CAPITOLUL 16 - SPITALUL
Un cerc de lumină a strălucit ritmic, înainte de a dispărea, revenind în întuneric, niște lumini strălucitoare apărând ca artificii în noapte și apoi dispărând, în această ordine. Atmosfera din jurul lor s- a înnegrit din nou și s- a auzit zgomotul unei respirații grele, iar totul a devenit din nou neclar și luminos.
Tânărul era familiarizat cu peisajul din jurul său, deși nu le vedea decât vag. Această atmosferă era inconfortabilă și nu voia să- i acorde atenție. Erau în camera de examinare a medicului oftalmolog, care l- a tratat de la început. Dar recent, ochii i s- au întunecat, transformând totul din nou complet în negru. Nu a fost diferit de prima dată când furtuna a luat formă.
- Doctorul vrea să ai grijă și tu de tine... simptomele s- au înrăutățit mult mai repede decât a spus medicul.
Tânărul a ascultat în timp ce își strângea buzele, După ce a părăsit cabina de autocolante și nu a putut vedea nimic. Mhok l- a dus repede la spital.
La cererea de inarmare a lui Aon, ei au trebuit să încredințeze altcuiva să preia, ceea ce este de înțeles având în vedere situația.
- Doctore, cât timp crezi că mi- a mai rămas?
Tânărul a oftat, sentimentul acum era atât de dureros, aproape că a uitat cum să respire, știa că vederea i se diminuează și că în curând va fi complet orb. Mhok era lângă el și l- a prins strân de mână.
- Ei bine, la asta e greu de răspuns cu un număr concret, dar alți pacienți care au început cu vedere încețoșată nu au avut mai mult de 180 de zile.
Acel număr a apărut în mintea lui Day și a început numărătoarea inversă, ca un ceas.
- Doctore, mai vrei să- mi spui ceva?
Tânărul care ieșea din cameră și- a sufocat vederea păru să se răzgândească și se întoarse să- l întrebe pe doctor pentru ultima oară.
- Dacă aș fi în locul tău, m- aș grăbi să fac totul. Întotdeauna mi- am dorit să fac ceva și încă nu am făcut.
Acele cuvinte au fost ca și cum o mână uriașă i- ar zgudui întreaga lume, a simțit că se va prăbuși în orice moment tot ceea ce mi- am dorit vreodată să fac.
- Day, ce ți- a spus doctorul?
Vocea lui Night a fost prima pe care a auzit- o după ce a părăsit cabinetul medicului. Și asta nu l- a făcut să se simtă mai bine, în niciun caz nu l- a făcut să se simtă bine deloc. Dimpotrivă. l- a înfuriat, de parcă cineva ar fi turnat mai multă benzină pe foc.
- Doctorul mi- a spus că în scurt timp o să orbesc!! vocea lui Day era atât de tare, încât era aproape ca un țipăt. Știa că nu ar trebui să fie așa, dar nu și- a putut stăpâni emoțiile:
- Ești fericit, nu- i așa?
- Cum poţi să spui asta? Ştii că nu mi- am dorit niciodată să se întâmple nimic din toate astea, a spus Night, întinzând mâna să- l ia de braţ pe fratele său, dar Day i- a scuturat strânsoarea.
- Oh, am crezut că ai făcut- o intenționat.
- Day, daca as putea...
- Păstrează- ți cuvintele pentru tine. Nu te voi ierta niciodată,amintește- ți cuvintele mele, frate al naibii, tipa Day.
Sentimentele interioare ale lui Day păreau să explodeze până când el a fost complet distrus.
- - nu- ai- mai- nimic- de- spus!
Tânărul s- a îndepărtat de toată lumea fără să acorde mai multă atenție lumii exterioare. Mhok s- a grăbit să- l urmeze, dar nu a îndrăznit să facă altceva. Day l- a întrebat dacă Night l- a urmărit, când cealaltă parte a răspuns nu, s- a ținut de mânerul holului spitalului și a continuat să meargă, fără să se gândească să se întoarcă din nou.
Timpul aproape a trecut.
Day și- a luat telefonul mobil și l- a sunat pe On. După scurt timp el a răspuns apelului lui, mai întâi și- a cerut scuze când el l- a întrebat ce s- a întâmplat, spunându- i că are o urgență și nu- l poate ajuta și l- a întrebat dacă își poate duce cererea în căsătorie în cele din urmă. Linia a răspuns că da, Aon a întrebat cum este. Dar apoi Day a spus:
- P'On, când plănuiești să te căsătorești?
