Capitolul 11

După ce Dol termină de făcut duș și de îmbrăcat, îl sună pe Ron. Acesta era deja parcat în fața căminului, așteptând. Dol coborî repede la mașină.

„Khun Alan te așteaptă deja la apartament, nu?” întrebă Dol.

„Da, te așteaptă”, răspunse Ron. Dol dădu din cap, fără să mai întrebe nimic. În seara aceea venise doar Ron să-l ia.

„Khun Dol, nu ești curios unde a fost șeful?” îl tachină Ron, simțind că Dol era mai simplu și mai accesibil decât ceilalți „băieți” ai lui Alan.

„Nu e treaba mea personală?”, replică Dol, cu un ton direct. Știa că nu trebuia să se bage în treburile lui Alan. Ron zâmbi ușor la răspuns.

„Corect. Dar nu e chiar un secret. Șeful a fost la muncă și apoi l-a vizitat pe Khun Fifa, celălalt „băiat” al lui”, adăugă Ron, vrând să vadă reacția lui Dol. Acesta clătină doar din cap încet, acceptând ca pe ceva firesc. Totuși, simți un gol ciudat în piept, pe care încercă să-l alunge. Văzând că Dol nu întreba mai departe, Ron rămase tăcut până ajunseră la apartament.

„Bună”, spuse Dol respectuos, ridicând mâinile în salut către Alan, care stătea relaxat pe canapea, bând vin. Privirea fixă a lui Alan îl făcu pe Dol să se foiască ușor, fiindcă nu se mai văzuseră de mai bine de o săptămână.

„Mă duc să-mi pun geanta în cameră”, adăugă Dol. Alan încuviință cu o mișcare scurtă, observând diferența față de Prow sau Fifa, care ar fi aruncat geanta și s-ar fi repezit să-l lingușească.

După ce lăsă geanta în dormitor, Dol reveni. Alan părea să se aștepte să se așeze lângă el, dar Dol, cu o expresie respectuoasă, spuse:

„Khun Alan, îmi dai cincisprezece minute?”

„Să faci ce?” întrebă Alan, ridicând sprânceana.

„Hehe… mi-e foarte foame după fotbal. Îmi dai voie să fac repede niște tăiței instant?” spuse Dol direct, amintindu-și că mai avea câteva pachete în bucătărie.

Alan rămase o clipă pe gânduri. „Ți-am spus că n-au niciun nutrient. Dacă vrei să mănânci, comandăm ceva serios. Poți să aștepți?”

„Pot să aștept. Dar nu-l deranjez pe Khun Alan, nu?” întrebă Dol cu prudență.

Alan își strânse sprâncenele. „Crezi că am venit să te văd doar ca să facem sex?”

„Oh… nu asta e?” scăpă Dol, făcându-l pe unul dintre subalterni să-și muște buza ca să nu izbucnească în râs. Alan însuși rămase blocat o secundă, apoi își dădu ochii peste cap.

„Of… bine. Hai, stai aici și caută pe telefon un restaurant. Sunt destule deschise la ora asta”, îi spuse, aruncându-i un semn lui Tum. Acesta îi întinse telefonul lui Dol.

Dol se așeză lângă Alan și începu să caute. 

„Ai mâncat deja, Khun Alan?” întrebă el.

„Am mâncat în seara asta”, răspunse Alan.

Dol răsfoia aplicația și, din obișnuință, apăsă pe supă de tăiței instant cu pui. Alan se aplecă și șterse alegerea.

„De ce?” se miră Dol.

„Ți-am spus să comanzi mâncare adevărată. Și tu tot tăiței instant vrei?” replică Alan.

Dol își dădu seama și râse jenat. „Am fost cu gândul în altă parte o secundă. Atunci aleg carne de porc tocată cu busuioc și ou prăjit”, spuse el, punând comanda și întinzând telefonul înapoi lui Tum.

„Când te-am sunat, erai cu prietenii, nu?” reluă Alan.

