Capitolul 19 – Înșală, înșală lumea

Dean se trezi într-o cameră albă, simțindu-se amețit. Când își recăpătă simțurile, se aplecă repede în față ca să își verifice burta. Când își dădu seama că gemenii lui erau încă în siguranță și nu i se întâmplase nimic grav, răsuflă ușurat.

- Îmi cer scuze, Dean, că am fost nevoit să folosesc un pistol cu electroșocuri de înaltă tensiune. Cineva cu puterile tale speciale nu ar putea funcționa la nivelul oamenilor obișnuiți. Dar nu-ți face griji, amândoi tinerii stăpâni sunt în siguranță. Am verificat, spuse vocea gravă a majordomului bătrân, aflat nu departe.

Dean încercă să se miște, căutând o cale de scăpare, dar descoperi că mâinile și picioarele îi erau strâns legate cu cătușe de metal.

- Ce plănuiești să îmi faci, Frederick? întrebă Dean calm.

- Nu intenționez să-ți fac niciun rău, Dean. Fii sigur, nu mi-am dorit niciodată să îți provoc vreo suferință. Dacă ți s-ar întâmpla ceva, eu cu siguranță nu aș supraviețui.

- Atunci de ce faci asta?

Dean își mișcă ușor încheieturile și gleznele ca să testeze cătușele, realizând că nu erau unele obișnuite. Chiar dacă nu erau cătușe de comandă, tot ar fi fost nevoie de multă forță pentru a le rupe. Încercarea de a folosi telepatia ca să citească mintea lui Frederick ar fi fost prea riscantă, având în vedere că acest majordom era apropiat de Alan. Așa că Dean decise să rămână nemișcat și să câștige timp discutând cu bărbatul din fața lui.

- Stăpânul meu a început să țină foarte mult la tine. În ultima vreme, a început să uite multe lucruri importante despre el însuși și să își neglijeze misiunile. Și ceea ce mă temeam s-a întâmplat în sfârșit.

Auzi asta și obrajii lui Dean se înroșiră de căldură, dar nu era momentul să devină sentimental. ❤️

- Ce misiune? De ce îți faci griji?

Frederick nu răspunse, ci se apropie să amestece o băutură, adăugând în ea pastile albastre. Calmului său aparent îi înfuria și mai mult pe Dean.

- Nu mă enerva, Frederick. Unde m-a adus Alan? Și de ce timpul de aici este diferit de cel din Deacon City?

Mâna înmănușată se opri pentru o clipă deasupra lichidului din pahar.

- Nu e încă momentul să afli. Datoria mea este să am grijă de tot pentru stăpânul meu. Orice lucru care nu merge conform planurilor lui trebuie corectat.

- Vrei să spui că Alan ți-a ordonat să faci asta? întrebă Dean, simțind de parcă inima i-ar fi fost strânsă cu putere. 💔

- Te rog să nu fii supărat pe stăpânul meu. El nu știe nimic despre asta; eu am făcut-o de capul meu, răspunse Frederick, întorcându-se cu un zâmbet cald în colțul gurii. Ținea paharul cu lichidul albastru întins spre Dean.

- Ori de câte ori va fi pregătit, cu siguranță îți va spune. Până atunci, ar trebui să îți trăiești liniștit viața pe insulă. Bea asta și totul va reveni la normal.

- Ai uitat că sunt Comandantul Joe? Amestecătura asta jalnică nu are ce să-mi facă mie, provocă Dean, dar Frederick rămase impasibil.

- Înțeleg, dar asta nu este o prostie oarecare. Știi chiar de la stăpânul meu cât de priceput sunt la prepararea poțiunilor, spuse Frederick. Și, într-adevăr, era foarte priceput în chimie și în dezvoltarea diferitelor medicamente, ba chiar și a unor otrăvuri cu efecte puternice. ☠️

- Îți voi spune, Dean, că acest medicament te va ajuta să uiți ce tocmai ai vorbit cu Leo.

Vorbit? El nici măcar nu vorbise cu Leo, dar Dean voia să testeze cât de bine înțelegea acest majordom loial situația.

- Partea în care Leo a spus că timpul de aici și cel din Deacon City nu e același?

Bătrânul nu răspunse, ci zâmbi ușor, ca și cum ar fi spus: aproximativ corect. Dean înțelese imediat că Frederick nu auzise ce discutase cu Leo și probabil nici nu știa că avea puteri psihice capabile să citească gânduri sau să pătrundă în amintirile altora. Deși era mulțumit că Alan îi păstrase secretul atât de bine, Dean nu avea timp să piardă acum.

- Lasă-mă imediat.

De îndată ce termină de vorbit, Frederick se opri înainte de a așeza paharul jos, apoi se apropie să descuie cătușele de la încheieturile și gleznele lui Dean. Acesta se ridică în șezut și continuă:

- Acum, du-te și așază-te pe acel scaun, și vom vorbi. Bătrânul încuviință absent și se așeză pe un scaun de lemn lângă pat, împreunându-și mâinile cu politețe.

