CAPITOLUL 20 - BAN SAENG PHA
- Vrei să schimbi ziua Khun? Vremea nu arată prea bine astăzi.
Plângerea lui On a răsunat după ce a auzit prognoza meteo, la fel a spus și soția lui. De fapt, deși Day nu putea vedea totul clar, trebuia să recunoască
că unele dintre culorile care se vedeau în afara ferestrei erau mai închise decât ar fi trebuit.
- Este adevărată Nong Day, spuse An.
- Cerul chiar pare înnorat astăzi, spuse Mhok.
Telefonul din buzunarul pantalonilor vibra necontenit, dar nu răspunse, nici nu mai era interesat de nimic. Indiferent de ce, inevitabil trebuia să se întoarcă acasă mâine. Aceasta ar putea fi ultima sa șansă.
De asemenea, i- ar fi putut fi foarte greu pentru Mhok să- l însoțească pe tot drumul, deși li s- a spus că drumul este bun și că nu este foarte greu de parcurs.
- Atunci, băieți, așteptați aici.
An, șoferul, i- a spus când au coborât amândoi din vehicul să nu aducă nimic care nu este esențial și să poarte adidași comozi. Mhok a luat mâna lui Day și i- a pus- o pe braț înainte de a începe să dea drumul. Tânărul și- a strâns antebrațul în timp ce înăuntru a avut multe sentimente confuze, de parcă ar fi văzut constant ceasul ticând.
- Încă doar câțiva pași Day, calea nu este deloc dificilă. Vom merge încet, mai avem timp până la apus, așa că, suntem la timp, spuse Mhok în timp ce îl conducea pe Day pe potecă.
Deși imaginea nu era 100% clară, simțea că drumul era pietruit și pe o parte era pădurea, iar pe cealaltă parte era un fel de stâncă, ca o pantă nu prea abruptă, plină de iarbă și copaci.
Mergeau încet unul lângă altul, fără să- și spună multe unul altuia. Atmosfera era asemănătoare cu când se antrenau pentru maraton, doar că atmosfera din jurul lor părea acum mai specială. Tânărul a tras adânc aer în piept, aroma de iarbă umedă amestecată cu atmosfera grea, a simțit mirosul de ploaie.
- Este pe cale să plouă? Vremea chiar nu este bună. Ar trebui să ne întoarcem? Dacă plouă, va fi mai greu de urcat și nu sunt sigur că vom găsi vreun adăpost de ploaie.
Vocea era plin de timiditate, tânărul părea să încerce să ia o decizie - I- a luat mult timp să încerce să sugereze ceva care să contravină a ceea ce cealaltă persoană era hotărâtă să facă.
- Ar trebui să mergem astăzi Phi. Dacă plouă sau nu, vom vedea ce să facem; Să continuăm, poate când vom ajunge în vârf se va deschide cerul, a spus tânărul fără ezitare.
- Vom face voia ta Day, nu am nicio problema.
Tânărul vorbea cu maniere simple. On le dăduse un itinerar care indica că vor ajunge în curând la un punct de parcare. După aceea, au trebuit să urce. Soția lui On îi întrebase dacă vrea ca ea să- i ia, dar Day a refuzat ajutorul pentru că voia să meargă doar cu iubitul lui.
- Oricum, dacă azi plouă, te pot aduce mâine.
Telefonul mobil din pantaloni a continuat să vibreze, de data aceasta a continuat mai mult. Dar Day nu a răspuns și, văzându- l așa, a zâmbit.
- Poate că nu există mâine.
- Despre ce te gândești? Nu înțeleg.
Tânărul nu a răspuns, dar a continuat să facă pași puternici. Părea că cerul era de partea lor, pentru că, conform prognozei, vremea nu mai era la fel de rea ca la început. Dar, pe de altă parte, nici vremea nu a dat semne de îmbunătățire. Cei doi au continuat să meargă înainte.
- Pot să văd stânca de la capătul drumului, Day. Încă puțin.
