Capitolul 2

 Trecuseră două săptămâni… 🌤️

Anop își făcea treaba exemplar ca bonă pentru micul Kanom. Copilul devenise complet atașat de el îl căuta mereu, îl striga cu vocea lui dulce și nu voia să stea cu nimeni altcineva. 👶💞

În ziua aceea, fiind ziua lui liberă, Anop ceruse permisiunea de a merge să o ajute pe mama sa la pregătirea și vânzarea produselor din prăvălie.
După ce îi făcu baie lui Kanom, îl îngriji și îl hrăni, Anop plecă în cele din urmă de acasă.

Responsabilitatea de a avea grijă de copil îi revenea, pentru o zi, lui Neung.
De obicei, Neung nu avea nicio problemă Kanom era un copil liniștit și ascultător.
Dar astăzi… totul era diferit.

 - Hic... Waaaahhh!
Plânsul puternic al lui Kanom răsună prin casă la nici o oră după plecarea lui Anop.

Oricine încerca să-l ia în brațe sau să-l distreze mama lui Neung, tatăl lui, chiar și menajera Wan nu reușea să-l liniștească. Micuțul plângea fără oprire, iar ochii săi umezi priveau în jur căutând o singură persoană. 😢

 - Oare e bolnav, Neung? întrebă mama lui, îngrijorată, încercând să-i pună mâna pe frunte.

 - Nu cred, mamă. Nu are febră... și nu pare să-l doară burtica. răspunse Neung, confuz și ușor neputincios.
Adevărul era că nu avea nicio idee de ce plângea fiul său așa. Nu se mai întâmplase niciodată.

 - Poate îi e foame? Dă-i niște lapte, sugeră tatăl lui Neung.

 - Tocmai a mâncat și a băut lapte acum o oră, spuse Neung, privind nedumerit copilul care continua să plângă.

 - Oare plânge după Anop? întrebă mătușa Wan, aflată în apropiere.

Cuvintele ei făcură ca toți cei din cameră inclusiv Neung să se oprească pentru o clipă și să se uite unii la alții.

 - Dar Anop are grijă de el doar de două săptămâni... oare chiar s-a atașat atât de repede? murmură mama lui Neung, uimită, privind copilul care, între sughițuri și lacrimi, continua să strige:

 - No-op! No-op!

Neung își simți inima strângându-se ușor.
Da… copilul nu voia altceva decât pe Anop. ❤️




 - Nu ar fi imposibil. Ai văzut și tu că atunci când Anop avea grijă de el, dacă se îndepărta doar un pic, Kanom începea imediat să-l caute și chiar mergea de-a bușilea după el. comentă tatăl lui Neung, amintindu-și scena cu un zâmbet ușor.

Neung rămase pe gânduri, mângâindu-i spatele fiului, care plângea sprijinit de umărul său puternic.

 - Nu vreau să-l deranjez pe Anop. Azi e ziua lui liberă... spuse Neung, ezitând.

 - O să încerc să-l liniștesc puțin. Cred că o să se oprească în curând, așa că nu vă faceți griji, mamă, tată, adăugă el, pornind încet prin casă, legănând copilul în brațe.

Plânsul puternic al micuțului se mai domoli, transformându-se în sughițuri scurte. Privindu-l, Neung simți o mare compasiune. Știa sigur că Kanom nu era bolnav.

 - N-ai mai fost niciodată așa, Kanom. Ce s-a întâmplat cu tine azi? murmură el gânditor.

Își aminti de perioada în care angajase o asistentă pentru a-l ajuta cu fiul său după naștere. Chiar și atunci, Kanom nu se atașase niciodată de nimeni atât de mult, nici nu plângea în lipsa cuiva.

Pe măsură ce reflecta, Neung înțelese.
Fiul său crescuse. Începuse să simtă, să recunoască chipurile celor din jur și să-și exprime mai clar emoțiile. Asta explica de ce acum plângea cu atâta disperare. 🧸

 - Încă nu s-a oprit din plâns, Neung? întrebă din nou mama lui, îngrijorată.

 - Încă mai sughiță... și, de fiecare dată când pare să se liniștească, o ia de la capăt. răspunse Neung, privind copilul cu o expresie neputincioasă.