Dean începu cu prima întrebare, întrebând unde se află. Frederick explică faptul că era în subsolul conacului, construit pentru a captura intruși. Deși Dean era furios că fusese adus într-un asemenea loc în timp ce era însărcinat cu copiii stăpânului, era hotărât să mai întrebe.

- Asta nu e Insula Vanilof, nu-i așa?

Frederick încuviință înainte de a răspunde: - Da și nu.

- Nu am timp pentru ghicitori, Frederick. Majordomul înghiți greu în timp ce ochii albaștri și luminoși ai lui Dean se înăspreau. 💠

- Aceasta este într-adevăr Insula Vanilof, dar nu e aceeași insulă la care te gândești. Totul aici se află sub controlul stăpânului meu prin puterea creației — fie norii, ploaia, vremea — totul depinde de intenția sau emoțiile lui. Este și o insulă aflată într-o altă dimensiune, iar oricine nu e autorizat de stăpânul meu nu poate păși aici.

Dean își ridică mâna la gură, începând să înțeleagă de ce atmosfera insulei părea atât de nenaturală. Soarele răsărea și apunea la aceeași oră și în același unghi în fiecare zi, iar norii rămâneau mereu în aceeași poziție. Puteau exista variații minore, dar în cele din urmă totul revenea la normal. Flora nu avea nevoie niciodată de apă sau de îngrijire. Dean se întrebase adesea de ce gazonul conacului rămânea mereu verde și des fără să crească prea mult în lunile trecute, dar nu îl întrebase niciodată pe Alan, gândindu-se că acesta își folosise puterile ca să tundă iarba. Era doar un gând jucăuș. Dean nu și-ar fi imaginat niciodată că era atât de aproape de realitate. 🌱

- Stăpânul a făcut asta pentru că vrea să te protejeze, Dean. Știi foarte bine că autoritățile pot găsi un supererou dispărut în mai puțin de o lună, spuse Frederick. Dean înțelese că cineva de statutul lui Alan nu l-ar fi luat pur și simplu departe de datorie pe insulă fără un motiv serios. În fiecare lună, supereroii înregistrați erau obligați să raporteze autorităților, iar oricine dispărea sau evita intenționat raportarea putea primi pedepse severe precum închisoarea pe viață sau montarea unui dispozitiv de urmărire.

- Nu te-ai întrebat niciodată de ce face guvernul asta?

Dean tăcu, încercând să asculte ce voia Frederick să spună. Chiar dacă se afla sub controlul hipnotic al lui Dean, Frederick încă își păstra gândurile proprii, doar că nu era conștient că trebuia să asculte.

- Dacă toți supereroii ar trebui să poarte aceeași uniformă — poate portocalie, galbenă sau albastră — nu crezi că nu ar fi prea diferit de…

- Nu e cam mult, Frederick? îl întrerupse Dean, dorind să oprească cuvintele ce urmau să iasă din gura bătrânului.

- Supereroii apără virtutea. Noi lucrăm ca să ajutăm oamenii, nu… nu asta suntem noi. Dean nu reuși să mai spună, în timp ce majordomul bătrân chicoti ușor de inocența soldatului.

- Așa este, Dean, probabil că încă nu ai înțeles pe deplin acel sentiment. În spatele măștii ești un supererou celebru. Când îți dai jos masca, ești locotenentul Meredith, un bărbat perfect, moștenitorul unei familii prestigioase și bogate. Lucrezi pentru guvern; ai conexiuni, nu ești ca supereroii de rang inferior care ajută societatea doar pentru supraviețuire.

Cuvintele lui Frederick îl loviră adânc pe tânăr.

- Dar nu am vrut să spun nimic rău prin asta, Dean. Dacă te-am supărat, îmi cer sincer scuze.

- Lasă asta, spuse Dean, înlăturând gândul, în timp ce o idee îi trecu prin minte.

- Cunoști peștera cu pietre albe? întrebă el. Bietul majordom încuviință ușor.

- L-am văzut pe Alan mergând acolo. Ce făcea și unde este? întrebă Dean repede, cu ambele mâini încleștate și reci.

- E pe această insulă. Este o peșteră construită pentru o misiune importantă.

- Ce misiune?

- Mi… — Auh! Frederick era pe cale să răspundă când simți brusc o durere ascuțită în cap. Dean îi observă disconfortul și își dădu seama că era probabil pentru că Alan începea să își recapete conștiința. Își puse mâna pe burtă, înainte de a-și folosi puterile psihice pentru a împinge o energie grea afară din capul majordomului.

Cu puțin timp rămas, Dean căută în buzunarul pantalonilor lui Frederick și scoase teleportorul.

- Unde este? Precizează destinația acum! Apăsă butonul negru al teleportorului și îl îndreptă spre buzele majordomului. ⚡

- Proiectul Celeka.