Vocea celuilalt a strălucit treptat, ceea ce l- a făcut să zâmbească din greșeală. Ochii lor priveau peste tot, cu cât urcau mai sus, peisajul verde se reducea. Aerul se simțea mai curat, dar nu cu mult. Pe tot drumul, au trecut pe lângă oameni care coborau plângându- se. Unul dintre ei era străin și striga și spunea că cerul este înnorat și că nu trebuie să continue să urce.
În ciuda faptului că nu a putut vedea, Day a spus că ar dori să continue.
- Am ajuns.
A spus iubitul lui, luând mâna care l- a prins de braț și împletindu- le degetele, apoi au mers încet împreună. Cerul din față era colorat cu ceva aproape gri. Era diferit de fotografia de pe coperta cărții, parcă erau oameni diferiți...
Ceea ce și- a amintit a fost un fulger de culori roșii și portocalii.
- Cât timp până apune soarele?
A întrebat tânărul, iar cealaltă parte a tăcut, poate mai mult decât se aștepta.
- Nu. Nu a fost asta, Day știa deja răspunsul. Trebuie să fie aproape timpul sau poate că era deja timpul, doar că nimic nu a mers așa cum se aștepta.
- Când se va întâmpla, îți voi spune, nu sunt sigur la ce oră se va întâmpla.
- Așadar, am găsit un loc unde să stăm și să așteptăm.
Mhok a mers cu Day până când au găsit o bancă pe care să stea în foișor.
De acolo, totul a fost atât de calm încât părea că nu mai era nimeni în jur. Probabil de asta se plângea acel turist. Nu era nimic de privit aici și nici măcar nu era speranță ca cerul să se deschidă.
Tânărul și- a luat rucsacul și a scos obiectul pe care îl căuta. Era cartea care îl adusese acolo. Day o luă și o deschise de parcă ar fi vrut să o citească, deși abia vedea. Înainte de asta, mă uit la fotografia de pe coperta din față și la cea de pe coperta din spate. A fost amuzant cum puteai vedea lumina pe lateral, este atât de puțin din asta aici încât nici măcar culorile imaginii nu puteau fi separate.
- Vă rog să o citiți, zise Day dându- i cartea lui Mhok.
- Chiar acum?
- Chiar acum.
Spuse tânăr și se lăsă pe spate pe bancă. Mhok l- a văzut și l- a ținut astfel încât să i se odihnească capul în poală. Apoi a început să citească cartea pagină cu pagină ca prima dată. Ascultătorul a închis ochii, percepând imaginile în timp ce auzea lectura.
Întreaga poveste s- a întâmplat după ce o fată descoperă că trupul ei începea să dispară. Dacă nu află de ce, în curând se va estompa, până devine transparent. Și nu ar mai fi nimic din ea. Fata a ieșit în lume în căutarea propriei ființe.
Fetița a descoperit că singurul lucru care i- a încetinit corpul a fost lumina soarelui. Asta a făcut- o apoi pe fata să înceapă să urmeze soarele pentru totdeauna, scăpând cât de departe a putut de noapte, cât de departe de întuneric, cât de departe nu a putut ajunge, neputând să- și înghită trupul din vedere.
Cineva i- a spus fetei că stânca ultimei lumini a serii era un loc în care lumina soarelui era cea mai frumoasă și, dacă ajungea acolo, poate că ar fi în stare să o vindece anomalia cu succes și să se întoarcă din nou la sinele său anterior. Dacă nu reușea, rămânea doar gol.
- Aici se termină Day. Ultima pagină lipsește. Povestea se termină când fata ajunge la stânca ultimei lumini.
Mhok vorbi pe un ton dezamăgit. A fost din cauza sentimentului ei de vinovăție pentru că nu a putut să- i ofere iubitului ei ceea ce și- a dorit. Cel mai mic s- a ridicat din poală după ce a auzit, și s- a apropiat de fața bătrânului pentru a- l săruta tandru pe obraz, plin de dragoste și siguranță.
- Ești persoana mea importantă, spuse el, apropiindu- i și mai mult fața celuilalt de a lui.
Deși în jur era doar întuneric, încă putea vedea ochii strălucitori ai celeilalte persoane, ochii lui Mhok erau un amestec de bucurie și surpriză în același timp, ceea ce l- a făcut să zâmbească.