 - Ah, micuțul meu nepot… spuse femeia, mângâindu-i cu grijă capul umed de lacrimi. 💧

 - Cred că o să-l sun pe Anop și o să-l rog să se întoarcă puțin, oftă Neung, cu o voce joasă. Nu voia să-l deranjeze, dar să-și vadă copilul suferind așa îi rupea inima.

Mama sa îl luă pe Kanom în brațe, dar imediat ce copilul simți că nu mai era în brațele tatălui, izbucni într-un plâns și mai puternic.

 - Bine, bine, gata… murmură Neung și, fără ezitare, scoase telefonul, formând numărul lui Anop. 📱

 - Da, Khun Neung? vocea lui Anop răsună în receptor, calmă și familiară.

 - Anop, ești ocupat? întrebă Neung.

 - Nu prea. S-a întâmplat ceva? răspunse tânărul, ușor neliniștit.

 - De când ai plecat, Kanom nu s-a mai oprit din plâns. Poți să te întorci puțin acasă? explică Neung sincer.

Anop rămase o clipă în tăcere, surprins.
Să fi plâns Kanom așa doar pentru că el plecase? 😳

 - Da, desigur! Vin imediat! răspunse Anop fără ezitare.

Deși nu înțelegea pe deplin situația, îngrijorarea pentru micuț era mai puternică. După ce închise apelul, se grăbi să se schimbe și să plece.

…
…
…

 - Uite, Anop a ajuns! anunță mama lui Neung cu un zâmbet de ușurare, în timp ce încerca să-și distragă nepotul.

În acel moment, Anop intră în grabă în casă, ușor transpirat de la alergătură.

 

Neung îl luă pe Kanom, care stătea pe podeaua din mijlocul salonului plângând, și îl întoarse spre ușă ca să-l vadă pe cel pe care îl căuta cu atâta dor. 💞

 - Ce s-a întâmplat? întrebă Anop imediat, apropiindu-se repede de Kanom.

De îndată ce copilul îl văzu, chipul i se schimonosi într-o expresie de plâns reținut buza de jos îi tremura, iar mânuțele dolofane se întinseră spre Anop, implorând să fie luat în brațe. 😢

Părinții lui Neung, precum și acesta, urmăreau în tăcere reacția micuțului.
În clipa în care Anop se aplecă și îl ridică în brațe, Kanom se lipi de umărul lui și tăcu imediat. Plânsul se transformă în câteva sughițuri ușoare, apoi totul se liniști.

 - Shhh... ce s-a întâmplat, Kanom? Hm? Nu te simți bine? murmura Anop cu voce blândă, mângâindu-l ușor pe spate.
Copilul îl îmbrățișă strâns de gât, ascunzându-și fața în umărul lui. 💞

 - Vezi? Cred că s-a atașat tare de Anop, spuse mama lui Neung, zâmbind cu duioșie în timp ce îl privea pe nepotul ei liniștit în brațele băiatului.

 - Îți complici viața, Anop, glumi tatăl lui Neung, cu un zâmbet amuzat.

 - Cum adică? întrebă Anop, confuz, ridicând privirea spre el.

Neung oftă ușor.

 - Mai bine du-l pe Kanom să-i speli fața și să-l cureți puțin în cameră, sugeră el pe un ton calm.

Anop dădu din cap și îl duse pe micuț sus, în camera lui Neung.
Odată ajunși acolo, îi spălă fața lui Kanom, îl șterse atent și îi puse puțin pudră.
În curând, copilul nu doar că nu mai plângea, ci râdea cu poftă, chicotind de fiecare dată când Anop îi făcea fețe amuzante. 😄

Neung îl privea în tăcere, rezemat de tocul ușii. Un zâmbet i se strecură involuntar pe chip unul cald, dar obosit.

 - Cred că s-a atașat cu adevărat de tine, Anop, spuse el, pe un ton în care se amestecau surprinderea și admirația.

 - Nu cred că e chiar așa... răspunse Anop cu modestie, încercând să-l liniștească.

