Capitolul 18 – Confruntarea🔞

- Cum ai reușit să te strecoare înapoi aici, Leo?

La finalul vocii sale, o siluetă mare, îmbrăcată în negru, a sărit și s-a aplecat la picioarele lui.

- Îmi... cer iertare, stăpâne. Doar am vrut să vă văd, spuse Leo cu o voce tremurândă. Nu era un sunet al fricii, ci mai degrabă exprima emoția și bucuria de a se întâlni cu bărbatul care era ca o linie de viață pentru el. Ochii săi galbeni erau fixați asupra picioarelor frumoase și palide ale lui Alan din fața lui, iar inima îi bătea nebunește. Tânjea să atingă acea piele, dar se abținu.

Alan privi în jos la silueta din fața lui și oftă.

- Acum că m-ai găsit, ar trebui să te întorci înapoi.

Leo rămase nemișcat, conștient că ar putea fi alungat cu ușurință dacă Alan s-ar fi înfuriat, dar nu îi era teamă. De fapt, ar fi fost o onoare să moară de mâna stăpânului său frumos. Un om ca el conta prea puțin, decât poate ca reprezentant al soldatului curajos când Alan se gândea la el, sau poate doar ca un vas pentru eliberarea dorințelor lui... și totuși, se părea că Alan încercase să-l ajute cu mai mult decât atât.

Încălcând cu îndrăzneală ordinele, îl urmase pe Frederick înapoi pe insulă, sperând să fie din nou aproape de stăpânul său iubit.

- Sunt foarte fericit pentru ceea ce vrei să-mi dăruiești... bunătatea ta este apreciată, dar... nu o pot accepta.

Ochii albastru-închis ai lui Alan se îngustară nemulțumiți, aruncând o privire aspră spre el. Leo își plecă capul în semn de recunoaștere. Venise aici să refuze oferta stăpânului său venerat, și dacă ar fi să moară acum, nu ar regreta.

- Chiar ești un prost, Leo. Chiar vrei să mori?

O lumină aurie strălucea în jurul mâinilor subțiri ale lui Alan. Doar o tăietură ușoară pe gâtul puternic din fața lui și Leo și-ar fi găsit pacea dorită.

- Ce faci? Oprește-te!

Un cuțit se ridică în aer și străpunse perfect palma lui Alan. Acesta se întoarse spre vocea protestului și îl găsi pe Dean stând în fața ușii.

- Ești treaz? întrebă chipul frumos pe un ton neutru, înainte de a smulge cuțitul din palmă. Lumina aurie se stinse, iar sângele roșu picură pe podea, dar Alan nu părea să-i dea importanță. Se repezi să-și îmbrățișeze iubitul, doar pentru a fi respins cu indiferență. Dean îl privi drept pe bărbatul înalt care se ridica la întreaga lui statură. Deși simțise o urmă de iritare văzându-l pe Alan cu Leo, nu era deloc mulțumit să descopere ce intenționase Alan cu doar câteva clipe înainte.

- Răul nu se schimbă niciodată.

Dean mustră, dar nu uită să-i ridice mâna lui Alan pentru a o inspecta. Odată ce văzu că rana de la lamă se închisese complet, clătină din cap.

- Invită-l înăuntru. Să bem puțină apă și să vorbim.

Leo stătea și privea cum stăpânul își răsfăța iubitul în fața lui, simțind amărăciunea urcându-i pe vârful limbii. Observând expresia plină de durere a lui Leo, Dean simți un straniu fior de milă. 💔

El îl îndemnă apoi pe Alan să termine treaba pe care Frederick îl rugase să o facă. Alan, știind că Dean era într-o dispoziție proastă, se supuse fără ezitare.

Și când au rămas singuri, Leo îndrăzni să vorbească:
- Arăți mult mai frumos acum, Dean.