„Da, tocmai terminasem un meci de fotbal”, răspunse Dol, apoi își aminti ceva. 

„Uh, Khun Alan, sâmbăta viitoare pot participa la un turneu?”

„Nu pot să-ți promit încă. Ce fel de turneu?”

„Doar un meci între prieteni, pentru bani de buzunar. Închiriem terenul JKK”, explică Dol.

„Și de ce nu la VPD?”

„E prea scump pentru noi și greu de rezervat. Prietenul meu a zis că e mereu ocupat.”

Alan încuviință scurt. „Tum, verifică dacă VPD e liber sâmbătă. Dacă nu, Jin să anuleze și să compenseze clientul.”

„Șefule, vrei să spui că îl trecem pe Khun Dol în program?” se asigură Tum.

„Da”, răspunse Alan sec.

„Stai… dacă nu mă înșel, terenul VPD e al tău, Khun Alan?”, întrebă Dol, cu o privire neîncrezătoare.

„Da. L-am făcut doar pentru distracție. Prietenilor mei le place să joace fotbal și, cum aveam un teren liber, am construit acolo un teren complet”, răspunse Alan, simplu.

Dol rămase tăcut, uimit.

„Serios, nu trebuie să anulezi rezervarea altui client. Eu și prietenii mei jucăm doar ca să ne distrăm. Putem să mergem pe alt teren”, spuse Dol politicos, cu voce joasă.

„Ce ți-am spus mai devreme?” întrebă Alan calm, dar cu greutate.

Dol înghiți în sec, amintindu-și avertismentul că Alan nu suportă să fie contrazis. „Bine. Mâine îl anunț pe prietenul meu să anuleze rezervarea pe care am făcut-o deja”, cedă el, cu reticență.

„Așa e bine. În ziua meciului, spune doar numele tău la intrare”, sublinie Alan, fără să mai aștepte confirmarea lui Jin despre clientul care rezervase.

„Mulțumesc… și în numele prietenilor mei”, spuse Dol, ridicând mâinile în semn de respect.

„Nu-i mare lucru. Doar să ai grijă să mă răsplătești cum trebuie”, adăugă Alan, fixându-l cu o privire intensă, ce-l făcu pe Dol să simtă cum îi ard obrajii. Încercă să-și păstreze calmul, dar roșeața îl trăda.

„Ești popular la universitate?”, schimbă Alan subiectul, dar tonul îi era curios.

Dol clipi, surprins. 

„Khun Alan, adică… vrei să spui că sunt fermecător?” întrebă el, ca să se asigure.

„Da. Pentru că, atunci când te-am sunat, am auzit pe cineva cerându-ți numărul”, răspunse Alan. În realitate, îl deranjase puțin scena, dar, matur și stăpân pe sine, nu lăsă nicio urmă de gelozie să-i iasă la suprafață.

„Nu chiar. Dacă mă compar cu prietenii mei, Kla și Pun… ei atrag oamenii ca un magnet. Eu doar din când în când”, spuse Dol cu o sinceritate dezarmantă.

Alan îl privi câteva clipe, analizându-i modestia. 

„Și… nu te gândești să ai pe cineva? Un tânăr ca tine ar trebui să aibă dragoste pe listă, nu?”

„Nu. Atâta timp cât familia mea nu e în siguranță, nu vreau să mă leg de nimeni. Încă trebuie să am grijă de sora și de mama mea. Nu pot să am responsabilitatea altei persoane”, spuse Dol simplu, dar hotărât.

Alan observă imediat că nu era vorba de dramatism, ci de convingere pură. Faptul că Dol nu căuta milă îl făcu și mai apreciat în ochii lui.

„Bine că gândești așa”, răspunse Alan scurt, dar în privirea lui se citea mulțumirea.

Se sprijini pe spătar, își mișcă ușor paharul cu vin și adăugă: 

„Echipa OO joacă în seara asta.”

