Capitolul 17 – Efortul împlinit

– Nu e bun?

Alan îl întrebă pe cel așezat în fața lui. Dean clătină din cap, jucându-se cu spaghetele fără măcar să încerce să le răsucească pe furculiță. În ultima săptămână se simțise rău - dormea prost noaptea și dimineața se trezea cu greață. Astăzi, dintr-odată, nu mai avea poftă de mâncare deloc.

– Sau... te-am solicitat prea mult aseară?

– Acum că îți dai seama, ar trebui să te mai potolești puțin, îl dojeni Dean, privind chipul frumos care zâmbea ștrengărește. El credea că starea lui se datora nopților de dragoste prea intense cu Alan. Dar când Alan tăie o bucată de carne la grătar și o puse în farfuria lui, Dean simți mirosul și își acoperi gura, fugind în grabă spre cea mai apropiată baie ca să vomite. 🤢

Alan lăsă furculița jos și îl urmă. Nu știa ce să facă, așa că stătea cu brațele încrucișate, privind cum Dean se apleca peste vasul de toaletă. După ce își goli stomacul, Dean se lăsă moale pe perete, sleit de puteri. Atunci Alan îl ridică în brațe și îl duse pe canapeaua albă și mare, unde îl întinse să se odihnească.

– Cred că sunt bolnav.

Deși se mai simțise obosit înainte, Dean nu avusese niciodată parte de boala oamenilor obișnuiți. Trupul lui era mult mai rezistent decât al unui om normal; niciun germen sau virus nu putea pătrunde ușor în corpul tânărului soldat. De data asta însă trăia ceva cu totul nou. Simțea cum, cu fiecare clipă, devenea mai mult ca un om obișnuit.

Și asta nu era chiar un lucru rău.

Alan privi chipul palid și cu trăsături ascuțite al lui Dean, apoi îi veni o idee. Îi ridică tricoul, ignorând lovitura jucăușă primită pe umăr.

– Încă te mai gândești la prostii?

– Tu ești cel care se gândește la prostii, ripostă Alan, aplecându-se să-i sărute o dată obrazul neted, apoi își așeză cu blândețe palma pe abdomenul lui Dean. Dean își mușcă buza când degetele subțiri ale lui Alan îi urmăriră linia buricului. Pupilele lui Alan se dilatară, privind adânc pielea bronzată, apoi zâmbi.

– Alan, ce faci? Dean se sperie văzându-i ochii în starea aceea, dar nu îndrăzni să se miște. Alan își readuse pupilele la normal, apoi îl strânse în brațe cu bucurie.

– Vom avea un copil, Dean! 🌟

La acele cuvinte, ochii albaștri ai lui Dean se măriră.

– Ce glume faci, Alan? spuse el, împingând mâna ce-i stătea pe abdomen.

Alan ridică privirea spre Dean, care părea derutat, și îi dădu la o parte părul castaniu de pe frunte.

– Unde e gluma în asta?

Imediat, Alan transmise în mintea lui Dean imaginea pe care o văzuse cu câteva clipe înainte. Tânărul soldat simți cum îl apasă capul. Nu putea să creadă că se întâmpla cu adevărat. Nu era posibil.

– Îți bați joc de mine, Alan? Nu-mi place asta. E imposibil.

– De ce să-mi bat joc de tine, Dean? Ți-am spus, pot să te fac să ai un copil. ❤️

Afirmația oarecum enervantă îl făcu pe Dean să-l împingă pe Alan deoparte. Se grăbi să fugă înapoi în dormitor. Alan oftă. Începea să se simtă iritat, dar pentru că era vorba de Dean, încercă să-și păstreze calmul. Bărbatul înalt se întoarse să mănânce în tăcere, hotărât să aștepte până când Dean se liniștea, pentru a discuta din nou.

Dean nu rămase în cameră. Deschise în secret fereastra și sări afară, apoi merse pe stânci până găsi un loc unde să se așeze și să privească apusul peste stânci. Lumina aurie se reflecta superb pe oceanul albastru, dar în inima lui Dean nu era nicio urmă de încântare. Avea senzația că mai văzuse soarele așa și altădată.

O mână mare i se ridică instinctiv spre abdomenul inferior. În mintea lui nu se putea gândi decât la micuța formă ce putea fi acolo.

Dean recunoscu că se simțise fericit când îl auzise pe Alan spunând acele cuvinte, dar gândindu-se mai bine, îl cuprinse frica. Poate că totul nu era decât o scenă dintr-o piesă. Alan avea puteri psihice puternice și putea manipula lucrurile într-un mod înfricoșător. Dacă totul era doar un joc pentru Alan, atunci ce avea să se întâmple? Poate că Alan nici nu-l iubea cu adevărat. 💔

– Ce prostii gândești?

