Capitolul 21 – Originile

Timpul se schimbă, iar odată cu el trebuie să se schimbe totul. Valea odinioară pustie, aflată în mijlocul oceanului din emisfera sudică, s-a transformat dintr-un ținut tăcut și nelocuit într-o vale înfloritoare, plină de viață. Acum, locul este verde și fertil, cu copaci și ierburi bogate, pâraie limpezi ce curg printre stânci și flori viu colorate din felurite specii ce înfloresc pretutindeni.

Cântecul păsărilor din zori ajunse până la pereții unei peșteri de piatră, închise de generații întregi. Niciun animal nu îndrăznea să pătrundă acolo, căci știau că acel loc aparținea unei ființe mult mai puternice decât ele.

Acea ființă era cunoscută drept… un dragon.

Crac!

Corul tot mai puternic al păsărilor răsună în peșteră, făcând ca fisurile să se lărgească pe suprafața unei uriașe pietre albe aflate în centru. Solzi strălucitori, albi ca lumina, sclipiră atunci când tânărul dragon se trezi dintr-un somn ce durase secole. Pleoapele i se mișcară ușor înainte să se deschidă larg, dezvăluind ochi roșii precum nestematele ce reflectau razele soarelui ce pătrundeau în peșteră.

- Micuță pasăre, mereu tu mă trezești, rosti o voce adâncă, venind din gura lui plină de colți ascuțiți.

- Să vedem cum s-au schimbat lucrurile după atâta vreme.

Zguduindu-și trupul de praful ce-l acoperea, păși cu grijă jos de pe piedestalul de piatră. Vârful ascuțit al cozii se legăna înainte și înapoi, ca și cum și-ar fi întins tendoanele amorțite de atâta somn. Sunetul oaselor trosnind răsună în peșteră, iar apoi își desfăcu aripile uriașe și albe, ridicându-se în văzduh. Răgetul ce-l urmă reverberă în aer, stârnind teamă în toate creaturile de dedesubt. Acestea își opriră mișcările, plecându-și capetele în semn de supunere, prea înfricoșate ca să îndrăznească să privească dragonul măreț zburând pe cer.

Ajuns la o stâncă familiară, trupul imens se prăbuși în jos, transformându-se într-un bărbat chipeș, cu o înfățișare înaltă, suplă și grațioasă. Pielea îi era netedă și palidă, la fel ca solzii în forma de dragon. Părul lung și mătăsos strălucea în lumina aurie, asemenea coarnelor de pe ambele părți ale capului, iar ochii roșii se prefăcură într-un verde smarald intens.

Numele lui era Darlon.

Și Darlon nu era o ființă născută pe această planetă. Fusese trimis aici pentru că lumea lui natală se afla în pragul distrugerii. Menirea lui era doar să se adapteze la condițiile noii planete și să-și continue specia. Însă el era o creatură căreia nu-i plăcea să urmeze regulile, preferând să-și împlinească dorințele. Ori de câte ori se plictisea, își găsea un loc unde să doarmă un mileniu sau două, până când aveau să apară oamenii.

Iar oamenii l-au surprins nespus pe Darlon.

Inteligenți, dar nu pe deplin înțelepți, când li s-a arătat pentru prima oară, aceștia au intrat în panică, aruncând în el cu pietre și cuțite. Dar când i-au văzut puterea - aceea de a invoca vântul, ploaia și de a stârni focul - au început să-l venereze ca pe un zeu. În acele vremuri, oamenii erau încă primitivi, îmbrăcați în piei de animale și cu sulițe pentru vânătoare. După o vreme, simțindu-se copleșit, Darlon s-a retras din nou la somn, lăsând ca povestea lui să devină legendă transmisă din gură în gură.

Astfel, el ajunse cunoscut drept Zeul Dragon.

Când s-a trezit din nou, omenirea evoluase considerabil, cu civilizații mai avansate. Uneltele, hainele și podoabele lor deveniseră atât de rafinate, încât Darlon nu s-a putut abține să nu-și ia înfățișarea umană și să trăiască printre ei.

