Capitolul 3: O întâlnire sângeroasă cu un bărbat chipeș și misterios

- Dean

Vocea dulce îl trezi pe tânăr din visare.

- Dean, dragul meu. O mână delicată îi mângâie chipul perfect și alunecă pe trupul său bine clădit. Totuși, exact când era pe cale să se strecoare în talia blugilor, Dean îi prinse încheietura și îi îndepărtă mâna.

- Au! exclamă ea, fiindcă băiatul folosise cam multă forță, bosumflându-se ușor.

- Dacă nu vrei să facem asta, atunci de ce m-ai chemat la apartament?

Dean ezită. Nu simțea nimic pentru Ally, dar hotărâse să o cheme în seara aceasta. Voia să dovedească ceva? Ochii lui albaștri, strălucitori, îi urmăriră silueta voluptuoasă, îmbrăcată într-o lenjerie minusculă și provocatoare. Era convins că niciun bărbat nu ar fi refuzat cu ușurință o asemenea frumusețe în starea asta.

Dar el nu era ca ceilalți.

Deși Ally nu era deloc genul lui, rămânea totuși cea mai frumoasă femeie pe care Dean o văzuse vreodată. Totuși, în acest moment, comparând-o cu Halo, buzele lui Ally păreau prea pline, iar nasul nu avea acea formă delicată, ca o lacrimă, pe care o avea al lui Halo.

- La naiba! mormăi Dean cu frustrare, copleșit de gândul la bărbatul care îi furase deja două săruturi.

Ally se ridică de pe pat, vizibil nemulțumită, iar Dean se grăbi să îi întindă politicos hainele împrăștiate pe podea.

- Du-te acasă. Vreau să mă odihnesc, spuse Dean. O trata mai rău ca niciodată, iar după expresia de pe chipul ei, probabil că și ea își dăduse seama.

- Porți cumva un inel al castității sau ceva? smulse ea rochia roșie din mâinile lui, aruncând o replică sarcastică, înainte să se îndrepte furioasă spre baie, în timp ce Dean rămase înmărmurit.

..
..

- Hai, Dean, nu lua vorbele ei prea în serios, îl consolă Kim.

Faptul că Dean refuza să aibă ceva cu cea mai dorită femeie, precum Ally, probabil că se răspândea deja din gură în gură peste tot.

- Da, nu e vina ta că nu-ți place de ea, adăugă Elias, bătându-l pe umăr.

 - Dar trebuie să întreb: chiar ai chemat-o pe Ally la apartamentul tău?

- Da, răspunse Dean sincer, iar maxilarele prietenilor i se lăsară. - M-am lăsat prins, dar nu contează. Nu sunt cu adevărat interesat de Ally, doar că simt că am muncit prea mult în ultima vreme. Vorbi ca și cum ar fi discutat despre cu totul altceva, dar prietenii încercară să înțeleagă. Într-adevăr, Dean muncise mult în ultima vreme — jonglând între rolul de erou al orașului, responsabilitățile de sublocotenent și studiile de doctorat în științe politice.

- Ei bine... de ce nu faci schimb de ture cu mine săptămâna viitoare? Ți-ar prinde bine puțină odihnă, și oricum ai examen, sugeră Isaac, întrucât noi supereroi se înregistraseră recent, peste zece în plus la lista existentă. Administrarea orașului nu ar fi fost o mare problemă.

- Dar... Dean era gata să protesteze, însă gândul la liniștea binemeritată îl făcu să dea din cap afirmativ pe loc.

Fusese crescut să sacrifice și să îndure, așa că viața lui Dean era plină de misiuni și de oameni de ajutat. Împreună cu puterile sale speciale, avea o mulțime de responsabilități. Chiar dacă știa că făcea bine, uneori totul era prea mult pentru un tânăr de douăzeci de ani. Câteva zile de odihnă chiar i-ar fi prins bine acum.

