CAPITOLUL 1 - TRAFICUL INSULAR

Un cerc de lumină pâlpâia ritmic, înainte de a dispărea, devenind tot întuneric, ca atunci când focurile de artificii strălucesc noaptea, înainte de a se stinge pentru ultima oară. Atmosfera din jurul lui a devenit pentru o clipă neagră ca beznă, cu zgomot de oftat și respirație grea. Apoi totul a fost din nou luminos și neclar.

Scena din jurul tânărului era familiară, deși nu o vedea decât vag. Atmosfera era inconfortabilă și nu voia să o facă vizibilă. Era în camera în care se fac examenele oftalmologice, în cabinetul medicului oftalmolog cu care începuse tratamentul, dar pe măsură ce treceau zilele, iar vederea îi scădea, și- a spus că nu există leac, iar vederea părea să se înrăutățească.

- Numele pacientului este Danainat Kopranoppakun, nu?

O voce familiară a verificat datele, iar el a răspuns.

- După efectuarea unor teste generale de vedere, părerea mea este că starea nu pare să se îmbunătățească. Funcția corneei a scăzut față de data trecută. Dar nu vreau să vă faceți griji, stați calm.

A spus bătrânul oftalmolog. Day abia își aminti chipul, imaginea pe care o vedea despre el era complet neclară. Parcă era înconjurat de o perdea groasă de apă care bloca totul. Dacă voia să vadă mai bine, trebuia să- și apropie fața cât mai aproape, dar tânărul nu a vrut să facă asta. Nu ar fi diferit dacă un străin ar țipa la el că a greșit, chiar dacă are dreptate. Ochii lui nu erau normali, inflamația cronică a corneei îi afectase vederea de un an încoace și în fiecare zi totul era din ce în ce mai rău.

- Cât timp mai am?

Camera a tăcut, iar el a fost singurul care a decis să o rupă.

- Nu aș vrea să spun nimic negativ, dar dacă mă întrebați pe mine, cred că familia ar trebui să fie conștientă că dacă această boală continuă, corneea va continua să se agraveze până când într- o zi, vederea ta va fi redusă la zero.

Vocea avea un strop de neliniște.

- Cât timp?

Day a încercat să- și păstreze manierele, dar acel ton ascunde ceva și nu- i plăcea să ghicească.

- Nu pot să- ți răspund cu cifre concrete. Sunt multe posibilități, dar dacă ar fi să- ți dau o estimare aproximativă, o estimare din alte experiențe... vocea se opri o clipă...

- Cred că nu mai mult de șase luni.

Doctorul a răspuns și s- a ridicat, fără nicio ezitare în cuvintele sale.Atunci tânărul a simțit o mână grea pe umăr, nu a fost nevoie să se întoarcă ca să știe că era
fratele său, aroma slabă a coloniei i- a spus așa, și ia susținut corpul când au plecat de la examen pentru că își simțea picioarele slabe:

- Stai aici, mă duc să iau medicamentele și să plătesc mai întâi,a spus fratele lui mai mare dupa ce l- a asezat pe una dintre bancile spitalului.

Tânărul a dat din cap și fratele său a plecat, l- a auzit mormăind ceva înainte de a- și auzi pașii plecând. A așteptat până când a văzut un spatele încețoșat retrăgându- se. iar când a dispărut din câmpul vizual, s- a ridicat pe picioare, și fără să știe de ce, pentru ce sau unde, cu sunetul cuvintelor „șase luni” răsunând în capul lui, Day a simțit că trebuie să scape de acolo, foarte departe și dacă se poate, cât mai repede, ca să nu se întoarcă.

Tânărul a mers pe hol ținând balustrada până a părăsit clădirea. Intenția lui era să iasă mai întâi de acolo, poate să lua un taxi și să- i ceară șoferului să- l ducă cât mai departe. Așa că a crezut că aventura lui va începe de acolo.

Day s- a prăbușit în imaginile încețoșate de parcă ar fi fost un bebeluș târât, fără un scop clar, dar flămând de libertate. În cele din urmă a ajuns să vadă o limpezime la capătul tunelului, poteca l- a dus în exteriorul clădirii, dar fără un sprijin de care să se țină, ambele picioare au făcut un pas înainte, fără nimic de pierdut, încă neștiind ce pune inainte.

- Vrei flori? Douăzeci pe buchet...

- Vrei un bilet de loterie? Mâine vei fi bogat...

Oriunde ar merge, avea impresia că este târât,

- Are cineva o motocicletă? De unde o pot lua?

- Mâncarea pe care ai comandat- o: carnea de porc crocantă nu este încă terminată.

- Unchiule, te rog, da- mi niste bani.

- Unchiul urma sa te caute, dar m- am pierdut.