Tânărul soldat se opri din amestecatul băuturilor. Observase și el schimbările din ultimele zile, dar nu se așteptase să fie în felul descris de acest bărbat. Frumos? În întreaga sa viață, nimeni nu-l mai complimnetase așa, decât... decât Alan. În momentele lor intime, Alan îi șoptea adesea la ureche laude.

Văzând chipul zâmbitor al lui Dean, Leo își strânse buzele. 

- Tânărul stăpân trebuie să aibă mare grijă de tine. Ce noroc pe tine...

Dean simți un junghi de disconfort când Leo își exprima gândurile pe un ton lipsit de expresivitate. Nu îi plăcea în mod deosebit acest om, dar nici ură nu simțea pentru el.

- Îl iubești pe Alan?

- Ce ai vrea să-ți spun?

Deși părea direct și lipsit de ezitări, acea nepăsare îl făcea pe Dean să se enerveze.

- Nu sunt tovarășul tău de joacă.

- Îmi cer scuze, Leo își plecă capul, încleștându-și ușor maxilarul. 

- Ceea ce simte stăpânul meu pentru mine nu e decât bunătate. Atunci eram doar într-un moment dificil.

- Lasă, nu mai contează, îl întrerupse Dean când văzu expresia posomorâtă a lui Leo și continuă: 

- Acum sunt însărcinat cu copilul lui Alan. Sper că înțelegi.

- Înțeleg, domnule. Stăpânul meu vă iubește foarte mult. Îmi cunosc bine locul. Nu aveți de ce să vă faceți griji, răspunse Leo, aruncând o privire furișă spre burta lui Dean. Nu mai simțea impulsurile din trecut, pentru că Alan îi ceruse lui Frederick să prepare un leac pentru el. De acum înainte, Alan nu avea să-l mai atingă niciodată, iar gândul acesta îi aducea o ușoară alinare.

- Copilul dumneavoastră va fi cu siguranță foarte frumos. Dacă nu vă deranjează, aș vrea să vă urez o naștere ușoară și ca pruncul să fie sănătos, spuse Leo, acceptându-și soarta.

Dean încuviință, dar ochii săi albaștri zăriră o urmă roșie pe gâtul lui Leo.

- Ce s-a întâmplat cu gâtul tău?

Leo își trase gulerul cămășii în sus, refuzând să răspundă, încercând să se ridice și să plece. Dean folosi însă puterea sa psihică pentru a-l obliga pe Leo să se apropie, apoi își permise să-i smulgă cămașa, descoperindu-i trei cicatrici lungi. Tânărul recunoscu imediat rănile pe care i le provocase cu aproape cinci luni în urmă. Ar fi trebuit să se vindece demult... de ce păreau încă atât de proaspete?

- Ce înseamnă asta?

- Te rog, Dean, nu face asta, răspunse Leo, iar ochii lui galbeni, strălucitori, se aprinseră de nemulțumire.

Însă Dean crezu că Leo avea să-l rănească și, fără să vrea, îl împinse cu putere. Trupul masiv fu aruncat de peretele de sticlă, care se spulberă, iar Leo căzu afară. Dean se grăbi să iasă, văzându-l chinuindu-se să se ridice, dar când Leo ridică privirea și văzu luna atârnând pe cer, un val de căldură îi străbătu trupul din cap până-n picioare.

- AAAAHHHH!

Țipătul de agonie al lui Leo, zvârcolindu-se pe pământ, îl șocă profund pe Dean. Semăna cu momentul în care Căpitanul Gardian era pe punctul de a se transforma într-o bestie uriașă.

- Nu vreau să te rănesc, Dean! Leo lupta cu fiara din subconștientul său, înainte să ducă mâna la buzunar după leacul pe care Alan îi ceruse lui Frederick să-l prepare. Acest leac l-ar fi împiedicat să se transforme sub lumina lunii. Dar, în graba lui de a-și vedea stăpânul, Leo uitase să-l ia. Își mușcă buza până când sângele începu să curgă și își izbi capul greu de pământ, sperând că durerea îl va face să leșine—dar nu funcționă.