- Săptămâna viitoare Khun, suntem în Songkhla. Familia mea de aici pregătește totul, până la ultima floare. Îmi pare rău că nici măcar nu am timp să împart cina împreună, a spus cealaltă parte gânditoare.
- Voi merge, spuse Day cu încredere.
Mâna care îl ținea părea să înghețe, dar persoana care mergea în spatele lui nu părea să întrebe sau să obiecteze la nimic.
- Este grozav Khun, asta mă face foarte fericit. Mi- ar plăcea foarte mult să vii, a spus persoana de la capătul rândului, înainte de a închide.
Day a continuat să meargă pe coridorul spitalului până când a ajuns aproape la sfârșit. Încă purta hainele pe care le- a purtat în carieră, aspectul lui Mhok nu era diferit.În plus, își căra toate bunurile, precum un portofel și telefonul mobil.Ați putea spune că erau gata să meargă... o plimbare lungă .
- P'Mhok... te rog du- mă la Songkhla.
Timpul aproape a trecut...
- Cand vrei sa mergi? a întrebat Mhok.
- Astăzi... acum.
- Dar Night și mama ta?Day, ce planuri ai în tot capul tău? Ce vrei să faci? Unde vrei?
Day asculta cu nerăbdare să vadă dacă cealaltă parte îl va opri sau nu.
- te voi lua eu însumi.
- Nu știu, vreau doar să plec de aici direct la Songkhla, a spus el
- Deci, vom călători cu avionul? Ar fi cel mai convenabil. Pot să- i rog pe P'Night să rezerve biletele.
- Nu- mi mai repeta niciodată numele ăsta.
- Bine.
Tânărul a vorbit fără să stea pe gânduri, iar în curând i s- a povestit sentimentul de vinovăție. Mhok nu avea nimic de- a face cu acele chestiuni, urma să- și miște buzele pentru a- și exprima scuzele, dar bătrânul a vorbit primul.
- Deci, vrei să iei trenul?
- Ei bine, vreau să pot vedea peisajul, aceasta poate fi ultima dată când am această șansă.
Persoana care face numărătoarea inversă a spus.
Îngrijitorul l- a dus apoi să ia un taxi direct la gară. Day i- a dat cardul de la bancomat ca să cumpere biletele. Și i- a spus să aibă grijă de cheltuieli. După ce a început să- și piardă vederea, a rămas cu doar vreo zece mii de bahți în cont. Dar avea și alte conturi în care își ținea depozitele. Ceea ce i- a dat lui Mhok a fost doar unul dintre numeroasele sale conturi.
Norocul părea să fie de partea ghinioniştilor, pentru că deşi erau oameni care călătoreau cu trenul spre sud, nu erau mulţi. Oamenii au preferat să călătorească cu avionul, poate pentru că era iarnă. Day și Mhok au primit bilete la clasa a doua într- un tren cu cabine cu paturi, un pat deasupra celuilalt în cabină.
- Voi dormi sus, ca să poți admira priveliștea de jos,i- a spus Mhok lui Day când au ajuns la cabana lor.
Day s- a apropiat de fereastră ca să vadă cât mai limpede afară, dar a văzut doar culori amestecate, parcă ar fi o acuarelă dizolvată. Era ca o imagine fără formă.
- Să dormim împreună. Nu vreau să dorm singur. Patul este lat, a spus Day îngâmfat.
- Day..
- Ești iubitul meu. Trebuie să mă răsfeți.
El a spus cuvântul iubit din toată inima în puținul timp pe care a simțit că i- a mai rămas în viață, a decis că nu va reține niciun cuvânt. Dacă ar fi vrut să spună ceva, ar fi făcut- o.
- Oh... ca să obții ceea ce îți dorești, ești foarte bun la cerșit. Dacă acest lucru este normal pentru tine, Oh Wow, și încă nu ți- am spus cuvinte dulci, spuse Mhok în glumă.
- Îți place? Dacă nici măcar nu- ți place, pot reveni să fiu la fel ca înainte, nu știu de la cine am învățat toate astea, se plânse Day sarcastic.
Cealaltă parte a început să râdă încet și a întins mâna spre el să- l țină strâns în brațe, iar de data aceasta nu s- a ținut doar de balustradă ca la spital. Nu i- am cerut să se schimbe, ci doar i- am spus că va fi alături de el și că nu va merge altundeva. Era ceea ce simțeam în acel moment, era decizia pe care o luase și nu erau greșeli în ea.
- Înțeleg ceea ce simți și voi face tot posibilul să- ți mulțumesc în fiecare moment, atâta timp cât o pot face. Dar Day, trebuie să- mi faci o promisiune.