Vocea adâncă răsună din spate. Alan nu îi permise lui Dean să fugă, îl trase repede în brațe, lipind trupul viguros de al lui.

– Lasă-mă! Pot să merg singur, insistă Dean. A fi purtat așa îl făcea să se simtă jenat, mai ales că era mai mare decât Alan. Dar celălalt îi strânse brațele și sări de pe stâncă, aterizând cu grație. Alan îl duse înapoi în conac și îl conduse la duș ca să-l curețe. Pentru că Dean era desculț, nu înțelegea de ce Alan era acum atât de blând, când cu doar câteva ore înainte părea destul de iritat.

– Mă păcălești? întrebă el cu voce tremurată.

– Chiar și acum încă nu ai încredere în mine? Chipul frumos al lui Alan se apropie de el. Dean nu voia să-l privească, pentru că știa că i-ar fi clătinat inima cu ușurință.

– Dean, de acum înainte, vreau să știi că tot ce iese din gura mea, fiecare cuvânt pe care ți-l spun, nu va fi o minciună. Totul este adevărat. Relația noastră este reală.

Degete lungi și subțiri îi șterseră lacrimile adunate sub ochii albaștri, înainte ca Alan să-l sărute cu blândețe. Nu crezuse vreodată că ar putea face așa ceva, dar cum eroul său cu suflet bun avea un suflet atât de fragil, Alan voia să-l tachineze ca înainte. Totuși, se abținu. Sentimentele lui de iubire și milă pentru Dean se dublaseră. ❤️

Dean era încă confuz, dar nu mai simțea neliniște. Își deschise buzele și lăsă limba caldă a lui Alan să-l exploreze. Mâinile frumoase ale lui Alan alunecară pe pielea sa netedă, dezvelindu-l repede de orice acoperământ.

– Lasă-mă să-mi salut copilul, îi șopti Alan jucăuș la ureche. 🌙 

– Doar o dată e suficient. Sunt obosit.

Dean nu putu să nege și își lăsă privirea în jos. Totuși, cei doi deveniră unul, iar Alan, cu ochii lui sclipitori și chipul frumos, îl convinse pe Dean să accepte și a doua, și a treia rundă.

..
..

Abdomenul odinioară ferm și perfect definit al lui Dean era acum ușor rotunjit. El era convins că era, într-adevăr, însărcinat cu copilul lui Alan. În ultimele zile, poftele îi erau mereu spre alimente acre, iar amețeala îl lovea chiar și atunci când stătea liniștit. Uimitor era faptul că nu simțea prea multă greață, pentru că Alan se ocupase deja de acel aspect.

– Simt că o să mor, spuse Alan după ce își încheie episodul de vomă. Își șterse gura cu mâna, iar Dean îi oferise puțină apă, zâmbind cu afecțiune.

În realitate, Alan și-ar fi putut folosi puterile pentru a-și controla trupul și a preveni astfel de simptome, dar știind că Dean se bucura să-l vadă așa, că primea grijă și atenție de fiecare dată când trecea prin grețuri, Alan hotărâse să lase totul să decurgă natural. Oare asta se putea numi afecțiune? Nu mai făcuse niciodată așa ceva în viața lui. 💕

– Vrei să mănânci ceva?

Alan clătină din cap și îi luă mâna lui Dean, conducându-l spre canapeaua mare din mijlocul sufrageriei. Își dilată pupilele ca de obicei, pentru a verifica sarcina lui Dean.

– S-ar putea să avem gemeni.

– Serios?

– Da. La început nu eram sigur, dar acum a mai apărut încă unul, spuse Alan, așezându-și capul pe abdomenul inferior al lui Dean.

Tânărul îi mângâie părul negru și strălucitor, amintindu-și că în urmă cu două nopți visase din nou la acea peșteră ciudată. Dar de data asta nu mai întâlnise dragonul; în schimb, găsise solzi aurii și solzi de diamant așezați unul lângă altul. Când încercase să-i ridice și să-i strângă la piept, Dean se trezise brusc pentru că Alan îl deranjase.

Gândindu-se la cuvintele dulci rostite de acele buze roșii și la gesturile blânde născute din grija lui Alan de a nu răni viața din pântecele său, Dean nu putu să nu zâmbească cu inima plină. Și totuși, în acea fericire se amesteca și un strop de amărăciune. 🌙

După ce petrecuse câteva luni alături de Alan, Dean simțea inițial mulțumirea de a nu purta nicio povară și de a nu face nimic pentru nimeni. Dar aflând că urma să aibă un copil, începu să realizeze - dacă s-ar întoarce acolo de unde venise, ce ar face cu familia lui și cu cei din jur? Mama lui, Isabella, cu siguranță nu ar fi acceptat așa ceva.

– Cred că nu mai pot să mă întorc acasă, spuse tânărul încet.

– De ce n-ai putea? Te pot duce înapoi chiar acum.