După ce steteră de vorbă la cafenea până ce cerul începu să se întunece, cei patru tineri se despărțiră.

- Dean, nu uita să-ți suni mama.

Imediat ce mesajul se termină, Dean apăsă pe telefon pentru a-și suna mama. După ce tatăl său murise, ceruse să plece din conacul familiei Meredith și să locuiască într-un apartament, sub pretextul că îi era mai ușor să-și îndeplinească sarcinile. Dar adevărul era că voia doar să scape de atmosfera apăsătoare a vechii case.

- Cum o duci, tinere erou?

Mama lui trebuia să fie într-o dispoziție bună astăzi, de vreme ce îl tachina în felul acesta.

- Vii acasă vineri?

Dean era pe punctul de a accepta, așa cum îi promisese mamei sale. Dar, brusc, ezită.

- Nu sunt sigur... s-ar putea să fie, hm, ceva de lucru.

Și, în cele din urmă, chiar refuză.

- Atunci e bine, mă poți vizita altă dată.

- Bine, răspunse simplu Dean, înainte de a închide apelul.

Oare asta însemna că a ales cu adevărat să se întâlnească cu acel bărbat la cafeneaua Crimson? Dean clătină din cap neîncrezător, încercând să găsească câteva contraargumente: că mâine va sta în cameră să se uite la filme până îi vor lăcrima ochii, sau că își va comanda o pizza uriașă, pe care să o devoreze cu bere rece, liniștit, de unul singur.

Mâine trebuia să fie singur și să trăiască cât mai relaxat posibil!

Însă… după un maraton de filme, început la ora 6 dimineața și ajuns deja la al cincilea titlu, Dean își dădu seama că nu-și amintea nici intriga, nici măcar titlurile, fiindcă era prea preocupat să privească ceasul de pe perete. Cafeneaua unde Halo stabilise întâlnirea era chiar peste drum, lângă apartamentul lui.

Dean întinse mâna și trase perdeaua, uitându-se în jos, pe stradă. De îndată ce văzu acoperișul roșu al cafenelei Crimson, închise la loc perdeaua, refuzând să mai recunoască altceva. Se ridică de pe canapea cu intenția de a prăji niște cârnați cu șuncă, dar când deschise frigiderul, văzu că toate condimentele pe care le mânca de obicei cu aceștia dispăruseră.

- Mulțumesc pentru serviciu.

Dean forță un zâmbet către angajata magazinului.

Nu voia să iasă din casă, dar rămăsese fără roșii! Se frământă îndelung, dar privirea îi alunecă fără să vrea prin sticla transparentă, chiar peste drum. Ceasul mare de lângă ușa magazinului de cartier îl făcu să realizeze că, în vreo 20 de secunde, urma să fie ora 13 fix. Dar de ce nu se vedea nicio urmă a celui cu care trebuia să se întâlnească?
Oare era doar o mică farsă jucăușă?

Dean se simți iritat, așa că apucă o pungă cu trei sticle de ketchup și se opri în fața cafenelei. Dacă ceasul bătea ora 13 și Halo nu apărea, avea să știe că nu greșise: celălalt era cel întârziat.

- Mai sunt trei secunde. Dean își coborî privirea spre ceasul de la mână, în timp ce în fața cafenelei Crimson nu se vedea nici urmă de un tânăr înalt. Era aproape convins că celălalt nu avea să mai vină, dar, când ridică privirea, inima i se opri o clipă: acolo, chiar în fața lui, stătea bărbatul cu ochii safirii și buzele roșii ca focul.

Alan era la fel de frumos ca întotdeauna.

Apăruse într-un tuxedo negru, elegant. Părul lung îi era prins la spate, lăsând să i se vadă fața palidă, perfectă ca a unei statui coborâte din cer. Mulți trecători rămâneau uluiți la vederea acestei apariții, dar nu puteau privi mult, fiind prinși de energia mentală pe care o emana și uitând repede.
Cu excepția lui Dean, căruia i se permitea să privească atât cât voia.

