CAPITOLUL 15 - ZECE KILOMETRI
Un semnal puternic a indicat că cursa a început. Tânărul a făcut primii pași cu încredere, Mhok dând ritmul. Au alergat de- a lungul liniei unde erau relativ puțini oameni și și- au păstrat distanța, astfel încât Day să poată alerga confortabil și nu trebuiau să- și facă griji că se ciocnesc cu alți alergători.
A alergat pas cu pas fără să- i pese de distanță, deși lui Mhok i se dădeau întotdeauna instrucțiuni, Day nu a luat- o atât de în serios, deoarece nu încercau să treacă linia de sosire pentru a primi medalia, ci mai degrabă alergau doar pentru că voiau și a participat pentru a- l ajuta pe P'Aon la cererea sa în căsătorie.
- Ai vrea să mănânci ceva sau să bei apă?
Mhok a întrebat când au trecut cei cinci kilometri. De fapt, lui Day nici măcar nu- i era foame, pentru că înainte de a ieși din casă mâncase banane și alergatul era mai puțin obositor decât badmintonul. Ritmul era constant și nu s- au grăbit, așa că nu a fost prea mare efort.
- Mai bine nu. Încă nu mi- e foame.
Mhok a acceptat și au continuat să alerge. Cel mai mic încă se gândea la discuția din noaptea precedentă și cuvintele îi pluteau în cap. A continuat să alerge fără să se oprească și a simțit că așa trăiește acum, în ciuda problemei cu vederea, a continuat să trăiască fără să știe ce îi rezervă viitorul.
- Acum cinci mile. Day, vrei să ne odihnim puțin? Ne putem plimba dacă vrei, vremea este bună.
A întrebat tânărul în timp ce se întorceau spre marginea parcului, dar răspunsul a fost din nou același, din moment ce încă nu se simțea obosit, nici măcar jumătate din timp, la fel era și când juca badminton.
- Nu- i nimic, încă nu mă simt obosit. zise Day.
- Dar sunt obosit, spuse Mhok gâfâind.
- Serios? De ce ești obosit astăzi? Este rar, întreabă el curios.
- Sunt mult mai mulți oameni astăzi, trebuie să fii mai atent decât ieri. Și probabil că mă simt mai tensionat. Celălalt a răspuns.
- Deci, facem o pauză?
- Mai bine nu.
Ghidul a răspuns înainte de a continua să alerge. Așa că cel mic a încetinit în mod intenționat puțin, pentru ca cel care alergă în față să se poată odihni puțin pentru a- și trage respirația. Simțea aroma de iarbă, ca un mic miros amar, despre care presupunea că era iarbă proaspăt tăiată după ploaie: Poate că plouase cu o seară înainte și acum atoma se ridica.
În timp ce alerga, se gândea la începutul tuturor, de când August îi propusese să facă niște exerciții. Oamenii fac exerciții tot timpul, dacă nu fac mișcare probabil se simt descurajați, tot ce îi spusese August era adevărat, pentru că acum se simțea mai energic și își dorea să facă mișcare zilnic.
- Încă cinci sute de metri și vom ajunge la linia de sosire Day, a spus Mhok.
- Wow, asta a fost rapid. Mai mult decât ieri. Day a răspuns.
- Ei bine, ne- am jucat și am alergat fără odihnă, a spus cealaltă parte râzând.
- Cred că sunt entuziasmat. Întreaga atmosferă este așa, când i- am auzit și pe ceilalți alergători, mi- am dorit să alerg mai mult decât înainte.
Tânărul a răspuns cu un zâmbet. Întreaga călătorie, au fost oameni care aplauda și strigau. dând mereu încurajare. Au fost echipe care împărțeau apă alergătorilor prin tot parcul, alții priveau din grădini, urmăreau Day și Mhok alergând împreună. Cu cât auzea strigătele de încurajare, cu atât devenea mai entuziasmat.