Hainele negre se strângeau pe un trup care creștea tot mai mult. Dean apucă o rangă de fier de lângă el, pregătit să lovească. Răgetele și trupul acoperit de blană, care se mărea tot mai tare, trezeau în el o spaimă reală 😰.

Dar, în același timp, îl făceau pe Dean să înțeleagă mult mai multe.

Acest bărbat fusese odinioară un vârcolac impunător, cu blană albă ca zăpada, o creatură extrem de rară. Nu era de mirare că Alan îl ridicase pe Leo la rang de mâna sa dreaptă, chiar și aducându-l în patul lui. Sexul sălbatic și pasional trebuie să-l fi încântat pe Alan, care iubea, fără îndoială, să se lase pradă plăcerilor trupești 🔥.

Dean gândi cu un zâmbet ironic, dar în acest moment își aminti de promisiunea lui Alan că nu va mai dormi niciodată cu Leo. De aceea trebuia să rămână hotărât. Strânse mai tare ranga în mână, neînfricat, în timp ce Leo își ascuțea ghearele argintii de piatra podelei, ochii galbeni fixându-l instinctiv ca ai unui animal sălbatic. Apoi sări spre el, încercând să-l doboare, dar Dean se feri și aruncă un scaun. Vârcolacul prinse scaunul și îl rupse în două cu ușurință.

De fapt, și eu aș putea face asta.
Gândi Dean, începând să caute o cale de scăpare. Pentru că acum nu mai lupta singur—în pântecul lui erau gemenii pe care trebuia să-i protejeze. Cu acest gând, Dean încercă să se conecteze mental cu Alan, dar imaginea care îi apăru în minte îl arăta pe Alan pășind într-un loc ce semăna izbitor cu cel din visul lui.

- Unde ești, Alan?

Dean rosti confuz, dar viziunea dispăru chiar în clipa în care Leo sări din nou asupra lui. Dean se rostogoli și lovi cu ranga capul vârcolacului, sângele șiroind prin blana lui albă. Ochii aurii se măriră, colții se deschiseră, semn că Dean îi stârnise furia.

Din cerul întunecat se revărsă brusc o ploaie torențială, îmbibându-i pe amândoi, dar luna continua să strălucească puternic, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 🌙💦

- GRRRR!

Răgetul îl trezi pe Dean la realitate. Leo se repezi din nou asupra lui cu o viteză incredibilă. De data aceasta, Dean abia reuși să se ferească și, într-o decizie de o clipă, se întoarse brusc și înfipse ranga în pieptul păros cu precizie. Ochii galbeni ai lui Leo se măriră, iar Dean îl împinse cu un șut, îndepărtându-l pe vârcolacul uriaș.

O lumină albă orbitoare scăldă locul, în timp ce silueta înaltă a lui Alan se apropie și îl prinse pe Dean, ajutându-l să se ridice înainte de a-i șopti:

- Ești bine?

Dean clătină din cap, simțind aura morții care emana din chipul frumos, și acest lucru îl înfricoșă.

Când Alan se apropie de Leo, transformat din nou în formă umană, Dean strigă:

- Nu a vrut să mă rănească; te rog, lasă-l!

Alan zâmbi:

- Ești cu adevărat o persoană incredibil de bună.

Dean nu știa dacă Alan îl lăuda sau îl ironiza, dar înțelegea că Leo acționase din instinct animalic.

Alan se apropie de bărbatul care respira greu pe pământ și smulse ranga din pieptul acestuia. Sângele țâșni ca o fântână, dar Alan își așeză palma peste rană și o închise, folosindu-și puterile pentru a-l vindeca. Odată ce respirația lui Leo se stabiliză, Alan își scoase mantia și îi acoperi trupul gol, apoi îl ridică în brațe.

Văzând acea scenă, inima lui Dean se strânse 💔, dar nu spuse nimic și intră înapoi în conac împreună cu ei. Totuși, ploaia torențială de mai devreme se opri brusc, ca și cum cineva ar fi apăsat pe un întrerupător.