Dean se miră că bărbatul numit Halo reușise să ajungă la timp. Așa că, dacă s-ar fi întors să plece, cu siguranță celălalt nu l-ar fi lăsat. Dean trase aer adânc în piept și traversă trecerea de pietoni, mergând direct spre bărbatul rezemat de stâlpul de iluminat, cu brațele încrucișate.

- Salut, domnule Meredith, îl salută Alan primul, scanându-l din cap până în picioare. Tricoul rupt și blugii uzați nu prea se potriveau cu termenul - ținuta de cină, dar probabil era un lucru bun că Dean nu îl plantase astăzi.

Altfel, Alan ar fi fost destul de frustrat, iar iritarea lui uneori provoca și pagube.

Dean voia să refuze, lucru pe care Alan îl știa deja, așa că interveni: - Am rezervat o masă la South Avenue. Hai să mergem.

- Nu merg, se împotrivi Dean, dar Alan observă licărirea din ochii săi albaștri. Fără să-i citească mintea, era evident că rezistența lui Dean nu era prea puternică.

- Nu vrei să afli cine sunt eu cu adevărat? îl tachină Alan, alegând cuvintele potrivite.

- La naiba, mormăi Dean printre dinți, simțind cum mintea i se îngreunează.

- Dean, avem multe de discutat, insistă bărbatul frumos.

Până la urmă, Dean decise să încuviințeze. Alan îl conduse pe tânărul ofițer spre o mașină luxoasă, care se opri brusc pe marginea trotuarului. Dean rămase nedumerit, pentru că totul se întâmplase prea repede, dar să mai nege acum ar fi fost, probabil, prea târziu.
Oamenii familiei Meredith făcuseră o promisiune și trebuiau să o ducă până la capăt.

- Oprește și la magazinul de costume din față, îi porunci Alan șoferului.

- De ce? întrebă Dean, în timp ce mașina începea să tragă pe dreapta, în fața magazinului.

- Dean, dacă intri la South Avenue îmbrăcat așa, ce crezi că se va întâmpla?

Dean realiză abia atunci cât de nepotrivit arăta și cele trei sticle de sos din punga de hârtie. Trebuia să arate ridicol.

- N-am bani să plătesc, spuse, fiindcă mai avea doar câteva monede.

- Asta nu e o problemă, răspunse Alan, întorcându-se către proprietarul magazinului, un croitor renumit în oraș.

- Nu mă dezamăgi, domnule Lawwin.

Dean privi surprins către bărbat, în timp ce angajații îi ridicau brațele pentru a-i măsura pieptul. Între timp, domnul Lawwin părea să se străduiască să îl lingușească pe Halo. A cumpăra sau a comanda un costum de la acest magazin era aproape imposibil, necesitând o rezervare cu un an înainte, iar de obicei Lawwin nu ieșea personal să întâmpine clienții decât dacă erau invitați extrem de importanți.
Cine este de fapt Halo? se întrebă Dean în sinea lui. De ce pare atât de puternic?

- Arăți bine.

Alan rosti aceste cuvinte în timp ce Dean ieșea din cabina de probă, iar el ridica un pahar de vin fin. Dean avea o constituție frumoasă, musculoasă și înaltă, proporționată perfect. Mai ales în costumul negru croit cu meticulozitate, care îi evidenția eleganța și farmecul. Nu era de mirare că fetele din tot orașul visau la el.

- Enervant, gândi Dean, simțind cum ochii frumoși ai lui Alan îl fixau, făcându-l dintr-odată să se rușineze. Chiar dacă privirea nu era atât de pătrunzătoare sau electrizantă ca înainte, îl tulbura totuși.

Alan așeză paharul pe măsuță și se ridică de pe scaunul tapițat cu catifea verde, pășind cu eleganță către tânărul ofițer. Cu un gest lejer, îi netezi părul închis la culoare, ușor răvășit. Chipurile lor erau despărțite doar de o palmă.

