INTRODUCERE

Introducere

Amintirile revin adesea la suprafață prin evenimente înregistrate în creier. Durata lor depinde de importanța lor. Unele se estompează în câteva secunde, în timp ce altele, vechi de zeci de ani, rămân cristaline.

Vârfurile degetelor sale subțiri urmăreau o fotografie veche, așezată pe un birou din subsol. Nu putea dormi după ce se trezise dintr-un vis cu mai puțin de o oră în urmă. Silueta lui subțire se ridicase din pat, figura lui oarecum dezordonată îndreptându-se spre locul unde obișnuia să-și petreacă aproape fiecare noapte, căutând răspunsuri pe care nu le găsise niciodată.

Zeci de fotografii de pe masa lungă de lemn din centrul camerei erau amestecate cu hârtii de diferite forme: decupaje din ziare, printuri de la computer sau note scrise de mână. Totul indica același subiect.

Pun Winnala avea motive să acorde o atenție deosebită acestor lucruri. Deși nu putea înțelege pe deplin adevărul ascuns în amintirile sale, nu le uitase niciodată, nici măcar o dată. Și, în unele zile, proprietarul acelui trup subțire le purta în visele sale, trezindu-l în miezul nopții, ca în noaptea aceasta.

Ochii lui căprui se închiseră ușor, îndepărtându-se de fotografie, în timp ce ridica ambele mâini pentru a-și freca fața, încă prins într-o stare de vis. În ciuda oboselii extreme, în loc să se odihnească pentru a-și recăpăta forțele și a face față unei noi dimineți, fusese nevoit să se trezească cu aproape două ore înainte de ceasul deșteptător. Nu putea să adoarmă la loc, oricât ar fi încercat.

Oftă.

Deși stătea și privea până când ochii i se încețoșau, nu găsea niciun răspuns în informațiile din fața lui. De fapt, nici măcar nu știa ce cale să urmeze. Creierul îi era amorțit pentru că, în ultima vreme, nu apăruse nicio informație din umbră. Se părea că aceștia observaseră ceva și hotărâseră să stea ascunși, așteptând ca lucrurile să revină la normal.

Neavând nimic de făcut și mult timp la dispoziție înainte să înceapă ziua, ochii lui luminoși scrutară subsolul, mare cât o casă. Era plin de lucruri pe care le cumpărase și le adunase, uitând aproape să se ocupe de ele. Își propusese să găsească timp să le pună în ordine într-o zi. Și acea zi probabil că era astăzi...

Pun exploră subsolul din fața biroului. Obiectele erau îngrămădite aproape până la refuz în hol. Le cumpărase pentru a le revinde, dar volumul era atât de mare încât abia putea să treacă. Deși vindea zilnic zeci de obiecte din magazinul său, spațiul gol era de obicei umplut cu lucruri aduse din depozitul din spate, nu cu stocul vechi din subsol.

CRASH!

Pun, neatent, se împiedică de obiectele îngrămădite la întâmplare. Praful gros, acumulat de mult timp, se ridică în aer, obligându-l să-și ridice tricoul preferat pentru a-și acoperi nasul.

Picioarele îl duseră în spate, unde aprinse lumina și dezvălui mobilierul din lemn care aglomera spațiul.

- Trebuie doar să fac destul loc ca să pot merge.

- Haide, Pun!

Cu ambele mâini, apucă ustensilele de curățenie, măturând diferite piese de mobilier, îndepărtând stratul de praf gros de aproape un centimetru și verificând starea articolelor second-hand. Scaunul de răchită era încă solid. Pun îl trase repede din spate, aliniindu-l pentru a fi mutat mai târziu la etaj.

Plănuise să nu dureze mult, dar aproape că își consumase timpul obișnuit pentru trezire. Corpul său subțire își acceleră ritmul, realizând că în cameră era mult mai mult decât putea inspecta într-o singură zi. Pun alegea doar câteva obiecte care îi atrăgeau atenția, în timp ce mâinile lui, mișcându-se ca o caracatiță, continuau curățenia în grabă.

Dădu la o parte un ghiveci cu o plantă, mutând lucrurile pentru a face loc unui dulap înalt cât el, pe care să-l bage într-un colț. Pun folosi toată puterea pentru a împinge mobilierul din lemn care bloca trecerea, fixându-l de perete.

- Oftat.

Ceasul sună exact la ora la care trebuia să se trezească, coincizând cu sfârșitul muncii sale improvizate, care îl lăsase gâfâind ca și cum ar fi alergat prin parc.

Cu dosul mâinii își șterse sudoarea de pe frunte, care îi udase linia părului, și expiră, privind starea subsolului. Odată atât de aglomerat încât era aproape imposibil să treci prin el, acum arăta mult mai bine.

- Bravo.

Pun se bătu ușor pe cap ca o recompensă, înainte de a se întoarce la peretele din spate, stingând luminile care își îndepliniseră rolul. De cealaltă parte, biroul era complet întunecat, doar lampa de lucru mai rămăsese aprinsă. Pun adună hârtiile împrăștiate pe o parte a biroului, verificând dacă nu uitase nimic, înainte de a urca scările, fără a uita să stingă ultima lumină, lăsând subsolul mai întunecat decât noaptea.

După ce stăpânul său plecă, subsolul rămase complet tăcut; nici măcar o adiere de vânt nu intra să miște ceva. Cu toate acestea, în sertarul de jos al biroului, o lumină roșie strălucea slab prin crăpătură, ca și cum ar fi sugerat un alt secret ascuns înăuntru.