- Vă rugăm să susțineți clubul nevăzătorilor cumpărând un desert.

Contrar a ceea ce credea că va găsi, cu cât mergea mai mult, cu atât auzea mai mult si cu atât mai mult tânărul părea să se piardă într- o mare de confuzie.

A fost lovit din nou și din nou. Amintirile din mintea lui se întorceau în fum, și- a dat seama că acolo, în mijlocul mulțimii, se lăsa să fie purtat de curent. Day mirosea multe mirosuri, dar niciunul nu era familiar.

Trebuia să găsească un zid, unde să se poată sprijini pe spate și să se odihnească. Dar o linie de cumpărături
cărucioarele îl făceau să- și piardă echilibrul, mergea cu frică să nu lovească ceva sau să se rănească.

- Ești orb?... Ar trebui să te ajut să treci strada sau nu?

I- a spus cineva, arătându- i simpatie, de parcă l- ar fi cunoscut, dar părea și el puțin supărat. În adâncul inimii sale, Day se temea și de criminali, așa că nu a răspuns. Mintea lui își imagina tot felul de lucruri, dar nu avea timp să răspundă nimănui sau să spună un cuvânt. Sunetele oamenilor care se plimbau în jurul lui l- au făcut să înceapă să plece de acolo. Deodată, o mână puternică l- a prins de braț și l- a făcut să se ridice, iar picioarele lui au făcut- o fără altă opțiune. Înainte ca picioarele lui să pășească într- o zonă diferită, totul se simțea ca într- o zonă mai mare și mai normală.

Day s- a gândit că poate era pe trotuar, s- a simțit puțin frustrat că a primit ajutor nesolicitat, dar a simțit nevoia să- i spună „Mulțumesc...” tânărului care îl ajutase. El l- a prins de braț și a auzit deodată persoana blestemând, în timp ce și- a eliberat brațul și a plecat.

Apoi a simțit din nou mulțimea în jurul lui, care părea să se îndepărteze de el. Simțindu- se rece în inimă, Day și- a șters ochii, înainte de a descoperi că înțelesese clar greșit. Acesta nu este un trotuar. Dar este insula din mijlocul străzii. Erau oameni care mergeau în spate, erau oameni care mergeau în față. Se simțea atât de confuz, incapabil să găsească o cale de ieșire.

- Domnișoară, eu...

Day s- a hotărât să ceară ajutor de la oricine putea să- l dea, ridicând mâinile și simțind în aer, până când a atins umărul unei persoane din fața lui, dar într- o secundă, a persoană a dispărut. Era ca o animație violentă, vântul biciuia repede și când semaforul a devenit verde, mașinile au început din nou să se miște, o motocicletă a trecut foarte aproape de el. Simțea că, dacă mai făcea un pas, putea cădea și muri în mijlocul acestui drum alb- negru, picioarele îi tremurau necontrolat, așa cum îi era vederea anormal, și- a dat seama că nu trebuie niciodată să iasă singur...

- Ajutor...

- Ajutor...


Sunetul vocii lui trecând prin buzele lui era scăzut, respirabil și ieșea încetul cu încetul, cuvintele pe care le spuse deveneau încet un țipăt sugrumat, disperat. Totul în jurul lui părea să fie într- o mișcare constantă și nesfârșită, nici nu știa în ce direcție ar trebui să meargă, în ce parte a insulei mici, cărei parte a lumii îi aparține? Totul era neclar, pe dinăuntru și pe dinafară, a încercat să ajungă la cineva, să atingă pe cineva, dar tot ce a reușit să apuce a fost un stâlp de metal , restul a fost aer gol, care se amesteca cu vocile oamenilor care blestemau că au trecut pe lângă el.

- Ajutor!!

Day strigă atât de tare cât îi permite vocea răgușită, dar se pierdu în haosul din jurul lui. Nici măcar nu știa unde se află, de cât timp era acolo? Un minut, două minute, zece minute? Se gândea în cap iar și iar, nu voia să stea blocat acolo până la căderea nopții, totul va fi mai rău. Ar fi greu pentru oricine l- ar găsi, ar putea fi lovit de un vehicul dacă ar face un pas mai departe, așa că... buzele lui au scos la iveală un zâmbet batjocoritor, iar piciorul drept a decis să facă un pas și orice avea să facă se întâmplă, lasă să se întâmple.

- Ce faci? Vrei sa mori?

O voce profundă și răgușită se auzi în urechea lui, în timp ce simțea că cineva îl ia de braț și îl împinge, făcând ca trupul lui Day să se ciocnească de pieptul persoanei ciudate. Mirosul de țigări a fost primul lucru care i- a umplut nările, știa că nu era cineva pe care îl cunoștea.