Chiar dacă nu era deosebit de încântat de forma umană - fragilă și slabă - , oamenii îl adorau. Îl venerau ca pe o divinitate, oferindu-i tot ce-și dorea, doar pentru privilegiul de a-i privi frumusețea pentru o clipă.

În cele din urmă, Darlon nu a mai suportat mirosul greu al dorințelor nesfârșite ale oamenilor. Așa că s-a transformat din nou și a fugit în valea lui părăsită, sperând ca, de data aceasta, ceva să se fi schimbat.

- Hei! Ești bine?

O voce se auzi din spate, iar când Darlon se întoarse, văzu un bărbat masiv ținând în mână un obiect argintiu strălucitor. O armă, poate? Aspectul ei era ciudat, diferit de măciucile de oțel sau săbiile pe care le văzuse odinioară. În plus, vehiculul bărbatului nu semăna deloc cu o căruță ori o trăsură trasă de cai, ca acelea în care Darlon călătorise la banchete împreună cu regii, cu sute de ani în urmă.

- Ești bine? întrebă din nou omul, întinzând un material mare, o pătură, pe care apoi o scutură și o așeză peste trupul gol al lui Darlon.

- Ce cauți singur pe aici? Unde îți sunt hainele? Te simți bine? Vrei să chem poliția?

Cuvintele bărbatului erau bizare și greu de înțeles. Totuși, Darlon nu ceru lămuriri, căci putea citi gândurile și amintirile ființelor vii. În doar câteva clipe, înțelese totul și rămase impresionat de cât de mult progresaseră oamenii. După mai puțin de o mie de ani de somn, construiseră nave capabile să călătorească dincolo de Pământ. Darlon abia putea să creadă.

- Așadar, ești bine? insistă bărbatul, lăsându-și privirea să zăbovească pe umărul gol al lui Darlon.

- Nu, sunt doar cineva căruia îi place să hoinărească așa, răspunse Darlon, cu o tonalitate lungă și netedă. Omul tresări surprins.

- Oh, îmi pare rău că te-am deranjat, murmură bărbatul masiv, frecându-și ceafa, cu obrajii înroșiți. Părea că nu știe dacă să-și ia pătura înapoi sau să plece.

- Dar m-am rătăcit și nu pot să mă întorc să-mi iau hainele. M-ai putea ajuta?

Tânărul nu avu de ales și încuviință din cap, fiind deja sub influența puterii hipnotice a lui Darlon. Îl ajută să coboare dealul cu o camionetă veche, pe un drum accidentat, până ajunseră la o căsuță ascunsă în pădure. Când bărbatul reuși, în sfârșit, să se elibereze de vraja hipnozei, cerul era deja întunecat.

Darlon se regăsi îmbrăcat într-o cămașă în carouri, ternă, și blugi largi, privind cum gazda sa pregătea cu grijă cina. Mesei îi lipsea fastul de odinioară: doar două pâini, fasole la conservă încălzită și câteva felii subțiri de salam. Doar printr-o privire, Darlon înțelese că acel om ducea o viață grea. El, care trăise în luxul palatelor regale, înconjurat de servitori, nu putu să nu simtă un fior de milă.

- Atât am. Dacă ți-e încă foame, îți dau partea mea, spuse tânărul.

Darlon simți dorința de a-și duce mâna la piept în semn de recunoștință. Era rar să întâlnești un om cu o inimă atât de curată. Deși avea puțin, totuși oferea. Contrast izbitor cu oamenii pe care îi cunoscuse altădată - hrăpăreți și dominați de dorință. Dar Darlon nu spuse nimic, recunoscând în sinea lui că și el se implicase de bunăvoie cu acei oameni, pentru confortul pe care i-l ofereau.