- Day, Mhok se aude o voce ciudată, dar fermă, și- a bătut capul în direcția vocii, inima i- a spus că ceea ce a spus în continuare va fi important, dar bărbatul mai în vârstă încă mai coudert speisk. stătea împodobită, iar și Day s- a oprit
- Încă zece metri și vom trece linia de sosire.
Day a ascultat, iar inima îi bătea mai tare, chiar mai tare decât strigătele de încurajare din jurul lor, care deveneau din ce în ce mai tare. Apoi, un zâmbet larg s- a format pe ritmul lui, a fost încă un pas către o nouă realizare, inima i s- a plimbat.
- Day
Mhok vorbi, parcă hotărât să spună ceva
- După ce trec linia de sosire fii iubitul meu, spuse tânărul în timp ce celălalt simțea sunetele din jurul lui dispărând și nu- și auzea decât bătăile inimii.
Alergaseră aproape zece kilometri și nimic din toate acestea nu era mai palpitant acum decât cuvintele rostite de maior
- Nu- mi lași de ales, mormăi el în glumă.
- Dacă ai de ales. Dar vreau doar să fii iubitul meu, a argumentat celălalt.
- Și dacă nu vreau să fiu iubitul tău? Nu ar trebui să trec linia de sosire?
- Ai ultimul cuvânt... asta- i tot.
Mhok a vorbit pe un ton neașteptat, tânărul care l- a auzit a început să râdă, înainte de a se apropia încet și de a lua mâna celui care îl îndrumase tot timpul. El s- a ținut strâns, a eliberat cablul de ghidare și, fără să spună nimic, a început să alerge, ținând strâns mâna bătrânului, rămânând unul lângă altul.
10...9...8..7..6...
Din punct de vedere mental, a început să treacă în revistă tot ce s- a întâmplat în ultimele luni, de când l- a cunoscut, Mhok nu era ca orice altă persoană care a trecut prin viața lui, dacă vederea lui Day era normală, poate că nu i- ar fi atras niciodată atenția, dar în timp ce alerga , a crezut că Mhok avea ceva ce nimeni nu avea.
Mhok a reușit să treacă peste toate barierele exterioare ca nicio altă persoană, dacă învelișul lui extern ar fi fost drăguț, a vedea prin ea nu ar fi fost deloc dificil.
Dar carapacea lui Day era omogenă, dar asta nu l- a oprit pe bărbatul în vârstă, care a reușit să vadă adânc în inima lui.
5... 4... 3... 2... 1
Persoana de lângă el nu era perfectă, dacă trebuia să se compare, poate Mhok avea propriile defecte ca el, o viață de familie complicată, situații dificile, prieteni care l- au abandonat într- o perioadă dificilă, a purtat un stigmat pe care l- a purtat mereu , și nu putea fi ștearsă niciodată, el avea asta, la fel și Mhok.
Dar Mhok văzuse ceva ce ceilalți nu văzuseră și, în același timp, Day văzuse ceva în Mhok pe care probabil că alți oameni nu văzuseră înainte. După cum spunea August, viața era o mișcare continuă înainte și probabil că următorul său obiectiv în viață sosise.
Cei doi au trecut împreună linia de sosire, iar fără să scoată un cuvânt, Mhok l- a prins pe Day și l- a îmbrățișat cu toată dragostea lui. O aromă de sudoare, țigări și aromă de iarbă verde, amestecată cu parfumul de bun venit și căldură, era atât de puternică, încât nu am mai experimentat- o până acum.
Inima lui Day bătea până aproape că a explodat. Și- a deschis inima... și a acceptat- o. Mhok a parcurs un drum greu lângă el, așa că i- a venit în minte o întrebare. Va dura relația dintre un orb și o persoană văzătoare? Până azi încă nu știam răspunsul, iar când o persoană mai avea îndoieli, de ce nu ar întreba?
