i ating puțin? întrebă aceeași femeie, aplecându-se spre Kanom.

Dar înainte ca mâna ei să ajungă aproape, Anop se retrase instinctiv, ținând copilul mai aproape de piept.

Femeia se opri brusc, surprinsă și ușor ofensată.

- Oh, îmi cer scuze. Am văzut doar că aveți mâinile puțin murdare, spuse Anop rapid, încercând să justifice gestul.
Voia doar să-l protejeze pe Kanom nu știa ce atinsese fiecare înainte și nu voia să riște ca cineva să-i transmită germeni.

- Mâinile mele sunt curate, răspunse femeia, vizibil iritată, ca și cum Anop ar fi insinuat contrariul.
Anop îngheță, neștiind ce să mai spună.

- Haide, mergem, interveni Neung imediat, pe un ton ferm, scurtând conversația.
Îi puse ușor o mână pe talia lui Anop, ghidându-l mai departe, fără să se mai uite înapoi.

Femeia nu îndrăzni să-i urmeze.


Când ajunseră la etajul unde se afla biroul lui Neung, un bărbat de vârstă mijlocie îi aștepta deja.

- Acesta este Khun Banphot, secretarul meu. Banphot, el este Nong Anop, spuse Neung prezentându-i.

Anop se încordă ușor. Cuvântul - Nong folosit pentru cineva mai tânăr, într-un ton afectuos îl surprinse.
De ce nu spusese Neung clar că el era doar bonă?

Cu toate acestea, se aplecă politicos, în semn de respect.

- Bună dimineața, spuse el, cu o voce calmă.

- Bună dimineața, răspunse Banphot cu un zâmbet cald.

- Adu un suc și câteva jucării pentru Nong Kanom, spuse Neung, înainte de a-l conduce pe Anop în biroul său.

Kanom privea în jur curios, entuziasmat de spațiul nou și de oamenii care-l salutau zâmbind.


- Ugh… scăpă Anop un oftat ușor fără să-și dea seama, imediat ce păși în biroul elegant.

- Hmm? Ce s-a întâmplat? întrebă Neung zâmbind, apropiindu-se.

Anop zâmbi timid. 

- E că… voiam să-mi cer scuze pentru ce s-a întâmplat mai devreme… când doamna a vrut să atingă obrăjorii lui Kanom.

Privirea lui era sinceră, puțin jenată, iar degetele îi frământau discret tivul cămășii.
Se temea că Neung putea considera comportamentul lui nepotrivit.

Dar Neung doar îl privi un moment lung, apoi zâmbi cu colțul buzelor.

- Nu trebuie să-ți ceri scuze pentru că ți-ai făcut treaba… Phi e mândru de tine.

 

Tonul său blând, combinat cu acel Phi intenționat, făcu obrajii lui Anop să se înroșească ușor din nou. ❤️

- Nu e mare lucru, știu că nu voiai ca el să ia vreun microb, răspunse Neung cu blândețe.

Cuvintele lui îl loviră pe Anop direct în inimă  - el părea să nu fie doar fiul lui Neung, ci al lor. Tonul natural cu care Neung spusese acele cuvinte făcea totul să sune… prea intim. 💞

- Poți să-l lași pe Kanom să se joace pe canapea. Dacă adoarme, mergem în camera de odihnă din spate, adăugă Neung, lăsând coșul cu jucării lângă.

- Dacă eu și Nong Kanom stăm aici, P’Neung o să poată lucra? întrebă Anop cu o ușoară îngrijorare.

- Pot, ba chiar o să fiu mai motivat, răspunse Neung, privindu-l fix.
Privirea aceea intensă făcu sângele lui Anop să i se urce în obraji. Nu îndrăznea să-l privească înapoi.

Se aplecă spre Kanom, încercând să-și distragă atenția, și îl așeză pe canapeaua mare din birou, îndreptată spre fereastra panoramică ce dădea spre oraș.
De acolo, Bangkokul se întindea ca o rețea de clădiri, poduri și linii de trenuri suspendate.

- Uau, uau!
Strigătul entuziast al lui Kanom răsună când micuțul văzu trenul electric trecând printre clădiri. Își întinse mânuța și râse, cu ochii strălucitori.

Anop îl ridică în brațe și îl duse aproape de sticla ferestrei.

- E trenul electric, Kanom. Îți plac trenurile? întrebă el cu un zâmbet cald.