Alan îl chemă pe Frederick să aibă grijă de Leo, care încă zăcea inconștient, apoi se întoarse în salon. Își flutură brațele ca într-un dans, folosindu-și puterile pentru a repara pereții și sticla distrusă în lupta aprigă. Dean îl urmă tăcut și se așeză pe canapea, cufundat în gânduri.

- Poți să mă întrebi orice dorești.

- Unde ai fost?

Întrebă Dean, privind spatele lat al celui din fața lui.

- Am fost la muncă, răspunse Alan.

- Dar nu erai în biroul tău.

După ce Alan termină de reparat construcția, oftă și se întoarse să se așeze lângă Dean. Apoi se aplecă să-i cuprindă cu afecțiune trupul cald. Dean știa că Alan făcea asta doar atunci când voia să schimbe subiectul, așa că se trase ușor înapoi.

- Nu sunt în dispoziția de joacă, Alan. Unde ai fost?

Ochii albastru-închis se opriră asupra trăsăturilor ascuțite ale lui Dean și a burții tot mai rotunjite, iar Alan își încleștă dinții în sinea lui.

- Îmi vei răspunde corect sau ar trebui să pătrund din nou în mintea ta?

Tânărul se simțea mai sigur ca oricând pe puterile lui psihice. Auzind asta, Alan se grăbi să-i abată atenția.

- Dean al meu, micuțul meu, cum te simți? rosti Alan cu o voce blândă, mângâindu-i cu delicatețe burta proeminentă. Văzând această eschivă din partea lui Alan, Dean ar fi vrut să-l certe să gândească mai serios la lucruri, dar Alan îl reduse la tăcere cu buzele sale.

Limba subțire a lui Alan îi exploră gura moale, trimițând fiori prin tot trupul lui Dean. Acesta scoase un mic sunet din gât, dar nu reuși să-l respingă. După atâtea momente de intimitate, Alan își amintea exact ce îl aprindea pe Dean 🔥. Mai ales în ultima vreme, Alan nu-l mai deranjase noaptea târziu, din compasiune pentru Dean, care nu se mai putea mișca ca înainte. Dacă odinioară aveau nopți pasionale de peste cinci ori, acum se redusese la două-trei momente la fiecare trei zile.

Gândindu-se cu drag la iubirea lui Alan, Dean hotărî să meargă și el pe acest drum. În plus, avea propriul său plan. Profitând de moment, Dean împinse silueta înaltă pe canapeaua largă. Chipul imaculat al lui Alan, luminat de razele lunii 🌙, arăta un amestec de surpriză și încântare.

- De data asta, tu stai nemișcat.

Spuse tânărul în timp ce-și scoase pantalonii lungi și lenjeria, aruncându-le lângă canapea. Mâinile sale puternice, de obicei folosite pentru a înfrunta răufăcători, înșfăcară acum cu îndemânare erecția palidă a lui Alan, aproape la fel de groasă cât încheietura lui. Dean simți cum i se încinge trupul, buzele și gâtul uscându-i-se de dorință.

- Te descurci din ce în ce mai bine, îl lăudă Alan. Obrajii bronzați ai lui Dean se înroșiră imediat.

- Soțul acesta e foarte mândru, zâmbi Alan.

- Cine e soțul?! izbucni Dean, și mai roșu la față.

- Eu sunt. Eu sunt soțul tău.

- Vrei să fiu soția ta? Sunt bărbat, să știi, replică Dean, luat prin surprindere. Chiar dacă el era cel care 


- Serios, mă poți numi cum vrei. La urma urmei, ești tot soția mea iubită.

Auzind aceste cuvinte dulci, Dean își lăsă privirea în jos, rușinat. Tipul acesta devenea din ce în ce mai incoerent pe zi ce trecea.

- Întoarce-ți șoldurile așa.