- Nu fi atât de dramatic, nu mă târâi până la linia de sosire, nu e deloc romantic. Sunt mulți oameni, a spus cel mai mic când a început să vadă mai clar chipul lui Mhok, ceea ce însemna că se apropia mai mult pentru el, mai mult decât de obicei.
- Deci asta înseamnă că, dacă nu sunt mulți oameni, pot să te sărut, nu? A spus cel mai în vârstă pe un ton ca de grădiniță, cerând o jucărie.
- Da, dar trebuie să- mi plăteşti zestrea.
- Probabil că voi da frâu.
- Atunci nu te mai gândi la orice se întâmplă în capul tău.
Day l- a împins jucăuș pe Mhok.
- Pregătește- te să înregistrezi cererea în căsătorie a lui P'Aon.
- Oh, aproape că am uitat, spuse Mhok în timp ce râdea în hohote.
Cei doi au mers să primească medalia pe care organizatorii au dat- o celor care au terminat cursa, și au mers pe jos în alt loc. Tânărul și- a luat apoi telefonul mobil pentru a- l dărui bătrânului, iar apoi, ținându- se de mână, au căutat locația în care urma să aibă loc propunerea.
Day s- a simțit puțin stânjenit umblând mână în mână cu Mhok în public, dar asta nu a durat mult, poate că era un avantaj de a nu vedea bine, dar încă îi păsa de ceea ce vedeau alții și poate că a vedea doi bărbați de mână a fost nu bine privit. Încă nu putea recunoaște fețele și înainte de a se simți stresat de faptul că Mhok îl ținea de mână, ar trebui să fie mai stresat să devină orb.
Mhok l- a dus prin mulțime până în zona unde oamenii au făcut fotografii, suveniruri și au adus și apă proaspătă după terminarea cursei.
Era mult zgomot, multă forfotă, toți erau strânși împreună. Day se simțea puțin inconfortabil, dar fiind lângă Mhok, era bine, cel puțin suficient pentru a putea respira ușor.
- P'On mi- a trimis un mesaj, mi- a spus că va dura ceva timp. Au trecut deja linia de sosire, dar ajută alte perechi de ghizi și alergători să se asigure că totul este în regulă, a spus Mhok.
- Te rog, da- mi o sticlă de apă, zise Day în timp ce celălalt dădea din cap, apoi se întoarse să caute de unde au adus apă, s- a dus să ia o sticlă și a luat- o cu el.
Day a deschis recipientul și a băut cu bucurie conținutul, când a mai rămas puțin, l- a turnat peste cap. Apa rece îi curgea încet pe față, răcorindu- l și oferindu- i confort după exercițiu.
- P'On a spus să așteptăm cabina de autocolante. Hai să stăm aici, a spus Mhok.
- Există o cabină de autocolante?
- Oh, vrei să mergi să faci poze acolo? Cealaltă persoană a spus de parcă nu ar fi fost convinsă.
- Aș dori să fac o fotografie și să o salvez. Într- o zi, când voi fi operată la cornee, voi putea să văd și să- mi amintesc acest moment, probabil că arătăm comici.
Tânărul a acceptat și l- a dus să facă fotografia. Au ajuns la stand și Mhok a ales o ramă foto din meniu, apoi s- a uitat la Day care stătea în fața oglinzii, care s- a apropiat cât a putut de el pentru a se privi și a se pregăti.
- Ești gata, Day? a întrebat Mhok, iar apoi amândoi au zâmbit larg și au făcut fotografii în cabină, până când au auzit semnalul că sesiunea s- a terminat
Dar de îndată ce semnalul s- a terminat, lumea lui Day s- a schimbat brusc, pentru că atunci când a vrut să facă fotografiile, acestea i- au alunecat din mână și a început să tremure până când Mhok a strigat la el. Cealaltă parte a răspuns apoi confuză, Day s- a întors și a început să meargă în timp ce a pierdut, a părăsit cabana și s- a întors privind tot ce era în jurul său și a vorbit cu o voce răgușită care i s- a pierdut în gât.
