Capitolul 14 – Pierdere

 Dean se trezi în infirmerie, albastrul ochilor lui străbătând tavanul, înainte să se oprească asupra bandajelor ce-i acopereau trupul. Amintirile se întorceau încet la el: cu doar câteva clipe înainte fusese prins într-o luptă aprigă cu Căpitanul Guardian, care se transformase într-o bestie uriașă. Încercarea îl lăsase destul de zdrobit. Chiar și pielea lui rezistentă nu putuse să facă față acidului toxic emanat de fostul supererou, iar înțepătura durerii îl făcu pe tânărul soldat să tresară.

Dar, în cele din urmă, Căpitanul Guardian fusese înfrânt, după ce un laser tras din tun îl lovise direct în cap. Totuși, chiar înainte să își dea ultima suflare, întregul său corp se umflase ca un balon. Realizând pericolul, Dean își puse jetpack-ul și se repezi spre Căpitanul Guardian, folosindu-și forța uriașă pentru a arunca trupul care se umfla din ce în ce mai mult către farul abandonat. Însă forma căpitanului explodă în aer, iar Dean, aflat cel mai aproape, fu imediat trântit la pământ de forța deflagrației și stropit cu acid toxic.

Creeeak.

Ușa camerei de recuperare se deschise, lăsând să se vadă pe Kim și Isaac, amândoi acoperiți de bandaje, cu brațele și picioarele sprijinite în ghips și eșarfe medicale. Elias stătea într-un scaun cu rotile, și el într-o stare destul de rea. Totuși, cel mai afectat dintre toți era Dean.

- Cum te simți, Dean? întrebă primul Isaac.

- Cred că mă simt ceva mai bine, răspunse Dean, puțin jenat sub privirile prietenilor lui.

- Doctorul a spus că celulele țesuturilor tale se regenerează bine, iar corpul tău e puternic. În mai puțin de trei zile, o să fii iar băiatul frumos de dinainte, chicoti Isaac.

Tânărul soldat rămase tăcut, privind cum prietenul său râdea sec în fața lui. Deși nu-i păsa prea mult de înfățișare, nu se putu abține să nu se întrebe cum s-ar simți strămoșii săi aflând că el era primul „Commander Joe” ce purta cicatrici pe trup. L-ar mai fi primit să fie îngropat alături de familie? Gândul acesta îi strânse inima.

- O să fiu bine, chiar o să fiu. Mulțumesc că ați venit să mă vedeți. Și voi ar trebui să vă odihniți, zise Dean.

- Da… răspunseră toți trei, dând din cap, dar fără să părăsească încăperea. Dean observă că ceva nu era în regulă cu ei, dar alese să nu întrebe, așezându-se în liniște și folosindu-și puterile mentale. 🌌

- La naiba, Isaac! Ăsta e cel mai prost plan! Nu trebuia să vin cu tine, se auzi vocea lui Kim.

- De ce ești așa tăcut, Elias? Am stabilit că tu o să vorbești, interveni Isaac.

- Nu pot să spun asta. Chiar nu pot. E mai bine ca mama lui Dean să fie cea care îi spune. Eu nu pot, absolut deloc, spuse Elias cu un zâmbet amar, strângând cu putere brațele scaunului cu rotile.

Neînțelegând, Dean prefăcu că nu știe și zise:
- Nu aveți nimic de vorbit cu mine, nu-i așa?

Cei trei tresăriră la sunetul vocii lui, înainte ca Dean să audă din nou gândurile lui Elias:

Îmi pare rău, Dean, dar chiar nu pot să-ți spun asta… Ally a murit.

Prietenul meu și-a pierdut mireasa chiar în ziua nunții. Ce ar trebui să fac? - se auzi apoi gândul lui Kim, urmat de suspinele lui Isaac, care trădau cât de mult suferea pentru prietenul său drag.

Un șoc puternic îl străbătu pe Dean.
- Ce s-a întâmplat cu Ally? izbucni el.

Cei trei prieteni păliră, neștiind ce să spună.
- Ați venit aici ca să-mi vorbiți despre Ally, nu-i așa? Spuneți-mi direct, nu mai ocoliți, zise Dean hotărât.