- Acea.
- Dacă vine ceva important, vă rog să faceți ceea ce vă spun și trebuie să urmați cuvintele mele. Mai ales dacă este legat de siguranța voastră, vocea suna ferm de la Mhok
- Iţi promit.
Day a răspuns cu încredere. Și și- a făcut și o promisiune în inimă, va face ceea ce i- a cerut iubitul, pentru că știa că altfel tot ce făcea pentru el ar fi fost o risipă. Mhok l- a mulțumit ca nimeni altcineva, așa că atunci când va veni acel moment important, se va ține de cuvânt pentru ca cealaltă parte să nu regrete nimic.
Au mai vorbit o vreme, personalul s- a dus să ajusteze scaunele în paturi, Day obișnuia să călătorească cu trenul, așa că știa exact dimensiunea patului și cum arăta, chiar dacă nu îl vedea la fel de clar.
S- a asezat primul pe pat.
- Vreau să dorm lângă fereastră, a spus Day mai întâi.
- Patul este îngust, Day. Te descurci? întrebă Mhok.
- Nu este mai îngust decât patul din camera ta, a spus tânărul râzând, înainte ca celălalt să organizeze gențile.
A separat o pungă care conținea obiecte neesențiale, precum mâncare, o haine de schimb pe care le- au cumpărat în drum spre gară și a lăsat jos doar lucrurile importante. Apoi a închis draperiile de la uşă, până când camera a devenit mai privată.
- Dacă ești epuizat, nu te plânge, spuse Mhok râzând, când Day a observat că bătrânul a închis draperiile, toată răbdarea i s- a încheiat.
Cel mai mic s- a repezit să- l îmbrățișeze, ultimul său sprijin emoțional... și atunci a început să plângă, erau lacrimi pe care le reținuse pentru că voia să se comporte corect în fața tuturor. De parcă ar fi fost puternic și dur, când în realitate nu era. Pentru că, deși Mhok știa că nu acționează corect și că poate supraviețui tuturor acestor lucruri, era conștient că nu putea, deloc. Era doar o persoană obișnuită și era foarte slab. Dar în tot acest timp, nimeni nu văzuse și nu înțelesese așa cum a făcut Mhok. Day și- a îngropat fața în pieptul lui Mhok, în timp ce acesta îi mângâia încet părul,asta era de ajuns, i- a inteles suferinta. Day, a fost un cavaler de oțel care a intrat în întuneric.. cu scopul de a înlătura durerea unui tânăr...
Tânărul era familiarizat cu peisajul din jurul său, deși nu le vedea decât vag. Această atmosferă era inconfortabilă și nu voia să- i acorde atenție. Erau în camera de examinare a medicului oftalmolog, care l- a tratat de la început. Dar recent, ochii i s- au întunecat, transformând totul din nou complet în negru. Nu a fost diferit de prima dată când furtuna a luat formă.
- Doctorul vrea să ai grijă și tu de tine... simptomele s- au înrăutățit mult mai repede decât a spus medicul.
Tânărul a ascultat în timp ce își strângea buzele, După ce a părăsit cabina de autocolante și nu a putut vedea nimic. Mhok l- a dus repede la spital.
La cererea de inarmare a lui Aon, ei au trebuit să încredințeze altcuiva să preia, ceea ce este de înțeles având în vedere situația.
- Doctore, cât timp crezi că mi- a mai rămas?
Tânărul a oftat, sentimentul acum era atât de dureros, aproape că a uitat cum să respire, știa că vederea i se diminuează și că în curând va fi complet orb. Mhok era lângă el și l- a prins strân de mână.
- Ei bine, la asta e greu de răspuns cu un număr concret, dar alți pacienți care au început cu vedere încețoșată nu au avut mai mult de 180 de zile.
Acel număr a apărut în mintea lui Day și a început numărătoarea inversă, ca un ceas.
- Doctore, mai vrei să- mi spui ceva?
Tânărul care ieșea din cameră și- a sufocat vederea păru să se răzgândească și se întoarse să- l întrebe pe doctor pentru ultima oară.
- Dacă aș fi în locul tău, m- aș grăbi să fac totul. Întotdeauna mi- am dorit să fac ceva și încă nu am făcut.
Acele cuvinte au fost ca și cum o mână uriașă i- ar zgudui întreaga lume, a simțit că se va prăbuși în orice moment tot ceea ce mi- am dorit vreodată să fac.
- Day, ce ți- a spus doctorul?