„Așa e! Am uitat. Oh… sau m-ai chemat pentru că voiai pe cineva care să te încurajeze la meci?”, ghici Dol.

Alan nu negă. De fapt, nici nu plănuise să-l vadă în seara aceea, mai ales că tocmai fusese la Fifa. Dar, după ce îl sunase, dorința de a-l vedea îl făcuse să-l cheme la apartament. Abia apoi își aminti că echipa preferată a lui Dol juca în acea zi.

„Hmm”, murmură Alan, lăsându-l pe Dol să creadă ce voia.

„Când vine mâncarea, pot să mănânc aici, în fața televizorului?”, întrebă Dol cu precauție. Nu voia să pară lipsit de maniere.

„Cum vrei”, răspunse Alan simplu, pentru că deja observase că Dol era diferit de ceilalți și îi plăcea să-l lase să fie el însuși.

Subordonații schimbau priviri surprinse. Alan fusese mereu un om al regulilor stricte, dar de când apăruse Dol, îl văzuseră încălcându-le de mai multe ori. Prima dată fusese atunci când stătuse să mănânce tăiței instant în fața televizorului.

Când mâncarea lui Dol sosise, oamenii lui Alan coborâseră să o aducă. Dol își puse porția pe o farfurie și se așeză pe podea, în fața canapelei.

„De ce nu vii să stai aici sus?”, îl întrebă Alan.

„Aici e mai comod. Vin să stau lângă tine după ce termin de mâncat”, răspunse Dol, ochii deja fixați pe ecran, unde începuse meciul.

Dol mânca atent, aplauda din când în când, se încrunta sau se lumina la față, trăind fiecare fază. Alan, în schimb, abia dacă se uita la meci. Își sprijinise cotul de brațul canapelei și-l urmărea pe Dol cu interes, aproape fascinat de cât de sincer își exprima emoțiile.

După ce termină, Dol duse farfuria la bucătărie, apoi reveni și se așeză lângă Alan. Vizionară împreună restul meciului, până când fluierul final aduse liniștea.

În dormitor, Dol, puțin jenat, îl întrebă direct: 

„Tu… uh… o să vrei?”

„E târziu. Hai să dormim”, spuse Alan simplu. Nu era obsedat de sex și, după vizita la Fifa, nici nu avea nevoie.

Dol nu mai spuse nimic. Se spălă pe dinți și se băgă repede în pat. Adormi înainte ca Alan să iasă din baie.

Când îl văzu așa, Alan rămase câteva clipe privind chipul adormit al lui Dol. De când avea „însoțitori”, niciunul nu adormise vreodată înaintea lui. De obicei, încercau să-l distreze sau să-l mulțumească până ce el închidea ochii.

„Ei bine… voiam ceva nou, nu-i așa?”, își spuse Alan în gând, cu un zâmbet abia schițat. Apoi ieși să dea câteva instrucțiuni oamenilor lui și se întoarse în pat.

📍

Dimineața, alarma telefonului îl trezi pe Dol. În câteva secunde realiză că nu era în camera lui de cămin. Își făcu un duș rapid și se schimbă pentru cursuri.

Când ieși din dormitor, îl găsi pe Alan la masă, în costum, cu un iPad în față și o ceașcă de cafea lângă.

„Te-ai trezit? Stai jos, micul dejun e gata”, îi spuse Alan.

Dol se așeză ascultător.

„Ai spus că ai meci de fotbal. Ai ghete potrivite?” întrebă Alan.

„Da, am o pereche”, răspunse Dol.

„Pentru gazon artificial?” insistă Alan.

Dol ezită, apoi recunoscu:

 „Nu… Eu joc mereu cu aceeași pereche. Mi se pare risipă să cumpăr altele doar pentru terenuri diferite.”

Alan îl privi cu atenție, sorbind încet din cafea.

„Azi ieși de la școală la ora unu. O să trimit pe cineva să te ia, ca să mergi să-ți cumperi ghete noi”, spuse Alan. Pentru el era firesc să cumpere lucruri pentru băiatul pe care îl întreținea.