Elias își feri privirea, Kim întoarse fața, doar Isaac - cel mai matur dintre ei - rămase în picioare.

- Ally nu mai e, Dean. A părăsit domul la un moment dat și a fost prinsă în focul încrucișat.

- Asta e adevărat? întrebă din nou tânărul soldat.

- Da. Îmi pare rău, Dean… pentru Ally și pentru copilul tău.

O greutate imensă i se așeză pe piept când realiză că nu avea să-și mai vadă niciodată copilul ce creștea în pântecul lui Ally. Isaac, Elias și Kim înțeleseră că Dean avea nevoie de timp pentru el însuși, așa că ieșiră din salonul de recuperare. Dean rămase în aceeași poziție, neștiind cum ar trebui să simtă. Firește, era îndurerat de pierderea femeii care urma să-i devină soție, dar tristețea lui nu era atât de covârșitoare încât să-l lase în lacrimi - dimpotrivă, un alt sentiment începea să pună stăpânire pe el.

Nu după mult timp de la plecarea prietenilor, mama lui veni în vizită. Îi vorbi din nou despre viitoarea lui soție. Dean dădu din cap, simțind un gol înăuntrul său. Isabel rămase lângă fiul ei pentru o vreme, până când doctorul intră să-l consulte și să-i dea medicamentele. După aceea, îl lăsă să se odihnească.

Dean petrecu doar câteva zile în spital, trupul lui vindecându-se rapid. Rănile provocate de acidul toxic dispăruseră fără să lase cicatrici. Totuși, în loc să se întoarcă acasă pentru a-și continua recuperarea, trebuia să participe la înmormântarea logodnicei sale și a copilului nenăscut. Secretarul Giovanni, tatăl lui Ally, plângea cu amar după pierderea singurei sale fiice iubite, stârnind lacrimi și în ochii celorlalți invitați. 🌹

În calitate de logodnic nefericit, Dean primi nenumărate condoleanțe din partea celor prezenți. Slujba de înmormântare a lui Ally se desfășură într-o mare tristețe. Dean petrecu ore întregi la cimitir, din zori până la apus, privind plăcuța cu numele femeii alături de care împărțise odată aceeași pernă. În inima lui, se învinovățea necontenit că nu avusese mai multă grijă de ea, că nu reușise niciodată să-și împlinească rolul de iubit adevărat. Însă ceea ce îl durea cel mai mult era faptul că ea părăsise această lume împreună cu copilul lor. 💔

Dean nu își imaginase vreodată că va avea copii.
Știa că un copil ar fi putut moșteni aceleași puteri și poveri pe care le purta și el, o responsabilitate pe care nu și-o dorise niciodată. Totuși, se bucurase când aflase că Ally era însărcinată și aștepta cu nerăbdare ziua în care și-ar fi văzut copilul.

Dar acum totul se sfârșise. Tânărul trebuia să lase trecutul în urmă și să meargă mai departe cu viața lui. Din fericire, secretarul Giovanni nu nutrea vreo supărare față de Dean pentru că nu avusese grijă de fiica lui, înțelegând că acesta avea propriile responsabilități și că era, la rândul său, rănit. Dean vorbi o vreme cu bărbatul care ar fi putut să-i fie socru, apoi ceru să plece acasă.

Pe drum, Dean porni radioul pentru a se pune la curent cu știrile. În ultimele zile, relatările despre Căpitanul Guardian nu conteniseră, iar criticile la adresa existenței supereroilor invadaseră atât presa tradițională, cât și mediile online. În acele momente, cetățenii orașului începuseră să trăiască sub frică și panică, temându-se că un alt supererou s-ar putea dezlănțui oricând. Două incidente petrecute la o distanță atât de scurtă - mai puțin de un an - erau deja mult prea mult.

În timp ce supereroii erau priviți tot mai negativ, armata și poliția erau lăudate din plin datorită imaginilor și filmărilor cu un membru al echipei Alpha Force, înarmat cu o mitralieră, ridicându-se în aer cu jetpack-ul pentru a înfrunta supușii și pe însuși Căpitanul Guardian cu un curaj de neclintit. În doar câteva minute, reușiseră să înfrângă supușii și să distrugă aeronava lui Guardian. Aceste imagini au dus la comparații între forțele speciale și Phantom, supereroul orașului.