Vocea lui Night a fost prima pe care a auzit- o după ce a părăsit cabinetul medicului. Și asta nu l- a făcut să se simtă mai bine, în niciun caz nu l- a făcut să se simtă bine deloc. Dimpotrivă. l- a înfuriat, de parcă cineva ar fi turnat mai multă benzină pe foc.
- Doctorul mi- a spus că în scurt timp o să orbesc!! vocea lui Day era atât de tare, încât era aproape ca un țipăt. Știa că nu ar trebui să fie așa, dar nu și- a putut stăpâni emoțiile:
- Ești fericit, nu- i așa?
- Cum poţi să spui asta? Ştii că nu mi- am dorit niciodată să se întâmple nimic din toate astea, a spus Night, întinzând mâna să- l ia de braţ pe fratele său, dar Day i- a scuturat strânsoarea.
- Oh, am crezut că ai făcut- o intenționat.
- Day, daca as putea...
- Păstrează- ți cuvintele pentru tine. Nu te voi ierta niciodată,amintește- ți cuvintele mele, frate al naibii, tipa Day.
Sentimentele interioare ale lui Day păreau să explodeze până când el a fost complet distrus.
- - nu- ai- mai- nimic- de- spus!
Tânărul s- a îndepărtat de toată lumea fără să acorde mai multă atenție lumii exterioare. Mhok s- a grăbit să- l urmeze, dar nu a îndrăznit să facă altceva. Day l- a întrebat dacă Night l- a urmărit, când cealaltă parte a răspuns nu, s- a ținut de mânerul holului spitalului și a continuat să meargă, fără să se gândească să se întoarcă din nou.
Timpul aproape a trecut.
Day și- a luat telefonul mobil și l- a sunat pe On. După scurt timp el a răspuns apelului lui, mai întâi și- a cerut scuze când el l- a întrebat ce s- a întâmplat, spunându- i că are o urgență și nu- l poate ajuta și l- a întrebat dacă își poate duce cererea în căsătorie în cele din urmă. Linia a răspuns că da, Aon a întrebat cum este. Dar apoi Day a spus:
- P'On, când plănuiești să te căsătorești?
- Săptămâna viitoare Khun, suntem în Songkhla. Familia mea de aici pregătește totul, până la ultima floare. Îmi pare rău că nici măcar nu am timp să împart cina împreună, a spus cealaltă parte gânditoare.
- Voi merge, spuse Day cu încredere.
Mâna care îl ținea părea să înghețe, dar persoana care mergea în spatele lui nu părea să întrebe sau să obiecteze la nimic.
- Este grozav Khun, asta mă face foarte fericit. Mi- ar plăcea foarte mult să vii, a spus persoana de la capătul rândului, înainte de a închide.
Day a continuat să meargă pe coridorul spitalului până când a ajuns aproape la sfârșit. Încă purta hainele pe care le- a purtat în carieră, aspectul lui Mhok nu era diferit.În plus, își căra toate bunurile, precum un portofel și telefonul mobil.Ați putea spune că erau gata să meargă... o plimbare lungă .
- P'Mhok... te rog du- mă la Songkhla.
Timpul aproape a trecut...
- Cand vrei sa mergi? a întrebat Mhok.
- Astăzi... acum.
- Dar Night și mama ta?Day, ce planuri ai în tot capul tău? Ce vrei să faci? Unde vrei?
Day asculta cu nerăbdare să vadă dacă cealaltă parte îl va opri sau nu.
- te voi lua eu însumi.
- Nu știu, vreau doar să plec de aici direct la Songkhla, a spus el
- Deci, vom călători cu avionul? Ar fi cel mai convenabil. Pot să- i rog pe P'Night să rezerve biletele.
- Nu- mi mai repeta niciodată numele ăsta.
- Bine.
Tânărul a vorbit fără să stea pe gânduri, iar în curând i s- a povestit sentimentul de vinovăție. Mhok nu avea nimic de- a face cu acele chestiuni, urma să- și miște buzele pentru a- și exprima scuzele, dar bătrânul a vorbit primul.
- Deci, vrei să iei trenul?
- Ei bine, vreau să pot vedea peisajul, aceasta poate fi ultima dată când am această șansă.
Persoana care face numărătoarea inversă a spus.
Îngrijitorul l- a dus apoi să ia un taxi direct la gară. Day i- a dat cardul de la bancomat ca să cumpere biletele. Și i- a spus să aibă grijă de cheltuieli. După ce a început să- și piardă vederea, a rămas cu doar vreo zece mii de bahți în cont. Dar avea și alte conturi în care își ținea depozitele. Ceea ce i- a dat lui Mhok a fost doar unul dintre numeroasele sale conturi.