La auzul acestor cuvinte, cubul negru vibra ușor, semn că înregistrase destinația. Dar, înainte ca Dean să apese butonul teleportorului, eliberă puterea hipnotică.

Când Frederick văzu că persoana care ar fi trebuit să fie încă legată de pat se ridicase în picioare, rămase uimit. Dean nu voia ca majordomul să facă un infarct înainte ca el să ajungă în siguranță, așa că îi porunci să se întindă din nou pe pat. Bătrânul majordom se supuse fără ezitare.

Dean privi din nou cubul din mâna sa, simțind energia lui Alan, semn că acesta se trezise și încerca să se ridice din pat.

- Ce crezi că faci, Dean? o voce rece îi pătrunse în urechi.

- Ar trebui să te odihnești, Alan, răspunse Dean cu calm, știind că celălalt era furios.

- Eliberează-ți puterea și putem vorbi, îi propuse Alan, neputând să se ridice din pat din cauza controlului lui Dean.

- Mă minți, Alan.

- Nu te mint.

- Acest loc nu e real.

Alan se prăbuși din nou pe pat, cu pleoapele frumoase grele, dar încercând să lupte împotriva somnului.

- Această insulă e reală; doar că se află într-o altă dimensiune.

- Indiferent, eu tot acolo mă duc, replică tânărul prin conexiunea lor psihică.

- Unde vrei să mergi?

- Ar trebui să dormi, Alan.

- Dean.

- Îți poruncesc să dormi.

Dean simți o ușoară durere de cap după ce termină fraza, dar efortul său mental își făcu efectul. Alan nu putu rezista poruncii iubitului său. Trupul îi pierdea echilibrul, mai ales că cei trei aveau puteri psihice puternice. Silueta înaltă se prăbuși imediat pe pat. Cu presiunea eliberată, Dean nu mai pierdu timp: apăsă butonul teleportorului înainte de a dispărea într-o lumină orbitoare și a reapărea pe o stâncă deasupra mării. 🌊

Dean nu mai fusese niciodată aici, dar locul îi părea ciudat de familiar. Când se întoarse, văzu intrarea unui tunel mare.

Scoase bricheta pe care o purta în buzunar și păși fără teamă în tunel. În interior, putea auzi sunetul picăturilor de apă căzând de undeva. Dean înainta hotărât, ochii lui albaștri scanând împrejurimile, până ajunse în partea cea mai adâncă a tunelului.

- Ugh. O durere ascuțită în abdomenul inferior îl făcu să șovăie. Se ghemui repede, ținându-și burta, și scăpă bricheta, care se lovi de pământ și se sparse.

După ce își luă un moment să se adune, se concentră să calmeze mugurul care creștea înăuntrul său. Odată ce durerea trecu, se ridică, obișnuindu-și privirea cu întunericul, și porni din nou înainte până dădu peste un stâlp de cristal roșu care strălucea cu scântei aurii, în centrul tunelului.

- Inima Dragonului, murmură tânărul, chiar înainte să audă pași. Se dădu repede înapoi și se ghemui, ridicând o piatră pentru a o folosi ca armă, în timp ce scruta lumina difuză pentru a descoperi vreo amenințare.

Un sunet de piatră culisantă răsună, făcându-l pe Dean să se ascundă în spatele a ceea ce crezuse inițial că este o stâncă. Când luminile încastrate în zonă se aprinseră automat, strălucirea ilumina spațiul, dezvăluind că nu se ascundea în spatele unei pietre, ci în spatele unui piedestal mare împodobit cu diverse nestemate. 💎

Acest loc era identic cu peștera misterioasă din visele lui.

- Ce înseamnă asta? șopti tânărul pentru sine, înainte să observe două siluete ieșind din spatele lespezii de piatră care fusese dată la o parte.

Primul era înalt și suplu, cu părul lung și auriu, prins la spate. Pielea sa albă, delicată, răsărea dintr-un costum albastru închis, iar chipul perfect neted avea un farmec seducător care îl făcea pe Dean să nu fie sigur de genul persoanei — până când auzi o voce gravă spunând:

- Nu e nevoie să te ascunzi. Te-am văzut deja intrând aici.

Vocea era liniștitoare, amintindu-i de tonul blând al lui Alan atunci când îl adormea. Cu toate acestea, Dean rămase precaut, ascunzându-se în continuare în spatele piedestalului, până când văzu clar silueta înaltă a celui de-al doilea bărbat ieșind din spatele primului.

Pielea lui măslinie, ochii albaștri și trăsăturile ascuțite erau de neuitat. Chiar și după cinci ani, Dean nu putea uita chipul acelui bărbat.

- Tată, rosti Dean, ieșind din ascunzătoare, simțind că persoana din fața lui era într-adevăr tatăl său — nu o capcană și nici o amăgire de vreun fel. ❤️