- Nu mi-e așa foame; pâinea e suficientă. Ia și partea mea, răspunse Darlon, rupând o bucată de pâine.

Bărbatul încuviință și mâncă cu poftă, terminând și porția lui Darlon. Ochii smarald ai tânărului se opriră asupra lui, cu o strălucire neașteptat de afectuoasă.

Darlon avusese parte de nenumărate interacțiuni cu oameni stăpâniți de dorințe, dar niciodată nu se atașase de vreunul. Nu lăsase pe nimeni să-l atingă ușor, considerând că nu făcea parte din lumea oamenilor. Intimitatea cu aceștia i se părea la fel de absurdă precum împerecherea cu animale de altă specie.

Însă acest bărbat îl făcea pe Darlon să privească oamenii altfel. Așa că hotărî să rămână o vreme în micuța cabană, inventând o poveste: avea probleme cu familia și fugise în pădure, fără loc unde să meargă. Din fericire, Luke Meredith, așa cum se numea tânărul, îl primi.

Luke avea doar șaisprezece ani, dar statura impunătoare o datora geneticii și muncii zilnice istovitoare. Era tăietor de lemne și purta o pușcă lungă pentru a se apăra de animalele sălbatice, deși rareori trebuia să o folosească.

În fiecare zi, Luke pleca la muncă în zori, iar Darlon se ocupa de treburile casei. Totuși, în secret, îl urmărea și îl vedea cum despica bușteni uriași doar cu mâinile goale. Aceasta îl făcu pe Luke să-i mărturisească faptul că nu era o persoană obișnuită… lucru pe care Darlon îl știa deja, din momentul în care îi citise mintea la prima întâlnire.

Pe planeta lui natală, nu existau profeții false…

Pe acest Pământ, un anumit tip de oameni avea să apară, pentru că planeta ascundea un mineral de o putere extraordinară - pe care oamenii de știință urmau să-l numească Selenit Roșu sau Inima Dragonului. Însă ei îl clasificaseră doar ca pe o piatră prețioasă frumoasă, fără să știe că era un mineral special, capabil să se contopească cu trupurile ființelor alese, modificându-le genetic într-un mod supranatural.

Și, desigur, era vorba de oameni - căci ei se aflau în vârful lanțului trofic.

De fiecare dată când Darlon se trezise și apoi se cufundase din nou în somn, oamenilor le trebuise mult timp să evolueze destul pentru a valorifica puterile acelui mineral. Acum, însă, Selenitul Roșu devenise atât de rar încât era aproape imposibil de găsit.

Pe măsură ce contempla această lume nouă, Darlon începu să înțeleagă complexitatea dezvoltării umane și schimbările uluitoare care avuseseră loc în lunga sa absență. Pricepu că ființele pe care altădată le disprețuise crescuseră și se adaptaseră, dându-i motive să-și reconsidere disprețul inițial.

Gândurile lui fură brusc întrerupte de vocea tânărului.

- Hei! Ești bine?

Luke întrebă din nou, cu îngrijorarea adâncită pe chip. De data aceasta, Darlon simți un val de camaraderie înălțându-se în el - o legătură pe care nu se așteptase niciodată să o formeze cu un om.

- Da, sunt bine… doar mă bucur de lumea asta nouă, răspunse Darlon, cu o voce calmă.

Luke încuviință gânditor, încă analizându-l pe dragonul în formă umană din fața lui. Această legătură neașteptată era ceva ce Darlon nu prevăzuse, dar îi aducea un confort straniu.

Luke nu era deloc mândru de puterile lui speciale.
Deși oamenii cu abilități supranaturale își amestecaseră genele de-a lungul a multe generații, erau încă nevoiți să trăiască ascunși. Din cauza numărului mic și a diferențelor evidente față de oamenii obișnuiți, aceștia stârneau teamă, iar teama se transforma în ură.

Amintirile triste ale lui Luke îl umplură pe Darlon cu o profundă empatie.