- P'Mhok... nu văd nimic.
A alergat pas cu pas fără să- i pese de distanță, deși lui Mhok i se dădeau întotdeauna instrucțiuni, Day nu a luat- o atât de în serios, deoarece nu încercau să treacă linia de sosire pentru a primi medalia, ci mai degrabă alergau doar pentru că voiau și a participat pentru a- l ajuta pe P'Aon la cererea sa în căsătorie.
- Ai vrea să mănânci ceva sau să bei apă?
Mhok a întrebat când au trecut cei cinci kilometri. De fapt, lui Day nici măcar nu- i era foame, pentru că înainte de a ieși din casă mâncase banane și alergatul era mai puțin obositor decât badmintonul. Ritmul era constant și nu s- au grăbit, așa că nu a fost prea mare efort.
- Mai bine nu. Încă nu mi- e foame.
Mhok a acceptat și au continuat să alerge. Cel mai mic încă se gândea la discuția din noaptea precedentă și cuvintele îi pluteau în cap. A continuat să alerge fără să se oprească și a simțit că așa trăiește acum, în ciuda problemei cu vederea, a continuat să trăiască fără să știe ce îi rezervă viitorul.
- Acum cinci mile. Day, vrei să ne odihnim puțin? Ne putem plimba dacă vrei, vremea este bună.
A întrebat tânărul în timp ce se întorceau spre marginea parcului, dar răspunsul a fost din nou același, din moment ce încă nu se simțea obosit, nici măcar jumătate din timp, la fel era și când juca badminton.
- Nu- i nimic, încă nu mă simt obosit. zise Day.
- Dar sunt obosit, spuse Mhok gâfâind.
- Serios? De ce ești obosit astăzi? Este rar, întreabă el curios.
- Sunt mult mai mulți oameni astăzi, trebuie să fii mai atent decât ieri. Și probabil că mă simt mai tensionat. Celălalt a răspuns.
- Deci, facem o pauză?
- Mai bine nu.
Ghidul a răspuns înainte de a continua să alerge. Așa că cel mic a încetinit în mod intenționat puțin, pentru ca cel care alergă în față să se poată odihni puțin pentru a- și trage respirația. Simțea aroma de iarbă, ca un mic miros amar, despre care presupunea că era iarbă proaspăt tăiată după ploaie: Poate că plouase cu o seară înainte și acum atoma se ridica.
În timp ce alerga, se gândea la începutul tuturor, de când August îi propusese să facă niște exerciții. Oamenii fac exerciții tot timpul, dacă nu fac mișcare probabil se simt descurajați, tot ce îi spusese August era adevărat, pentru că acum se simțea mai energic și își dorea să facă mișcare zilnic.
- Încă cinci sute de metri și vom ajunge la linia de sosire Day, a spus Mhok.
- Wow, asta a fost rapid. Mai mult decât ieri. Day a răspuns.
- Ei bine, ne- am jucat și am alergat fără odihnă, a spus cealaltă parte râzând.
- Cred că sunt entuziasmat. Întreaga atmosferă este așa, când i- am auzit și pe ceilalți alergători, mi- am dorit să alerg mai mult decât înainte.
Tânărul a răspuns cu un zâmbet. Întreaga călătorie, au fost oameni care aplauda și strigau. dând mereu încurajare. Au fost echipe care împărțeau apă alergătorilor prin tot parcul, alții priveau din grădini, urmăreau Day și Mhok alergând împreună. Cu cât auzea strigătele de încurajare, cu atât devenea mai entuziasmat.
- Day, Mhok se aude o voce ciudată, dar fermă, și- a bătut capul în direcția vocii, inima i- a spus că ceea ce a spus în continuare va fi important, dar bărbatul mai în vârstă încă mai coudert speisk. stătea împodobită, iar și Day s- a oprit
- Încă zece metri și vom trece linia de sosire.