- Hai să mergem.

Cu asta, silueta înaltă se îndreptă spre ieșire, iar Dean își mușcă buza. Își lovi pieptul cu palma de câteva ori, încercând să-și adune curajul, apoi îl urmă.

South Avenue era un restaurant luxos, în stil european. Interiorul combina elemente coloniale cu modernismul, iar în centru o orchestră cânta muzică live. Cei mai mulți veneau aici doar pentru ocazii speciale.

Masa rezervată de Alan era o masă VIP la etajul al doilea, într-un colț privat. Doar persoane cu adevărat deosebite puteau obține o masă VIP la South Avenue.

Cine e tipul ăsta...? se întrebă Dean, incapabil să-și explice, în timp ce privea chipul delicat, parcă sculptat.

- Luați loc, domnule Meredith. Vom discuta după ce terminăm de mâncat, spuse Alan.

- Îmi citești gândurile din nou? întrebă Dean, nemulțumit, așezându-se pe scaunul tapițat.

- Desigur că nu, replică Alan, ridicând meniul pentru a-l răsfoi, apoi chemă chelnerul aflat lângă masă să le ia comanda. Dean își încrucișă brațele, refuzând să mai spună ceva.

Curând, mesele se umplură de mâncăruri. Aroma cărnii marinate cu ierburi și sos special făcu stomacul lui Dean să tresară. Mâncă cu poftă, dar nu-și dezlipea ochii de bărbatul din fața lui. Orice gest ar fi făcut Alan — să ridice tacâmurile, să mestece bucăți mici — totul părea plin de grație.

Probabil se născuse într-una dintre vechile familii nobile ale orașului. Dar din care? Sau putea fi din străinătate?

Neputându-și înfrâna curiozitatea, tânărul ofițer lăsă jos furculița și cuțitul și întrebă:

- Deci... cine ești cu adevărat?

- Ești cam grăbit, îl tachină Alan, ștergând colțul buzelor cu un șervețel.

- Și cât timp mai ai de gând să tot eviți? Sunt aici așa cum ai vrut, atunci de ce nu-mi spui?

- De ce vrei să afli?

- Ei bine, tu știi deja despre mine.

- Ce-ar fi să o luăm mai încet, pas cu pas?

- Bine, replică Dean cu un strop de iritare, apoi întrebă:

 - Câți ani ai?

- Douăzeci și doi.

- Ha, înjură tânărul, aflând că persoana din fața lui nu era cu mult mai în vârstă decât el.

- Când ai început să controlezi telekinezia? întrebă Dean în continuare.

- Nu-mi amintesc. Poate... de când am început să-mi amintesc orice altceva.

Ticăloșii, văzând că situația nu mergea bine, își puseră repede măști speciale înainte să arunce un obiect rotund pe podea. Un fum gros și negru izbucni din el, învăluind întregul restaurant. Mirosul era înecăcios și ustura ochii, făcându-i pe oamenii prinși înăuntru să îndure o suferință de nesuportat și să cadă inconștienți. Cei aflați afară nu mai puteau vedea nimic.

Acest lucru se dovedi foarte avantajos pentru Alan, deoarece fumul otrăvitor însemna că nu avea să mai fie nevoit să se complice cu ce urma.

- Ieși afară! E ziua ta liberă, stai liniștit și relaxează-te.

- De ce? Mă duc să mă ocup de ei! răspunse Dean, acoperindu-și nasul cu mâna. Chiar dacă fumul otrăvitor nu îl putea vătăma, mirosul era insuportabil.

Alan nu așteptă să mai argumenteze. Îi aruncă trupul masiv prin vitrina magazinului, iar Dean se prăbuși la pământ, simțindu-se complet înfrânt. De îndată ce își recăpătă echilibrul, se ridică repede, scuturându-se de cioburile de sticlă cu furie, pregătit să sară din nou înăuntru și să îi înfrunte.
Dar o forță invizibilă îl țintu la sol, forțându-l să rămână culcat.