- De ce spui deodată aceste lucruri ciudate? De ce ești atât de dulce? Mhok zâmbi
- Am vrut să- ți spun cât încă te pot vedea, a mărturisit Day sincer cu un zâmbet trist.
Privirea lui Mhok s- a umplut din nou de întrebări, apoi a clătinat din cap înainte de a se uita din nou în ochi:
- Ce lucruri ciudate spui, mai avem mult timp, a spus doctorul, mai avem 180 de zile. Și au trecut doar zece zile, spuse Mhok.
- Ieri, în timp ce făceam duș, am închis ochii pentru câteva minute, iar când i- am deschis „nu am văzut nimic, a durat mai mult decât acea perioadă după maraton. Poate că nu voi ajunge la 180 de zile, cum a spus doctorul.
Tânărul a mărturisit cu deplină onestitate, fără nimic de ascuns. Poate că n- ar putea vedea nimic în următoarele minute, dar nu a vrut să lase nimic de regretat, a vrut să facă ceea ce trebuie și să împlinească tot ce a vrut să facă și să spună.
Mhok nu mai spuse nimic, dar l- a luat de mână și l- a invitat să se ridice și să meargă cu el. Din acel punct de vedere, și cu cerul încă închis și înnorat, întunericul cerului încă nu dispărea, chiar arăta mai rău decât înainte. Atmosfera era atât de confortabilă și de sumbră, încât Day a vrut să râdă de propria soartă.
- Dacă ai avea magie, aș arunca o vrajă pentru ca tu să vezi ultima lumină, a spus Mhok.
- De ce nu- mi spui despre vraja aceea ca să pot vedea ultima lumină? Cum ar fi?întrebă Day zâmbind și închise ochii.
- Ultima rază de lumină va fi mai întâi galbenă, se va estompa treptat și în cele din urmă va deveni portocaliu. Și în jurul zonei soarelui va fi roșie.
Tânărul a perceput încet ce tocmai îi spusese Mhok, iar în fața întunericului total, Day și- a imaginat că cerul pe care l- a văzut de pe stâncă era vopsit în acele culori.
- Luminile portocalii- roșii se vedeau de pe stâncă. Oriunde s- ar uita, putea vedea culorile strălucitoare. Soarele este atât de mare și rotund și foarte frumos. Întreaga imagine este ca un vis.
Mâna lui Mhok mângâie încet fața tânărului, trecându- și mâna pe obraji înainte de a o ridica pentru a- i atinge colțul ochilor. Day și- a deschis pleoapele și a văzut lumea.
Era la fel de strălucit pe cât îi spusese persoana din fața lui. Și nu a venit din lumina soarelui, ci din lumina vieții pe care a primit- o de la acel om.
- Ai primit toate imaginile pe care ai vrut să le vezi? Day îl simțea pe Mhok zâmbind.
- Mai am unul.
Ambele mâini ale lui Day s- au ridicat pentru a atinge fața lui Mhok și a- l aduce mai aproape de a lui, fără a lăsa spațiu între ele. Și imaginea feței iubitului său a devenit complet clară. Ochii lui Day au fost surprinși de chipul lui Mhok.
Tânărul a vrut să- și amintească totul despre persoana din fața lui. Timpul se scurgea. Voia să- și amintească totul despre Mhok, să o salveze ca ultima imagine pe care ar putea să o vadă, astfel încât să nu o uite niciodată. Mai ales acei ochi, ochii care nu și- au îndepărtat niciodată privirea de la el când avea nevoie de ajutor.
Day a închis ochii înainte de a- și apăsa buzele pe ale celuilalt, în timp ce cealaltă parte a fost cât se poate de blândă, salvând fiecare cuvânt de dragoste din lumea adunată aici. Nu era nici mai mult nici mai puțin decât un sentiment enorm care i- a umplut întreaga ființă. Singurul lucru nefericit au fost ochii sparți, cel mai norocos lucru a fost probabil bărbatul din fața lui.