Day a ascultat, iar inima îi bătea mai tare, chiar mai tare decât strigătele de încurajare din jurul lor, care deveneau din ce în ce mai tare. Apoi, un zâmbet larg s- a format pe ritmul lui, a fost încă un pas către o nouă realizare, inima i s- a plimbat.
- Day
Mhok vorbi, parcă hotărât să spună ceva
- După ce trec linia de sosire fii iubitul meu, spuse tânărul în timp ce celălalt simțea sunetele din jurul lui dispărând și nu- și auzea decât bătăile inimii.
Alergaseră aproape zece kilometri și nimic din toate acestea nu era mai palpitant acum decât cuvintele rostite de maior
- Nu- mi lași de ales, mormăi el în glumă.
- Dacă ai de ales. Dar vreau doar să fii iubitul meu, a argumentat celălalt.
- Și dacă nu vreau să fiu iubitul tău? Nu ar trebui să trec linia de sosire?
- Ai ultimul cuvânt... asta- i tot.
Mhok a vorbit pe un ton neașteptat, tânărul care l- a auzit a început să râdă, înainte de a se apropia încet și de a lua mâna celui care îl îndrumase tot timpul. El s- a ținut strâns, a eliberat cablul de ghidare și, fără să spună nimic, a început să alerge, ținând strâns mâna bătrânului, rămânând unul lângă altul.
10...9...8..7..6...
Din punct de vedere mental, a început să treacă în revistă tot ce s- a întâmplat în ultimele luni, de când l- a cunoscut, Mhok nu era ca orice altă persoană care a trecut prin viața lui, dacă vederea lui Day era normală, poate că nu i- ar fi atras niciodată atenția, dar în timp ce alerga , a crezut că Mhok avea ceva ce nimeni nu avea.
Mhok a reușit să treacă peste toate barierele exterioare ca nicio altă persoană, dacă învelișul lui extern ar fi fost drăguț, a vedea prin ea nu ar fi fost deloc dificil.
Dar carapacea lui Day era omogenă, dar asta nu l- a oprit pe bărbatul în vârstă, care a reușit să vadă adânc în inima lui.
5... 4... 3... 2... 1
Persoana de lângă el nu era perfectă, dacă trebuia să se compare, poate Mhok avea propriile defecte ca el, o viață de familie complicată, situații dificile, prieteni care l- au abandonat într- o perioadă dificilă, a purtat un stigmat pe care l- a purtat mereu , și nu putea fi ștearsă niciodată, el avea asta, la fel și Mhok.
Dar Mhok văzuse ceva ce ceilalți nu văzuseră și, în același timp, Day văzuse ceva în Mhok pe care probabil că alți oameni nu văzuseră înainte. După cum spunea August, viața era o mișcare continuă înainte și probabil că următorul său obiectiv în viață sosise.
Cei doi au trecut împreună linia de sosire, iar fără să scoată un cuvânt, Mhok l- a prins pe Day și l- a îmbrățișat cu toată dragostea lui. O aromă de sudoare, țigări și aromă de iarbă verde, amestecată cu parfumul de bun venit și căldură, era atât de puternică, încât nu am mai experimentat- o până acum.
Inima lui Day bătea până aproape că a explodat. Și- a deschis inima... și a acceptat- o. Mhok a parcurs un drum greu lângă el, așa că i- a venit în minte o întrebare. Va dura relația dintre un orb și o persoană văzătoare? Până azi încă nu știam răspunsul, iar când o persoană mai avea îndoieli, de ce nu ar întreba?
- Nu fi atât de dramatic, nu mă târâi până la linia de sosire, nu e deloc romantic. Sunt mulți oameni, a spus cel mai mic când a început să vadă mai clar chipul lui Mhok, ceea ce însemna că se apropia mai mult pentru el, mai mult decât de obicei.