Figura cea mai remarcabilă a echipei Alpha Force nu era altcineva decât Dean Meredith, alias Commander Joe.

„Având în vedere că Alpha Force și poliția s-au descurcat excelent, poate ar trebui să reevaluăm dacă supereroii mai sunt cu adevărat necesari pentru Deacon City.”

O glumă crudă.

Dean zâmbi batjocoritor după ce auzi concluzia reportajului de la radio. Îl închise și conduse în tăcere spre apartamentul lui. Când ieși din lift, merse direct în dormitor, aruncând pe jos costumul negru de doliu, rămânând doar în lenjerie. Se prăbuși pe patul moale și adormi până a doua zi dimineață, când fu trezit de sunetul unei notificări pe telefon. 📱

„Kim se simte mai bine acum, dar ar trebui să se odihnească aici o vreme. Mă voi ocupa eu de el.”

Dean privi mesajul trimis de Isaac, înainte să răspundă că a înțeles și să-i mulțumească pentru timpul sacrificat ca să aibă grijă de Kim, care trecea printr-o perioadă grea din punct de vedere emoțional. Pentru că, indiferent de abilitățile lor supranaturale ca supereroi, comentariile negative sau criticile exagerate puteau lăsa răni adânci.

Kim, cunoscut drept Phantom, era supereroul care se confrunta cu cele mai aspre critici online, din moment ce fusese singurul care primise cod roșu în acea zi. Deși unii susținuseră că, de obicei, pentru a înfrunta răufăcători de un asemenea calibru era nevoie de mai mulți supereroi, Kim nu se putea opri din a se simți copleșit după ce citise acele remarci disprețuitoare. Avea insomnii și nu voia să vadă pe nimeni, învinovățindu-se că fusese un supererou ineficient. Totuși, adevărul era că fusese de multe ori curajos și altruist, apărând cu devotament orașul lor iubit.

Kim își îndeplinise mereu cu responsabilitate datoria de supererou.

Dean simțea o adâncă părere de rău că lucrurile ajunseseră aici. Dar, cum imaginea supereroilor începea să fie tot mai umbrită de percepții negative, singurul lucru pe care putea să-l facă era să-și sune prietenul și să-l încurajeze.

Buf.

Un zgomot ciudat, venit de afară, îl făcu pe Dean să se ridice din pat. Își luă arma și cămașa, apoi deschise ușa pentru a vedea ce se întâmpla. În prag, îl aștepta o siluetă înaltă, purtând o robă gri din mătase fină, împodobită cu broderii aurii pe mâneci și pe margini. Chipul său alungit, palid ca zăpada, îl privi direct, înainte ca buzele subțiri și roșii să se deschidă.

- Te simți mai bine acum, Commander Joe?

- Ieși afară!

Tânărul își aruncă arma la o parte și făcu un pas înainte, aplicând un pumn puternic pe chipul frumos din fața lui.

- Tu… Ally a murit din cauza ta!

Dean strigă cu dispreț, pentru că, după ce aflase unde murise Ally în timpul incidentului, totul începea să se lege. Chiar dacă durerea din piept îl aducea aproape de nebunie, își petrecuse ultimele zile încercând să se convingă că nu simțea nimic.

Alan își trecu limba peste colțul gurii, unde se strânsese o dâră de sânge, dar chipul său frumos rămase impasibil.

- Eu nu am făcut nimic.

Alan nici măcar nu-și dăduse seama că, atunci când explozia zdruncinase sala de comandă, Ally, însângerată, încerca și ea să se târască spre el. În acel moment, era prea absorbit de curajul și nebunia bărbatului din fața lui. De fiecare dată când îl vedea pe Dean luptând, Alan tânjea să-l doboare, să-l forțeze sub el, să-l aibă prins la pământ. 🔥

Dean putea vedea intensitatea din ochii lui Alan și simți cum obrajii i se înroșesc fără vreun motiv anume.