- Stai nemișcat, e pe cale să se termine.

Vocea gravă răsună în mintea tânărului soldat.

- Nemernicule, înjură Dean, primind doar un chicotit scurt drept răspuns.

Ticăloșii înarmați, echipați cu arme de foc, se mișcau precaut, în grupuri. Măștile lor le permiteau să vadă chiar și prin fumul dens, dar atmosfera rămânea plină de suspiciune; sunetele de mișcări rapide sugerau prezența a ceva viu printre ei, iar paranoia începu să îi copleșească.

- Găsiți-l! ordonă cu glas tremurat King Jordan, liderul grupului, dar înainte să poată face un pas, un țipăt sfâșietor se auzi din spatele lui. Unul dintre oamenii săi fusese sfâșiat în două, murind într-un mod grotesc, fără ca ceilalți să-și dea seama ce se întâmplase.

- Șefule! Trebuie să fugim! unul dintre rămași intră în panică, arma tremurându-i în mâini.

- Nu fi prost! Trageți! Trageți în tot ce mișcă! strigă liderul, trăgând nebunește prin restaurant, fără să-i pese dacă lovea sau nu clienții nefericiți, căzuți inconștienți.

Alan, ghemuit într-o poziție asemănătoare unui ninja, zâmbi în colțul gurii înainte de a-și extinde bariera în jurul lui și de a sări prin rafalele de foc. Mâna stângă îi apucă umărul lui King Jordan, care înlemni de șoc, în timp ce mâna dreaptă...

- Nu!

Poc!💥

Sânge roșu țâșni peste tot, dar nici măcar o picătură nu atinse mâinile lui Alan. El aruncă la pământ capul cu ochii holbați și gura căscată, ca pe un gunoi putrezit. Ochii săi safirii scânteiau cu o sclipire de prădător, reci și nemiloși.

- T-Te rog, cruță-mă! T-Te rog! implorară cei doi rămași, disperați după viață, dar era prea târziu. Alan înaintă, privindu-i adânc în ochii verzi, zdrobindu-le sufletul jalnic până când ochii li se dădură peste cap, copleșiți de o durere sfâșietoare ce le străbătea întregul trup. Explozii pătrunzătoare răsunară în urechile lor, iar sângele le țâșni din toate orificiile.

Muriră într-un mod rușinos.

Alan râse satisfăcut înainte să-și mute imediat atenția spre următorul nefericit.

Tot ce se întâmpla în interiorul restaurantului nu putea fi văzut cu ochiul liber, dar energia psihică simțea clar mișcările. Dean își strânse pumnul, copleșit de confuzie și groază. Știa că bărbatul numit Halo îi măcelărea fără milă pe acei ticăloși. Poate că această persoană nu era partenerul sau eroul pe care el și oamenii cinstiți din Decon City îl așteptau.

Pe măsură ce presiunea scădea simțitor, Dean se forță să se ridice și alergă spre restaurant, exact când sirenele mașinilor de poliție și vuietul vehiculelor zburătoare ale supereroilor se făceau auzite afară. Alan lăsă trupul inert al unui ticălos să cadă la podea, apoi se îndreptă spre Dean. Chipul lui frumos era încă imaculat, neatins de sângele celor uciși.

- Trebuie să plecăm, spuse Alan, aruncând o mică cutie argintie în fața tânărului soldat. Dean făcu un pas înapoi, dar în clipa în care lumina orbitoare se declanșă, Alan îl trase înăuntru. Când își dădu seama, se afla într-un dormitor imens, decorat luxos.

(Notă⚠️Smart Suit: un dispozitiv de îmbrăcăminte retractabilă și extensibilă, folosit frecvent de supereroi, care seamănă cu o brățară la încheietură.)