Day și- a deschis din nou ochii... și lumea i- a dispărut, era complet orb.
Plângerea lui On a răsunat după ce a auzit prognoza meteo, la fel a spus și soția lui. De fapt, deși Day nu putea vedea totul clar, trebuia să recunoască
că unele dintre culorile care se vedeau în afara ferestrei erau mai închise decât ar fi trebuit.
- Este adevărată Nong Day, spuse An.
- Cerul chiar pare înnorat astăzi, spuse Mhok.
Telefonul din buzunarul pantalonilor vibra necontenit, dar nu răspunse, nici nu mai era interesat de nimic. Indiferent de ce, inevitabil trebuia să se întoarcă acasă mâine. Aceasta ar putea fi ultima sa șansă.
De asemenea, i- ar fi putut fi foarte greu pentru Mhok să- l însoțească pe tot drumul, deși li s- a spus că drumul este bun și că nu este foarte greu de parcurs.
- Atunci, băieți, așteptați aici.
An, șoferul, i- a spus când au coborât amândoi din vehicul să nu aducă nimic care nu este esențial și să poarte adidași comozi. Mhok a luat mâna lui Day și i- a pus- o pe braț înainte de a începe să dea drumul. Tânărul și- a strâns antebrațul în timp ce înăuntru a avut multe sentimente confuze, de parcă ar fi văzut constant ceasul ticând.
- Încă doar câțiva pași Day, calea nu este deloc dificilă. Vom merge încet, mai avem timp până la apus, așa că, suntem la timp, spuse Mhok în timp ce îl conducea pe Day pe potecă.
Deși imaginea nu era 100% clară, simțea că drumul era pietruit și pe o parte era pădurea, iar pe cealaltă parte era un fel de stâncă, ca o pantă nu prea abruptă, plină de iarbă și copaci.
Mergeau încet unul lângă altul, fără să- și spună multe unul altuia. Atmosfera era asemănătoare cu când se antrenau pentru maraton, doar că atmosfera din jurul lor părea acum mai specială. Tânărul a tras adânc aer în piept, aroma de iarbă umedă amestecată cu atmosfera grea, a simțit mirosul de ploaie.
- Este pe cale să plouă? Vremea chiar nu este bună. Ar trebui să ne întoarcem? Dacă plouă, va fi mai greu de urcat și nu sunt sigur că vom găsi vreun adăpost de ploaie.
Vocea era plin de timiditate, tânărul părea să încerce să ia o decizie - I- a luat mult timp să încerce să sugereze ceva care să contravină a ceea ce cealaltă persoană era hotărâtă să facă.
- Ar trebui să mergem astăzi Phi. Dacă plouă sau nu, vom vedea ce să facem; Să continuăm, poate când vom ajunge în vârf se va deschide cerul, a spus tânărul fără ezitare.
- Vom face voia ta Day, nu am nicio problema.
Tânărul vorbea cu maniere simple. On le dăduse un itinerar care indica că vor ajunge în curând la un punct de parcare. După aceea, au trebuit să urce. Soția lui On îi întrebase dacă vrea ca ea să- i ia, dar Day a refuzat ajutorul pentru că voia să meargă doar cu iubitul lui.
- Oricum, dacă azi plouă, te pot aduce mâine.
Telefonul mobil din pantaloni a continuat să vibreze, de data aceasta a continuat mai mult. Dar Day nu a răspuns și, văzându- l așa, a zâmbit.
- Poate că nu există mâine.
- Despre ce te gândești? Nu înțeleg.
Tânărul nu a răspuns, dar a continuat să facă pași puternici. Părea că cerul era de partea lor, pentru că, conform prognozei, vremea nu mai era la fel de rea ca la început. Dar, pe de altă parte, nici vremea nu a dat semne de îmbunătățire. Cei doi au continuat să meargă înainte.
- Pot să văd stânca de la capătul drumului, Day. Încă puțin.
Vocea celuilalt a strălucit treptat, ceea ce l- a făcut să zâmbească din greșeală. Ochii lor priveau peste tot, cu cât urcau mai sus, peisajul verde se reducea. Aerul se simțea mai curat, dar nu cu mult. Pe tot drumul, au trecut pe lângă oameni care coborau plângându- se. Unul dintre ei era străin și striga și spunea că cerul este înnorat și că nu trebuie să continue să urce.