Luke trăise cândva cu tatăl și mama lui într-un conac frumos, deoarece tatăl său, Joel Meredith, fusese un ofițer militar de rang înalt în oraș. Dar, după ce tatăl său murise de febră, mama lui, o femeie puternică, fusese denunțată de rude lacome care doreau să le ia averea. O acuzaseră pe nedrept că ar fi fost o monstruoasă vrăjitoare. Astfel, Luke și mama lui fuseseră forțați să fugă din conac și să trăiască în pădure.

Aceasta era ceea ce oamenii numeau un nobil decăzut. Și, mai rău, mama lui Luke murise acum trei ani, doborâtă de tristețe. Încetase să mai mănânce și să mai doarmă, lăsându-l pe Luke, la doar treisprezece ani, să înfrunte viața singur.

- Nu te culci? întrebă Luke, în timp ce Darlon îi simțea durerea din suflet. Sau ți-e frică de mine? Nu o să-ți fac rău. Ochii albaștri ai lui Luke, de obicei luminoși, păreau acum stinși.

- Nu, doar mă gândeam cum să te alin, răspunse Darlon, dând pătură la o parte și ridicându-se din patul de lemn pe care Luke i-l oferise. Se apropie de tânărul așezat pe canapea și îi ridică ușor bărbia, lăsându-și degetele palide să-i alunece de-a lungul maxilarului. Darlon știa că oamenii aveau multe moduri de a alina suferința, dar cel mai simplu era, probabil, prin intimitate.

- Ce vrei să faci? întreabă tânărul, fără experiență. Această nevinovăție îi dădu lui Darlon un sentiment neașteptat de satisfacție. El însuși nu avusese multe experiențe - de obicei era răsfățat, lăsându-i pe alții să conducă jocul. Dar cu acest om se întrebă dacă nu cumva va permite pentru prima oară o legătură mai profundă.

Gândind astfel, Darlon trase în jos pantalonii de pijama ai lui Luke și începu să-l mângâie și să-l alinte cu mâinile și buzele. Trupul puternic și musculos al lui Luke se încordă, dar când încercă să se ridice peste Darlon, acesta îl împinse ușor și îi ridică pantalonii la loc.

- Nu vreau să-ți rănesc sentimentele. Ești frumos și fermecător, dar nu pot face asta cu tine. Îmi pare foarte rău. Ori de câte ori vei fi pregătit să mergi acasă, eu… eu te voi duce.

Darlon simți pentru prima oară valul amar al rușinii. Era deopotrivă furios și amuzat pe sine. Ce altceva putea face, decât să se retragă în patul lui și să se acopere cu pătură?

Dimineața următoare nu aduse nimic bun. Un grup de bărbați masivi invadară coliba lui Luke. Când îl văzură pe Darlon, ochii lor străluciră de ură și lăcomie, apoi izbucniră în acuzații, strigând că Luke ar fi furat, deși în realitate îl disprețuiau doar. Îi dădură foc colibei, iar Luke nu ripostă.

Însă atunci când îl acuzară și de răpiri, încercând să-l atingă pe Darlon, Luke nu mai rezistă. Cu o forță năprasnică, ridică unul dintre bărbați în aer și îl aruncă, rănindu-l.

Darlon, simțind o mare milă amestecată cu furie față de acești oameni murdari la suflet, decise să-și folosească puterile. Făcu pe toți să sară în foc. Aceasta îl șocă pe Luke, care nu mai întâlnise pe nimeni cu abilități speciale asemenea lui.

După ce totul se termină, Darlon avu o idee: îl invită pe Luke într-o călătorie, cu scopul de a căuta alți oameni cu puteri.

Neavând unde să meargă, Luke acceptă, adună resturile de mâncare care scăpaseră din flăcări într-o traistă și porniră împreună, din nord spre sud. Nu trebuiau să-și facă griji pentru bani, căci Darlon putea să creeze obiecte prețioase, vânzându-le pentru a le acoperi nevoile.