– Păi... ce ar trebui să fac cu asta? Dean își arătă burta.

– Nu trebuie să faci nimic. De fapt, e bine; toată lumea va ști că ești al meu.

Nu se putu abține să nu-și strâmbe fața la chipul remarcabil de frumos al lui Alan. Acesta râse și îl trase pe Dean în brațe.

– Rămâi cu mine; nu trebuie să te mai gândești la nimeni altcineva.

Dean încuviință din cap, deși nu se simțea cu adevărat ușurat. Tot ce putea gândi era să aibă grijă de sine, ca să poată aduce copilul pe lume în siguranță. 🌙

..
..

– Totul arată bine; nicio problemă, domnule.

Când sarcina lui Dean ajunse în a patra lună, Alan îl chemă pe Frederick să se ocupe de Dean și de copil. Deși Dean se simțea jenat să se întindă și să-și ridice tricoul pentru ca majordomul bătrân să-i examineze burta proeminentă, imaginea celor două mase mici care prindeau formă pe ecranul ecografului îl făcu să uite de rușine și să zâmbească fericit.

La început, Dean fusese nervos și neliniștit ca altcineva să-l vadă în starea aceea. Totuși, Frederick, fiind un majordom isteț, cu simțul momentului și al relațiilor, îi alină temerile în doar trei zile. Dean se apropiase de Frederick într-atât încât asta îl enerva uneori pe Alan, care găsea adesea pretexte ca să-l trimită pe bătrânul majordom înapoi în Deacon City.

– Va trebui să fii puțin mai precaut de acum înainte. În această etapă a sarcinii e ușor să apară un avort spontan, chiar dacă uterul pe care l-am implantat în tine este puternic, spuse Frederick.

Alan îi modificase organele interne lui Dean pentru ca acesta să poată rămâne însărcinat. Când aflase asta din explicațiile lui Frederick, Dean fusese furios pe Alan și nu voia nici măcar să-l privească, simțind că trupul îi fusese invadat prea mult. Însă după ce Frederick îi explicase că, fără acceptul trupului și al minții celui care primește, o astfel de modificare perfectă nu ar fi fost posibilă, Dean sfârși prin a-și lăsa furia deoparte, resemnându-se cu gândul că, de fapt, își dorea și el copilul lui Alan. ❤️

– Pari foarte agil, aproape ca un doctor, îl lăudă Dean pe majordomul bătrân.

Alan, care stătea cu brațele încrucișate la ușă, își încruntă sprâncenele, iritat.

Frederick râse încet:

– Înainte să ajung să îl servesc pe tânărul stăpân, am fost doctor. Deși nu obstetrician, pot efectua controale de sarcină și chiar nașteri.

Auzind asta, Dean încuviință ușor, impresionat.

Frederick, acest majordom trecut de vârsta mijlocie, fusese odinioară un chirurg renumit. Totuși, la 30 de ani, își ucise din greșeală logodnica infidelă, într-un acces de furie, apoi îi dezmembră trupul și aruncă bucățile la crocodili. Incidentul îi distruse viitorul promițător. Petrecu peste 15 ani în închisoare pentru crima sa. La eliberare, fu chemat să servească familia Kuche. Un om ca el, care comisese o crimă atât de șocantă, acceptă fără ezitare postul.

Prima lui sarcină fusese să aibă grijă de Alan, pe atunci în vârstă de trei ani. Dar, întâlnindu-se cu puterile copilului frumos și năzdrăvan, Frederick recunoscu că aproape renunțase și încercase de mai multe ori să sară de pe o stâncă. Totuși, convins de demnitatea lui Darlon Kuche și ispitit de o creștere aproape triplă a salariului, Frederick își înăbuși ezitările și continuă să aibă grijă de Alan, pe măsură ce acesta creștea.

În ciuda comportamentului crud al lui Alan față de Frederick, între ei se formase o legătură care îl făcea pe majordom să se simtă împăcat și mulțumit cu munca lui, până într-acolo încât credea că va sluji familia Kuche pentru tot restul vieții.

– Poți pleca acum. Întoarce-te doar când te chem, spuse Alan.

Frederick zâmbi și încuviință din cap, ieșind din cameră pentru a-și lăsa stăpânul singur cu iubitul său.

– Odihnește-te, Dean, spuse Alan, mergând spre tejgheaua din spate și deschizând cutia de argint pe care o ceruse lui Frederick. Dean, curios să afle ce era în cutie, se ridică încet din pat pentru a arunca o privire.

– Asta e... o inimă de dragon, nu-i așa? Este reală?

Ochii lui albaștri se fixară asupra obiectului din cutie, fără să clipească. Acest tip de piatră prețioasă, ultima dată descoperită pe Pământ în urmă cu o sută de ani, explica de ce Dean se simțea atât de uimit și încântat să o vadă. ✨🐉

– Da, răspunse Alan, ridicând piatra roșie cu mâna goală și lăsând-o să cadă într-un pahar ce conținea lichid de culoarea chihlimbarului.