În ciuda faptului că nu a putut vedea, Day a spus că ar dori să continue.
- Am ajuns.
A spus iubitul lui, luând mâna care l- a prins de braț și împletindu- le degetele, apoi au mers încet împreună. Cerul din față era colorat cu ceva aproape gri. Era diferit de fotografia de pe coperta cărții, parcă erau oameni diferiți...
Ceea ce și- a amintit a fost un fulger de culori roșii și portocalii.
- Cât timp până apune soarele?
A întrebat tânărul, iar cealaltă parte a tăcut, poate mai mult decât se aștepta.
- Nu. Nu a fost asta, Day știa deja răspunsul. Trebuie să fie aproape timpul sau poate că era deja timpul, doar că nimic nu a mers așa cum se aștepta.
- Când se va întâmpla, îți voi spune, nu sunt sigur la ce oră se va întâmpla.
- Așadar, am găsit un loc unde să stăm și să așteptăm.
Mhok a mers cu Day până când au găsit o bancă pe care să stea în foișor.
De acolo, totul a fost atât de calm încât părea că nu mai era nimeni în jur. Probabil de asta se plângea acel turist. Nu era nimic de privit aici și nici măcar nu era speranță ca cerul să se deschidă.
Tânărul și- a luat rucsacul și a scos obiectul pe care îl căuta. Era cartea care îl adusese acolo. Day o luă și o deschise de parcă ar fi vrut să o citească, deși abia vedea. Înainte de asta, mă uit la fotografia de pe coperta din față și la cea de pe coperta din spate. A fost amuzant cum puteai vedea lumina pe lateral, este atât de puțin din asta aici încât nici măcar culorile imaginii nu puteau fi separate.
- Vă rog să o citiți, zise Day dându- i cartea lui Mhok.
- Chiar acum?
- Chiar acum.
Spuse tânăr și se lăsă pe spate pe bancă. Mhok l- a văzut și l- a ținut astfel încât să i se odihnească capul în poală. Apoi a început să citească cartea pagină cu pagină ca prima dată. Ascultătorul a închis ochii, percepând imaginile în timp ce auzea lectura.
Întreaga poveste s- a întâmplat după ce o fată descoperă că trupul ei începea să dispară. Dacă nu află de ce, în curând se va estompa, până devine transparent. Și nu ar mai fi nimic din ea. Fata a ieșit în lume în căutarea propriei ființe.
Fetița a descoperit că singurul lucru care i- a încetinit corpul a fost lumina soarelui. Asta a făcut- o apoi pe fata să înceapă să urmeze soarele pentru totdeauna, scăpând cât de departe a putut de noapte, cât de departe de întuneric, cât de departe nu a putut ajunge, neputând să- și înghită trupul din vedere.
Cineva i- a spus fetei că stânca ultimei lumini a serii era un loc în care lumina soarelui era cea mai frumoasă și, dacă ajungea acolo, poate că ar fi în stare să o vindece anomalia cu succes și să se întoarcă din nou la sinele său anterior. Dacă nu reușea, rămânea doar gol.
- Aici se termină Day. Ultima pagină lipsește. Povestea se termină când fata ajunge la stânca ultimei lumini.
Mhok vorbi pe un ton dezamăgit. A fost din cauza sentimentului ei de vinovăție pentru că nu a putut să- i ofere iubitului ei ceea ce și- a dorit. Cel mai mic s- a ridicat din poală după ce a auzit, și s- a apropiat de fața bătrânului pentru a- l săruta tandru pe obraz, plin de dragoste și siguranță.
- Ești persoana mea importantă, spuse el, apropiindu- i și mai mult fața celuilalt de a lui.
Deși în jur era doar întuneric, încă putea vedea ochii strălucitori ai celeilalte persoane, ochii lui Mhok erau un amestec de bucurie și surpriză în același timp, ceea ce l- a făcut să zâmbească.