 

 - Vrei să testăm? întrebă Neung, cu un zâmbet subtil. - Ieși din cameră și vezi ce se întâmplă. 😉

Anop îl așeză cu grijă pe Kanom în pat și ieși tiptil din cameră, încercând să nu-l trezească. Totuși, micuțul îl urmărea cu privirea, iar imediat ce realiză că Anop dispăruse din câmpul lui vizual, buza i se arcuí într-un bețișor tremurat, iar ochii i se umplură de lacrimi. În câteva secunde, plânsul izbucni din nou. 😢

Surprins, Anop se întoarse în grabă în cameră și, de îndată ce Kanom îl văzu, un zâmbet dulce îi lumină chipul, chiar dacă lacrimile îi străluceau încă în gene.

 - Oh, scumpul meu Kanom… spuse Anop cu blândețe, luându-l imediat în brațe și legănându-l ușor.

 - Îmi pare rău, Anop. Știu că azi e ziua ta liberă, spuse Neung, cu o expresie vinovată.

 - Nu-i nimic, răspunse Anop cu un zâmbet cald. 🙂

Neung îi zâmbi înapoi, privind scena din fața lui: copilul adormind liniștit în brațele tânărului, care-l ținea cu o tandrețe naturală, ca și cum ar fi fost al lui.

O liniște plăcută umplu camera. Neung simți o mulțumire tăcută o pace ciudată în pieptul lui. Chiar dacă Anop lucra acolo doar de două săptămâni, părea deja parte din familie. Felul în care îl îngrijea pe Kanom era plin de devotament și căldură. ❤️

 - Mi-e teamă că o să-ți fie greu, Anop. Ce o să facem dacă Kanom continuă să fie atât de atașat de tine? spuse Neung sincer, cu o urmă de grijă în voce.

 - Nu va fi o problemă, Khun Neung. Cred că, pe măsură ce va crește, Kanom va începe să înțeleagă mai bine lucrurile și nu va mai fi atât de dependent de mine. răspunse Anop cu modestie, simțind totuși o emoție plăcută în suflet văzând cât de mult îl iubea copilul.

 - Îmi pare rău că te-am deranjat. O să-ți măresc plata pentru azi, zise Neung, încercând să-i arate recunoștință.

 - Nu e nevoie, chiar nu e nimic, spuse Anop, zâmbind în timp ce continua să-l legene ușor pe Kanom.

Micuțul se liniști complet și, spre surprinderea lui Neung, adormi adânc. 😴

 - A adormit deja? Dacă ar fi fost așa de la început, totul ar fi fost mult mai ușor, glumi Neung cu un zâmbet ușor.

 - O să-l pun în pătuț, spuse Anop, aplecându-se cu grijă și culcându-l lângă patul lui Neung.

Neung se așeză pe marginea patului, privindu-l pe tânăr cum aranja pătura și se asigura că micuțul dormea comod. Atmosfera din jurul lui Anop părea incredibil de blândă și caldă o energie calmă, protectoare. Neung simți cum toată oboseala i se risipea.

Nu era deloc surprinzător că fiul lui se atașase atât de repede de el.

 - Te mai întorci la mama ta azi, Anop? întrebă Neung, rupând tăcerea.

 - Nu mai e nevoie. Cred că e suficient pe azi, răspunse Anop cu un zâmbet blând.

Neung zâmbi și el, apoi întinse mâna și îi atinse ușor capul, mângâindu-i părul.

 - Îmi pare cu adevărat rău, spuse el pe un ton blând, aproape șoptit.

Inima lui Anop tresări, iar obrajii i se înroșiră brusc. 🔥
Neung observă reacția și, pentru o clipă, inima lui făcu un salt scurt, neașteptat.
Privirea jenată a lui Anop, roșeața din obraji... ceva în acea imagine îl tulbură mai mult decât voia să recunoască.

 - Eu... o să spăl hainele lui Kanom, se grăbi să spună Anop, încercând să scape de atmosfera ciudat de intensă dintre ei.

Luă coșul cu haine și ieși în grabă din cameră, evitând privirea lui Neung.

Rămas singur, Neung îl urmă cu un zâmbet slab, aproape absent.
Privirea lui rămase fixată pe ușa prin care Anop tocmai ieșise.

 - E chiar drăguț... murmură el pentru sine, apoi se opri brusc.

Clipi de câteva ori, surprins de propriile gânduri.
Îl găsesc drăguț?  se întrebă, uimit.

 

Era totuși… un bărbat. La fel ca el. 🌙