Norocul părea să fie de partea ghinioniştilor, pentru că deşi erau oameni care călătoreau cu trenul spre sud, nu erau mulţi. Oamenii au preferat să călătorească cu avionul, poate pentru că era iarnă. Day și Mhok au primit bilete la clasa a doua într- un tren cu cabine cu paturi, un pat deasupra celuilalt în cabină.
- Voi dormi sus, ca să poți admira priveliștea de jos,i- a spus Mhok lui Day când au ajuns la cabana lor.
Day s- a apropiat de fereastră ca să vadă cât mai limpede afară, dar a văzut doar culori amestecate, parcă ar fi o acuarelă dizolvată. Era ca o imagine fără formă.
- Să dormim împreună. Nu vreau să dorm singur. Patul este lat, a spus Day îngâmfat.
- Day..
- Ești iubitul meu. Trebuie să mă răsfeți.
El a spus cuvântul iubit din toată inima în puținul timp pe care a simțit că i- a mai rămas în viață, a decis că nu va reține niciun cuvânt. Dacă ar fi vrut să spună ceva, ar fi făcut- o.
- Oh... ca să obții ceea ce îți dorești, ești foarte bun la cerșit. Dacă acest lucru este normal pentru tine, Oh Wow, și încă nu ți- am spus cuvinte dulci, spuse Mhok în glumă.
- Îți place? Dacă nici măcar nu- ți place, pot reveni să fiu la fel ca înainte, nu știu de la cine am învățat toate astea, se plânse Day sarcastic.
Cealaltă parte a început să râdă încet și a întins mâna spre el să- l țină strâns în brațe, iar de data aceasta nu s- a ținut doar de balustradă ca la spital. Nu i- am cerut să se schimbe, ci doar i- am spus că va fi alături de el și că nu va merge altundeva. Era ceea ce simțeam în acel moment, era decizia pe care o luase și nu erau greșeli în ea.
- Înțeleg ceea ce simți și voi face tot posibilul să- ți mulțumesc în fiecare moment, atâta timp cât o pot face. Dar Day, trebuie să- mi faci o promisiune.
- Acea.
- Dacă vine ceva important, vă rog să faceți ceea ce vă spun și trebuie să urmați cuvintele mele. Mai ales dacă este legat de siguranța voastră, vocea suna ferm de la Mhok
- Iţi promit.
Day a răspuns cu încredere. Și și- a făcut și o promisiune în inimă, va face ceea ce i- a cerut iubitul, pentru că știa că altfel tot ce făcea pentru el ar fi fost o risipă. Mhok l- a mulțumit ca nimeni altcineva, așa că atunci când va veni acel moment important, se va ține de cuvânt pentru ca cealaltă parte să nu regrete nimic.
Au mai vorbit o vreme, personalul s- a dus să ajusteze scaunele în paturi, Day obișnuia să călătorească cu trenul, așa că știa exact dimensiunea patului și cum arăta, chiar dacă nu îl vedea la fel de clar.
S- a asezat primul pe pat.
- Vreau să dorm lângă fereastră, a spus Day mai întâi.
- Patul este îngust, Day. Te descurci? întrebă Mhok.
- Nu este mai îngust decât patul din camera ta, a spus tânărul râzând, înainte ca celălalt să organizeze gențile.
A separat o pungă care conținea obiecte neesențiale, precum mâncare, o haine de schimb pe care le- au cumpărat în drum spre gară și a lăsat jos doar lucrurile importante. Apoi a închis draperiile de la uşă, până când camera a devenit mai privată.
- Dacă ești epuizat, nu te plânge, spuse Mhok râzând, când Day a observat că bătrânul a închis draperiile, toată răbdarea i s- a încheiat.
Cel mai mic s- a repezit să- l îmbrățișeze, ultimul său sprijin emoțional... și atunci a început să plângă, erau lacrimi pe care le reținuse pentru că voia să se comporte corect în fața tuturor. De parcă ar fi fost puternic și dur, când în realitate nu era. Pentru că, deși Mhok știa că nu acționează corect și că poate supraviețui tuturor acestor lucruri, era conștient că nu putea, deloc. Era doar o persoană obișnuită și era foarte slab. Dar în tot acest timp, nimeni nu văzuse și nu înțelesese așa cum a făcut Mhok. Day și- a îngropat fața în pieptul lui Mhok, în timp ce acesta îi mângâia încet părul,asta era de ajuns, i- a inteles suferinta. Day, a fost un cavaler de oțel care a intrat în întuneric.. cu scopul de a înlătura durerea unui tânăr...
.jpg)
Comentarii
Trimiteți un comentariu