- Ally trebuia să rămână în dom. Tu i-ai spus să iasă, nu-i așa?

- De ce i-aș fi spus să iasă ca să fie ucisă? A ieșit singură.

Tânărul soldat își întoarse capul, dar degetele lungi ale lui Alan îi prinseră bărbia și i-o întoarseră înapoi.

- Știi bine că era atât de îndrăgostită de mine încât și-a pierdut rațiunea. La nuntă, ea însăși era frântă între a merge mai departe sau nu.

- Nu o batjocori pe Ally așa, răspunse Dean clătinând din cap, înainte să-l împingă pe Alan deoparte.

- Unde am greșit, domnule Meredith?

De îndată ce termină fraza, Alan, înalt și zvelt, făcu un pas mai aproape.

- Dar e impresionantă, nu-i așa? Frumoasă și curajoasă… și totuși a avut îndrăzneala să i se împotrivească viitorului ei soț ca să caute un alt bărbat.

Dean simți un val de rușine, nesigur dacă trebuia să fie jenat sau furios. Când Alan încercă să-i tragă de cămașă, Dean îi lovi mâna imediat, ca pe un insect respingător. Însă Alan zâmbi, încântat.

- Putem să nu mai vorbim despre morți? Sunt îngrijorat că ai venit aici astăzi. Cum se vindecă rănile tale?

Dean scoase un râs forțat. Îngrijorat? Când se lupta pe viață și pe moarte cu Căpitanul Guardian, Alan nu păruse deloc grăbit să vină în ajutor. Trebuise să aștepte până când fusese zdrobit aproape de moarte, pentru ca Alan să apară în cele din urmă. Iar lângă el stătea acea siluetă înaltă a unui servitor - nici nu știa dacă putea să-i spună animal de companie - plutind pe aproape.

- Persoana despre care vorbești e soția mea. Purta copilul meu în pântece. Dacă ai venit aici să împărtășești asemenea nimicuri, atunci mai bine pleacă, Alan. Nu mă face să te urăsc mai mult decât deja o fac.

N-apucă să-și termine fraza că Alan îl ridică brusc și îl purtă în dormitor, ca și cum ar fi dispărut în aer. Dean nu avu timp să se împotrivească, căci spatele i se izbi de pat.

- Ești chiar atât de îndurerat din cauza lui Ally, Dean? întrebă Alan direct, așezat deasupra lui, amuzat de confuzia și mândria ce se citeau în ochii soldatului capabil.

- Mi-am pierdut soția și copilul nenăscut. Cum să nu fiu îndurerat? Ally era familia mea. 💔

Dean răspunse, și era într-adevăr adevărul. Deși poate nu o iubise cu adevărat pe Ally, tot era îndurerat că viața ei se sfârșise astfel. Alan își încreți ușor nasul și îi trase degetul pe linia maxilarului bronzat al lui Dean.

Mâna puternică încercă să-l împingă pe bărbatul de deasupra lui, dar acesta nu se clinti. Alan îi privi trăsăturile ascuțite, apoi se aplecă și îi atinse ușor vârful nasului cu un sărut. Dean rămase surprins de acea delicatețe, atât de diferită de felul în care fusese tratat până atunci.

- Nu mă pricep să-i consolez pe oameni, spuse Alan, mângâindu-i buzele cu degetul mare.

- În privința lui Ally, nu te pot ajuta. Dar dacă e vorba de copil… pot să te ajut.

Ochii lui Dean se umplură brusc de lacrimi, iar inima lui obosită începu să bată mai repede.

- Cum adică? întrebă el, dar Alan nu răspunse. În schimb, își lăsă mâna dreaptă să-i mângâie abdomenul inferior. Chipul lui Dean se schimbă brusc și îl împinse cu putere pe bărbatul înalt.

- Nu glumi cu așa ceva!

Dean își ridică mâna și apăsă pe pieptul stâng, dorindu-și ca inima lui jalnică să înceteze să mai bată atât de repede, orbită de iluzia că acest bărbat ar putea fi blând cu el. Până la urmă, venise doar să-l batjocorească, să-l trateze ca pe cineva fără viață, fără inimă?