- De ce spui deodată aceste lucruri ciudate? De ce ești atât de dulce? Mhok zâmbi
- Am vrut să- ți spun cât încă te pot vedea, a mărturisit Day sincer cu un zâmbet trist.
Privirea lui Mhok s- a umplut din nou de întrebări, apoi a clătinat din cap înainte de a se uita din nou în ochi:
- Ce lucruri ciudate spui, mai avem mult timp, a spus doctorul, mai avem 180 de zile. Și au trecut doar zece zile, spuse Mhok.
- Ieri, în timp ce făceam duș, am închis ochii pentru câteva minute, iar când i- am deschis „nu am văzut nimic, a durat mai mult decât acea perioadă după maraton. Poate că nu voi ajunge la 180 de zile, cum a spus doctorul.
Tânărul a mărturisit cu deplină onestitate, fără nimic de ascuns. Poate că n- ar putea vedea nimic în următoarele minute, dar nu a vrut să lase nimic de regretat, a vrut să facă ceea ce trebuie și să împlinească tot ce a vrut să facă și să spună.
Mhok nu mai spuse nimic, dar l- a luat de mână și l- a invitat să se ridice și să meargă cu el. Din acel punct de vedere, și cu cerul încă închis și înnorat, întunericul cerului încă nu dispărea, chiar arăta mai rău decât înainte. Atmosfera era atât de confortabilă și de sumbră, încât Day a vrut să râdă de propria soartă.
- Dacă ai avea magie, aș arunca o vrajă pentru ca tu să vezi ultima lumină, a spus Mhok.
- De ce nu- mi spui despre vraja aceea ca să pot vedea ultima lumină? Cum ar fi?întrebă Day zâmbind și închise ochii.
- Ultima rază de lumină va fi mai întâi galbenă, se va estompa treptat și în cele din urmă va deveni portocaliu. Și în jurul zonei soarelui va fi roșie.
Tânărul a perceput încet ce tocmai îi spusese Mhok, iar în fața întunericului total, Day și- a imaginat că cerul pe care l- a văzut de pe stâncă era vopsit în acele culori.
- Luminile portocalii- roșii se vedeau de pe stâncă. Oriunde s- ar uita, putea vedea culorile strălucitoare. Soarele este atât de mare și rotund și foarte frumos. Întreaga imagine este ca un vis.
Mâna lui Mhok mângâie încet fața tânărului, trecându- și mâna pe obraji înainte de a o ridica pentru a- i atinge colțul ochilor. Day și- a deschis pleoapele și a văzut lumea.
Era la fel de strălucit pe cât îi spusese persoana din fața lui. Și nu a venit din lumina soarelui, ci din lumina vieții pe care a primit- o de la acel om.
- Ai primit toate imaginile pe care ai vrut să le vezi? Day îl simțea pe Mhok zâmbind.
- Mai am unul.
Ambele mâini ale lui Day s- au ridicat pentru a atinge fața lui Mhok și a- l aduce mai aproape de a lui, fără a lăsa spațiu între ele. Și imaginea feței iubitului său a devenit complet clară. Ochii lui Day au fost surprinși de chipul lui Mhok.
Tânărul a vrut să- și amintească totul despre persoana din fața lui. Timpul se scurgea. Voia să- și amintească totul despre Mhok, să o salveze ca ultima imagine pe care ar putea să o vadă, astfel încât să nu o uite niciodată. Mai ales acei ochi, ochii care nu și- au îndepărtat niciodată privirea de la el când avea nevoie de ajutor.
Day a închis ochii înainte de a- și apăsa buzele pe ale celuilalt, în timp ce cealaltă parte a fost cât se poate de blândă, salvând fiecare cuvânt de dragoste din lumea adunată aici. Nu era nici mai mult nici mai puțin decât un sentiment enorm care i- a umplut întreaga ființă. Singurul lucru nefericit au fost ochii sparți, cel mai norocos lucru a fost probabil bărbatul din fața lui.
Day și- a deschis din nou ochii... și lumea i- a dispărut, era complet orb.
.jpg)
Comentarii
Trimiteți un comentariu