Alan îi ceru, iar tânărul se supuse fără ezitare. Acum, fiind așezat călare peste el, Alan îi sărută capul înroșit înainte de a-și coborî buzele de-a lungul întregii sale lungimi. Limba roșie i se înfășură în jurul axului în expansiune. Lacrimi i se adunară în ochii albaștri ai lui Dean, din cauza strângerii.

Îl dorea pe Alan și nu-și putea nega dorințele. Alan rămase nemișcat, lăsându-l pe Dean să-l răsfețe cum dorea. Mâinile sale lungi frământau și strângeau fesele ferme din fața lui. Apoi, cu vârfurile degetelor, îi despărți delicat carnea moale. Privi în tăcere, fixându-se asupra pliurilor roșii și lucioase.

Când Dean își dădu seama ce făcea Alan, un val de jenă îl cuprinse și întrebă:

- O să... ah!

Dar înainte să-și termine propoziția, limba fierbinte îi atinse mugurașul delicat 🌸. Alan îl linge avid, făcându-l pe tânărul soldat să răsufle greu prin toată încăperea. Trei degete subțiri pătrunseră în el, mișcându-se repede înăuntru și afară, în timp ce limba fierbinte continua să-i învârtă jur-împrejur, până când lichidul limpede se scurse, semn că trupul lui era pe deplin pregătit.

- Ahhh!

Dean își ridică capul spre cer, gemând de plăcere, în timp ce se lăsă în jos peste sexul fierbinte, simțindu-i grosimea pătrunzându-l. Chiar și fără lubrifiant, pereții lui moi îl puteau primi perfect pe Alan. Asta pentru că trupul lui Dean se adaptase dorinței pentru Alan 💫. Nu doar că era dispus să rămână însărcinat, dar și trecerea lui posterioară putea produce propria lubrifiere, alinând orice durere și făcând intimitatea lor să pară naturală.

Alan stătea întins pe spate, privind pielea aurie a lui Dean care se legăna deasupra lui, până la pliurile moi ce îi uneau trupurile, simțindu-se mulțumit. Îl lăsă pe Dean să conducă până când ajunseră amândoi la culmea trăirilor. Când iubirea lui Dean se revărsă din față, Alan se ridică și îi schimbă poziția, ghidându-l să stea culcat pe burtă, arcuindu-și șoldurile. Apoi pătrunse adânc în partea cea mai intimă.

- Făcând-o așa, nu te vei obosi prea tare, spuse Alan cu blândețe, în timp ce îl cuprinse din spate și îi șopti ușor. Degetele lui delicate îi mângâiau burta rotunjită 🤰, umplând inima lui Dean de o căldură greu de descris. Și-au împărtășit dragostea și afecțiunea pe canapeaua largă, bucurându-se de împlinirea lor.

După aceea, Alan îl luă în brațe pe Dean, epuizat, îl scăldă și apoi îl duse în pat.

Ochii albaștri ai lui Dean se deschiseră larg în întuneric. Respirația regulată a celui de lângă el îi arăta că Alan adormise adânc. Tânărul se apropie de chipul frumos și îi atinse ușor cu vârful degetului podul nasului. Împărțindu-și viața alături de el, Dean începea să vadă că Alan avea și o latură care semăna cu a unui om obișnuit. Când dormea, arăta inocent, ca un copil mic. Dean nu se sătura niciodată să-l privească. 💖

De obicei, lui Dean îi plăcea să stea liniștit și să privească chipul fermecător al lui Alan, dar în seara aceasta avea un plan.

Cu grijă, Dean se ridică din pat, deschise ușa și ieși din cameră. De regulă, Alan era foarte sensibil; oricât de puțin s-ar fi mișcat Dean, el se trezea întotdeauna. Dar de data aceasta, Dean folosi în ascuns puterea lui psihică pentru a-l adânci pe Alan într-un somn profund — un act care i-ar fi fost greu în trecut. Totuși, știa că abilitatea lui psihică se întărise mult în ultima vreme, mai ales pentru că purta în pântec gemenii lui Alan 🤰.