- Deci asta înseamnă că, dacă nu sunt mulți oameni, pot să te sărut, nu? A spus cel mai în vârstă pe un ton ca de grădiniță, cerând o jucărie.
- Da, dar trebuie să- mi plăteşti zestrea.
- Probabil că voi da frâu.
- Atunci nu te mai gândi la orice se întâmplă în capul tău.
Day l- a împins jucăuș pe Mhok.
- Pregătește- te să înregistrezi cererea în căsătorie a lui P'Aon.
- Oh, aproape că am uitat, spuse Mhok în timp ce râdea în hohote.
Cei doi au mers să primească medalia pe care organizatorii au dat- o celor care au terminat cursa, și au mers pe jos în alt loc. Tânărul și- a luat apoi telefonul mobil pentru a- l dărui bătrânului, iar apoi, ținându- se de mână, au căutat locația în care urma să aibă loc propunerea.
Day s- a simțit puțin stânjenit umblând mână în mână cu Mhok în public, dar asta nu a durat mult, poate că era un avantaj de a nu vedea bine, dar încă îi păsa de ceea ce vedeau alții și poate că a vedea doi bărbați de mână a fost nu bine privit. Încă nu putea recunoaște fețele și înainte de a se simți stresat de faptul că Mhok îl ținea de mână, ar trebui să fie mai stresat să devină orb.
Mhok l- a dus prin mulțime până în zona unde oamenii au făcut fotografii, suveniruri și au adus și apă proaspătă după terminarea cursei.
Era mult zgomot, multă forfotă, toți erau strânși împreună. Day se simțea puțin inconfortabil, dar fiind lângă Mhok, era bine, cel puțin suficient pentru a putea respira ușor.
- P'On mi- a trimis un mesaj, mi- a spus că va dura ceva timp. Au trecut deja linia de sosire, dar ajută alte perechi de ghizi și alergători să se asigure că totul este în regulă, a spus Mhok.
- Te rog, da- mi o sticlă de apă, zise Day în timp ce celălalt dădea din cap, apoi se întoarse să caute de unde au adus apă, s- a dus să ia o sticlă și a luat- o cu el.
Day a deschis recipientul și a băut cu bucurie conținutul, când a mai rămas puțin, l- a turnat peste cap. Apa rece îi curgea încet pe față, răcorindu- l și oferindu- i confort după exercițiu.
- P'On a spus să așteptăm cabina de autocolante. Hai să stăm aici, a spus Mhok.
- Există o cabină de autocolante?
- Oh, vrei să mergi să faci poze acolo? Cealaltă persoană a spus de parcă nu ar fi fost convinsă.
- Aș dori să fac o fotografie și să o salvez. Într- o zi, când voi fi operată la cornee, voi putea să văd și să- mi amintesc acest moment, probabil că arătăm comici.
Tânărul a acceptat și l- a dus să facă fotografia. Au ajuns la stand și Mhok a ales o ramă foto din meniu, apoi s- a uitat la Day care stătea în fața oglinzii, care s- a apropiat cât a putut de el pentru a se privi și a se pregăti.
- Ești gata, Day? a întrebat Mhok, iar apoi amândoi au zâmbit larg și au făcut fotografii în cabină, până când au auzit semnalul că sesiunea s- a terminat
Dar de îndată ce semnalul s- a terminat, lumea lui Day s- a schimbat brusc, pentru că atunci când a vrut să facă fotografiile, acestea i- au alunecat din mână și a început să tremure până când Mhok a strigat la el. Cealaltă parte a răspuns apoi confuză, Day s- a întors și a început să meargă în timp ce a pierdut, a părăsit cabana și s- a întors privind tot ce era în jurul său și a vorbit cu o voce răgușită care i s- a pierdut în gât.
- P'Mhok... nu văd nimic.
.jpg)
Comentarii
Trimiteți un comentariu