Celanitul Roșu, sau Inima Dragonului, era o piatră prețioasă rară, roșie, ce semăna cu un rubin; însă, la o privire mai atentă, se puteau zări firișoare aurii țesute în interior. Când era expusă la lumină, strălucea cu o aură roșiatic-gălbuie, de-a dreptul fascinantă.

– De unde ai luat asta?

– Sunt o mulțime la castelul familiei Kuche. 🌑

Dean se simți jenat, obrajii încălzindu-i-se când auzi termenul al nostru, dar încercă să ascundă acest lucru, în timp ce Alan bău lichidul din pahar, apoi scoase o piatră mai mică pentru a o pune la loc în cutia de metal.

– Pentru ce faci toate astea? întrebă Dean, nedumerit.

– Pentru că nu pot trăi fără piatra asta stupidă. Am nevoie de radiația ei tot timpul.

– Inima Dragonului e slăbiciunea ta? Dean păru încântat să descopere acest secret despre Alan.

Absorbirea puterii din Celanitul Roșu era ceea ce îi permitea lui Alan să-și mențină echilibrul trupului. De obicei, Alan bea un amestec ce conținea Celanit Roșu atunci când era cu Frederick sau când rămânea singur. Dar de data aceasta voia să bea în fața lui Dean, considerând că venise momentul ca acesta să afle câteva lucruri.

– Nu chiar, răspunse bărbatul frumos, ridicându-l pe Dean înapoi pe pat, apoi așezându-se lângă el.

– Când ai început să faci asta? continuă Dean să întrebe.

– De la naștere. Alan își strecură mâna sub tricoul lui Dean și îi mângâie burta. Tatăl meu a fost cel care s-a gândit la asta.

– Darlon Kuche?

– Da, încuviință Alan, simțind o neliniște în inimă.

– Și tatăl tău…?

– Acum se află într-un loc care îi place - același loc unde este și tatăl tău.

Dean simți un nod în gât. Ochii lui albaștri se ridicară spre chipul frumos al lui Alan, împodobit cu un zâmbet abia schițat, înainte ca acesta să continue:

– Ei bine, îmi pare rău să aud asta.

Tânărul înțelegea prea bine ce înseamnă pierderea familiei. Dar Alan izbucni într-un râs ușor.

– Nu trebuie să-ți pară rău pentru tatăl meu. Probabil că e fericit, la fel ca tatăl tău.

– Și eu sper asta. 🌑

Moartea lui Dexter, tatăl său, fusese atât de bruscă încât Dean nu avusese timp să se pregătească. Faptul că aflase că inima îi cedase îl făcuse să se îndoiască: cum putea un bărbat cu o asemenea forță extraordinară să moară atât de ușor dintr-o boală? Totuși, mama lui, Isabel, și rudele nu voiseră să cerceteze mai departe, așa că Dean hotărî să renunțe la acele îndoieli și să nu se mai agațe de ele.

– Dar Inima Dragonului a dispărut din lume de mult timp. Cum a ajuns la castelul Kuche?

– Ar trebui să-l întrebi pe tatăl meu asta, răspunse Alan.

Dean se încruntă. Cum să întrebe un mort? Era o glumă?

– Nu glumesc, zise Alan, știind exact la ce se gândea Dean; nici nu avea nevoie de psihokineză ca să ghicească. Îi sărută obrazul moale, de culoarea mierii, și continuă:

– Știi că, pe lângă faptul că lumea noastră are Celanit Roșu, mai există o planetă numită Celeka, unde se găsesc mine întregi de Celanit Roșu?

– Nu știam asta... Dean clătină din cap, încă surprins de menționarea bruscă a unei planete de care nu mai auzise niciodată.

– Dormi puțin, spuse Alan fără să insiste, mângâindu-i ușor părul. Ochii albaștri ai lui Dean se închiseră încet. Deși voia să mai privească puțin chipul celui de lângă el, oboseala îl învinse repede, iar tânărul adormi fără efort. 😴

Alan vegheă în tăcere asupra celui care îi purta copilul, apoi îi sărută cu dragoste buzele întunecate. Totuși, pentru că avea și alte treburi de rezolvat, se ridică cu părere de rău din pat.

Păși pe balconul imens, care oferea o priveliște de peste 180 de grade asupra oceanului. Aici îl așezase altădată pe Dean să facă plajă și tot aici avuseseră mai multe întâlniri fierbinți. În acel moment, soarele cobora sub linia orizontului, iar Alan privea fenomenul natural minunat cu o expresie absentă.

Apoi rosti cu o voce calmă:

– Cum ai reușit să te strecoari din nou aici, Leo? 🌑🐺