Mâna lui puternică îi mângâie de câteva ori burta rotunjită, apoi se grăbi spre camera de oaspeți unde se odihnea Leo.

- Aveam dreptate.

În clipa în care Dean intră, bărbatul masiv așezat la capul patului vorbi primul.

- Îmi pare rău că te deranjez la o oră atât de târzie, răspunse Dean, simțindu-se frustrat că Leo nu dormea, așa cum crezuse.

- Nu-ți voi întrerupe odihna; voiam doar să te întreb ceva, continuă Dean, fixându-și privirea asupra gâtului lui Leo și observând că liniile rănii se vindecaseră deja.

- Dacă este vorba despre tânărul stăpân, nu ți-aș putea răspunde, Dean. Eu sunt doar un servitor care urmează ordinele stăpânului meu, răspunse Leo cu o expresie impasibilă, întorcându-și capul în altă parte.

Gee! Atunci de ce m-aș mai obosi să te întreb? gândi Dean și imediat pătrunse în mintea lui Leo, folosindu-și abilitățile psihice.

Primul lucru pe care îl descoperi fu că acest om îl iubea și îl venera pe Alan mai mult decât viața însăși. În gândurile, în ochii și în simțirile lui nu exista decât dorința arzătoare pentru Alan. Buzele lui Dean se strânseră frustrate, dar tânărul alesese să treacă peste acele fragmente pe care nu voia să le recunoască.

În cele din urmă, văzu ceva ciudat.

După ce îi sfâșiase gâtul și îl făcuse să sângereze, Dean se așteptase să treacă mult timp până ca Leo să-și revină. Totuși, în doar cinci zile, Leo îl urmase din nou pe Frederick înapoi pe insulă prin teleportare, apoi își folosise abilitățile de hoț pentru a fugi și a se ascunde, astfel încât Frederick să nu-și dea seama. Iar ceea ce se întâmplase în continuare era exact ce avusese loc mai devreme în acea seară.

Dean era atât de derutat încât nu mai putu să extragă nimic din mintea lui Leo. Își retrase puterile și se lăsă să cadă în fotoliul de lângă patul lui Leo, cufundat în confuzie. 😵‍💫

- Ești bine, Dean? întrebă Leo, complet inconștient de faptul că Dean tocmai îi scotocise prin amintiri.

- Știi unde ne aflăm?

- Este Insula Vanelof. Nu ți-a spus domnul Alan?

Da, îi spusese, iar în acel moment Dean îl crezuse și nu gândise mai departe, mai ales că el însuși nu mai fusese niciodată pe această insulă.

- Atunci de ce au trecut doar cinci zile?

Ochii de chihlimbar ai lui Leo se măriră ușor, dar el rămase tăcut și nu răspunse. Dean nu mai voia să-și folosească puterile psihice pentru a scotoci din nou prin amintiri, căci nu voia să vadă nimic dureros. Așa că se ridică din fotoliu.

- Unde mergi? Dacă tânărul stăpân…

- Întoarce-te în pat și dormi, Leo. Odihnește-te bine și trezește-te mâine dimineață.

Cu o voce rece, Dean îl reduse la tăcere. Leo se întoarse la pat și își închise ochii, cufundându-se într-un somn adânc.

Dean își mușcă buza înainte de a ieși din camera de oaspeți, doar pentru a-l întâlni pe majordomul bătrân, care îl aștepta în prag. Înainte să poată spune ceva, simți cum ceva i se înfipse în coapsă.

Privind în jos, văzu un mic proiectil argintiu înfipt acolo.

- Trebuie să-mi cer scuze, Dean.

Bătrânul majordom vorbi calm, băgând în buzunarul hainei un mic pistol personalizat.

În clipa următoare, Dean simți cum trupul i se îngreunează, de parcă ar fi fost tras la fund de plumb. Nici măcar buzele nu și le mai putea mișca 😰. Frederick îl prinse cu grijă, susținându-l, iar curând ochii frumoși ai tânărului se închiseră, lăsându-l pradă inconștienței.