Micul băiețel bătu din palme, chicotind continuu, iar Anop nu se putu opri din a-l privi cu o tandrețe profundă.
În ultimele săptămâni, își dădea seama că devenise mult mai legat de copil decât plănuise.
Dacă într-o zi ar fi trebuit să plece, era sigur că Kanom ar plânge… dar și el ar suferi la fel de tare. 💔

- Dacă-ți plac trenurile, Phi o să-ți cumpere unul de jucărie, bine? răsună vocea joasă a lui Neung din spate.

Anop tresări.
Nici nu-și dăduse seama că Neung se apropiase atât de mult. Simți căldura prezenței lui în spatele său și își simți inima luând-o razna.

- Eh… P’Neung, nu lucrați? întrebă el, încercând să pară calm.

- Am vrut doar să văd ce l-a făcut pe Kanom așa entuziasmat, răspunse Neung cu un ton blând, aproape șoptit.

Aerul dintre ei se încărcă ușor, iar Anop simțea că simpla apropiere a lui Neung îi răscolea tot corpul.

- Dacă te deranjăm, pot să-l duc pe Kanom să se joace în sala de odihnă, spuse repede Anop, evitând privirea bărbatului.

Dar atunci simți atingerea caldă a mâinii lui Neung care îi mângâie părul cu delicatețe.

- Astăzi nu am prea mult de lucru, așa că nu-ți face griji, spuse Neung zâmbind.

Anop încremeni. Nu știa cum să reacționeze.
Tot ce putu face fu să-și muște buza și să dea ușor din cap, în timp ce obrajii i se făceau roșii ca un trandafir. 🌹

În acel moment, Banphot intră în birou cu un pahar de apă și câteva gustări pentru Anop. Neung se retrase calm spre biroul său, iar Anop, recunoscător pentru întrerupere, se așeză din nou lângă Kanom.

În timp ce Neung discuta afaceri cu Banphot, privirea lui se întorcea adesea spre colțul canapelei.
Imaginea lui Anop jucându-se cu fiul său îi aducea un zâmbet liniștit, aproape… paternal. Sau poate nu doar atât.

După un timp, vocea lui Anop se auzi din nou:

- P’Neung, pot să-l duc pe Kanom în camera de odihnă? Pare că-l ia somnul.

Neung se ridică imediat. - Merg și eu cu voi.

 

Și astfel, cu Kanom moțăind deja în brațele lui Anop, cei doi se îndreptară împreună spre camera de odihnă din spatele biroului spațiul unde, fără să știe, apropierea dintre ei urma să devină și mai greu de ascuns.

- Trebuie să merg să vorbesc cu echipa de marketing. Rămâi cu Kanom, da? Mă întorc înainte de prânz și apoi putem lua masa împreună, spuse Neung, cu vocea lui calmă și blândă.

- Da, bine, răspunse Anop în șoaptă, legănând ușor copilul.

După câteva minute, micul Kanom adormi liniștit în brațele lui, iar Anop îl așeză cu grijă în pătuțul din camera de odihnă. Îl privi un moment chipul relaxat, respirația regulată, mânuțele mici strânse lângă piept.
Zâmbi ușor.

Cu grijă să nu facă zgomot, începu să strângă jucăriile împrăștiate pe covorul moale, punând fiecare piesă înapoi în coșul colorat. Atmosfera era liniștită, doar zgomotul slab al aerului condiționat se auzea în fundal.

Dar, brusc, clic  sunetul discret al ușii biroului se auzi.

Anop tresări și se întoarse imediat spre intrare.

Ușa se deschise încet, iar în cadrul ei apăru o siluetă feminină — o femeie elegantă, îmbrăcată impecabil, cu o expresie rece în priviri.

Ea îl privea direct pe Anop, de parcă simpla lui prezență acolo ar fi fost o insultă.

Atmosfera se schimbă brusc.
Aerul blând din încăpere păru să se întărească, devenind dens, tăios.

- Îmi cer scuze… pot să vă ajut cu ceva?, întrebă Anop politicos, fără să știe cine era vizitatoarea.

Femeia își înclină ușor capul și zâmbi rece:

- Deci tu ești… noul îngrijitor al fiului meu.

Vocea ei avea un ton plin de sarcasm.
Era Phrao, fosta soție a lui Neung.