În mijlocul întregului haos, Day a fost scos de acolo, părea că și- a găsit în sfârșit un salvator. Eram suficient de aproape încât să vadă o mustață mică, de zile, pe buzele persoanei, o față albă, pielea aspră... Nu eram într- un unghi bun și nu puteam distinge prea mult din față.

- Nu am o vedere foarte bună, a răspuns Day.

- Atunci de ce te plimbi aici? Unde vrei să mergi?

Părea încăpățânat și deloc de înțeles. Nici în vocea lui nu era nicio îndoială, dar
părea sincer, fie i- am spus adevărul acestui străin, fie el va fi în continuare acolo, plus că părea să fie singura persoană cu vreun interes real să îl ajute.

- Vreau să merg la mine acasă.

Am răspuns plin de speranță, de parcă aș fi recunoscut în secret că viața fără vedere nu a fost ușoară, cel puțin nu în acest mediu extrem de necunoscut. În acest moment, mă interesa doar să supraviețuiesc, și cu atât mai mult când, aproape o clipă mai târziu, un vehicul aproape că m- a lovit, lăsând o teamă că
încă mă chinuia.

- Îndrăznești să mergi cu motocicleta? a întrebat persoana din fața mea.

- BINE.

I- am răspuns, apoi m- a luat de mână și am făcut câțiva pași, până când mi- a pus mâinile pe scaunul unei motociclete, ca să- mi dau seama că era un scaun. Unde a fost el? Auzeam, între timp, sunetul claxelor suflat foarte tare, știam că totul în jurul nostru era destul de haotic, am auzit o motocicletă oprindu- se lângă mine, în timp ce insula părea din nou plină de oameni șoptind, iar asta nu făcea decât că aș vrea să ies de acolo cât mai repede posibil.

- Puteți urca.

Străinul m- a strigat în timp ce auzeam motorul motocicletei pornind, am făcut câțiva pași și am reușit să urc pe spate, imaginea din capul meu a devenit clară în acel moment, cu ambele picioare la locul potrivit. Cât despre ambele mâini, nu am găsit locul potrivit pentru a le pune. Dacă aș fi avut un mâner pe spate de prins, aș fi făcut- o, dar acest vehicul nu avea.

Dar nehotărârea nu a durat mult, pentru că am simțit că o mână mă ia și o pune pe talia șoferului, care cu siguranță observase că nu văd bine, și asta m- a făcut să râd, fără să știu dacă este pentru că am simțit acea senzație de gâdilat pe care o făcea. Nu am simțit multă vreme. A fost primul în multe luni.

- Mulțumesc.

I- am spus, în timp ce simțeam vântul batând în timp ce vehiculul creștea viteza. I- am spus adresa mea când a întrebat, în timp ce mergeam cu motocicleta spre casa mea, mă gândeam cum l- aș putea compensa pentru ceea ce făcea pentru mine, dar nu m- am putut gândi la nimic.

- Nu trebuie să- mi mulțumești. Am vrut doar să te ajut.

Mi- a răspuns cu o voce ascuțită, după ce mi- a spus că, am tăcut, am simțit că m- a luat neprevăzut și nu am știut ce să spun mai departe.

- Nu- mi place să văd oameni murind sub ochii mei... asta- i tot.

A continuat să spună, dar cu voce joasă, de parcă nu ar fi vrut să i se datoreze nimic.

Am scos din greșeală un râs blând la acest străin pe care nu- l mai văzusem până acum. Înțelesesem totul greșit; oamenii obișnuiți nu s- ar prezenta să ajute dacă nu ar simți compasiune. Probabil că a făcut- o pentru că căuta ceva în schimb, deși nu așa simțea.

- Cum te numești? l- am întrebat pe tânăr.

O voce groasă a râs, dar a răspuns în cele din urmă:

- Mhok.

Acele cuvinte scurte erau ca o glumă divină, pentru că viața acestui tânăr nu era diferită de cineva pierdut în ceață, fără nicio modalitate de a ieși din ea. Și iată- l, acest străin, care a venit să- l scoată afară, iar acea persoană se numea Mok, parcă i- ar fi spus Dumnezeu că îl va trimite pe cel mai potrivit.

- Ar trebui să- ți spun numele meu? întrebă Day.

- Nu e nevoie... până ajungem la tine acasă, probabil că vom fi din nou străini.

Onestitatea și acea respingere nu l- au făcut pe tânăr să se simtă supărat sau rușinat. A preferat să se bucure de acel moment alături de străinul, care apăruse în viața lui, pentru că în adâncul lui, nu și- a dorit niciun regret, iar dacă lumea ar avea mai mulți oameni așa, ar fi mai distractiv.

- Numele meu este Day, dar dacă vrei poți să- l uiți acum că ți- am spus, doar... am vrut să știi... asta- i tot.