Era atât de obosit… uneori își dorea doar să dispară cu totul.

- Asta e o idee bună.

Alan rosti aceste cuvinte în timp ce se aruncă din nou asupra trupului viguros al soldatului.

- Poți să-mi citești gândurile? Ieși din mintea mea! strigă Dean, zbătându-se să scape din îmbrățișarea celuilalt, știind foarte bine că nu avea nicio șansă. Alan zâmbi slab, apoi își încolăci brațele în jurul trupului său solid, un gest care îl nedumeri și mai mult pe tânăr. Cel puțin îl făcu să rămână nemișcat.

- Nu glumesc, spuse Alan. Dacă accepți, te iau departe de aici.

- Cum aș putea să plec? Asta e casa mea. Am responsabilități de îndeplinit.

- Responsabilități ca să fii Commander Joe? Știi bine că oamenii orașului încep să se întoarcă împotriva eroilor acum.

Fiecare propoziție rostită de Alan i se înfigea lui Dean adânc în inimă. Nu putea să-l contrazică, pentru că știa că era adevărat. Și totuși… nu putea accepta invitația acestui bărbat.

- Nu, poți să pleci acum.

Dean își ridică picioarele și îl împinse pe Alan cu o lovitură, trântindu-l la o parte. Alan se supuse cu neplăcere și se așeză în colțul îndepărtat al canapelei. Bărbatul frumos afișa semne de iritare, dar, în adâncul său, era mulțumit: chiar și acum, Dean încă își păstra forța, încăpățânarea și refuza să cedeze.

Acea atitudine intensă contrasta cu privirea fragilă, gata să se frângă în orice clipă. Dacă ar fi fost vorba de altcineva, Alan s-ar fi simțit enervat și nu ar fi dorit nici măcar să respire același aer. Dar cu Dean… simțea un impuls să-l provoace până îl făcea să plângă.

„Dean…” gândi el, apoi trecu imediat la faptă. Se apropie, îi prinse capul și îl obligă să-l privească, înainte să-și preseze buzele peste cele pline și întunecate ale lui Dean. Acesta se zbătu și se fâțâi, dar Alan se delectă cu îndrăzneala acelui sărut, mușcând de buzele încăpățânate până când Dean se strâmbă de durere.

- Ești atât de încăpățânat, remarcă bărbatul frumos, lingând sângele ce se prelingea din colțul gurii lui, în timp ce-l privea pe soldatul musculos ghemuit pe canapea, cu lacrimi adunându-i-se în ochi. În realitate, nu doar că Dean reușise să-l provoace așa cum nimeni altcineva nu o făcuse, dar îl și învățase ce înseamnă compasiunea și empatia.

Dean se simțea mizerabil. Ar fi putut foarte bine să răspundă cu pumni, chiar și până la distrugere reciprocă. Dar umilința, amestecată cu durerea de a ști că Alan nu-l iubea - nici măcar în timp ce se juca astfel cu el - îl făceau să se simtă ca un spectator la un spectacol de maimuțe. Alesese să rămână nemișcat, lăsând lacrimile să-i curgă și sângele să se prelingă din buzele umflate și roșii. Era prea obosit ca să ridice mâna și să le șteargă.

Văzând asta, Alan se repezi și îi sărută cu blândețe lacrimile, înainte să-i șoptească din nou la ureche:

- Vino cu mine, Dean. Ai suferit destul.

Dean clătină din cap, refuzând. Cum ar fi putut să plece cu Alan, când știa că pentru el nu era decât o jucărie? Mai era și Leo, bărbatul care rămânea mereu la partea lui Alan. Dacă ar fi acceptat… ce ar fi fost el, de fapt?

Un oftat lung și adânc scăpă din pieptul lui Alan. Dean încercă să se retragă, dar fu prins de ceafă și forțat să ridice privirea. Un sărut fierbinte se așeză din nou peste buzele lui. Tăietura de pe buza lui Dean se închise pe loc.

Tânărul soldat simți cum întregul său trup devenea de plumb. Nu-și mai putea controla nici brațele, nici picioarele, înainte ca albastrul ochilor lui să se închidă. 🌌