„Dar pot să-i folosesc pe cei vechi, nu? Sau terenul chiar cere ghete speciale pentru gazon artificial?” întrebă Dol, cu adevărat curios. Alan îl privi și îi zări expresia inocentă.

„Nu e obligatoriu. Dar dacă ai încălțămintea potrivită, jocul tău va fi mai bun, nu crezi?”, explică Alan.

Dol recunoscu în sinea lui că era adevărat, dar tot i se părea o risipă.

„Sau ai uitat că acum îmi aparții?”, adăugă Alan, bănuid că Dol refuza pentru că se gândea la bani.

„Ah… am uitat o clipă”, mărturisi Dol sincer.

Alan clătină din cap. 

„Nu te gândi prea mult. Ia tot ce-ți dau.”

Majoritatea celorlalți băieți pe care îi avusese îi cereau constant lucruri sau sugerau subtil. În schimb, Dol părea să refuze de fiecare dată.

„Da”, răspunse Dol, chiar în momentul în care micul dejun fu adus pe masă.

„Mănâncă, apoi mergi la cursuri”, spuse Alan.

În timp ce luau micul dejun, ușa se deschise din nou și o altă persoană intră grăbită.

„Șefule, de ce ai luat o decizie atât de bruscă? Am muncit din greu să liniștesc clientul și să-l fac să accepte compensația!”, se plânse Jin, apropiindu-se de masă.

Dol îl privi surprins.

„Ai mâncat deja?”, îl întrebă Alan.

„Nu”, răspunse Jin, încă iritat.

„Stai jos, mănâncă întâi”, spuse Alan calm.

Jin se așeză cu reticență, dar privirea lui se îndreptă imediat către Dol.

„Oh, noul băiat al șefului, nu? Am văzut poza”, spuse Jin.

„Bună ziua”, spuse Dol respectuos, ridicând mâinile.

„Bune maniere… Hmm. Deși nu te potrivești exact cu gusturile obișnuite ale șefului, arăți destul de bine”, comentă Jin, analizându-l din cap până-n picioare. Dol zâmbi stingher.

„E nepoliticos, Jin”, interveni Alan, dar fără severitate.

„Dol, el e Jin, secretarul meu”, îl prezentă Alan.

„Bună ziua”, spuse Dol din nou, înclinând ușor capul.

Privindu-l pe Jin, nu putu să nu observe cât de arătos era. Ochii lui se mișcară instinctiv între Alan și Jin.

„Hei, las-o baltă. Șeful și secretarul? La alții, poate… dar eu și șeful? Nici vorbă”, exclamă Jin, râzând, pentru că îi ghicise gândurile din expresie.

„Poți să citești mințile?”, întrebă Dol, surprins.

„Ești simpatic. Nu, doar că am experiență în a citi expresiile oamenilor”, îi răspunse Jin.

Dol dădu din cap, puțin jenat.

Între timp, Jin începu să mănânce grăbit și nu se putu abține să nu revină la subiect: „Dar, șefule, de ce ai anulat rezervarea clientului la terenul de fotbal? Am alergat ca un nebun să-i împac și să găsesc compensații…”

Dol se opri brusc și ridică privirea.

„E din cauza mea?”, întrebă imediat.

Jin înțelese pe loc. 

„Oh, i-ai cerut șefului să te pună peste clienți?”, îl întrebă, curios.

„Nu”, scutură Dol capul.

„Dol nu a cerut nimic. Eu am decis. El alesese alt teren, dar eu vreau să joc pe terenul meu. Nu pot?”, spuse Alan calm, dar tăios.

„Sigur că poți. Cine să se opună proprietarului?”, mormăi Jin. „Dar am avut ceva de tras cu oamenii ăia… de asta mă descarc pe tine, șefule.”

Dol înțelese atunci că Jin avea un rol important. Nu oricine își permitea să-l cicălească pe Alan astfel.

„Jin e ca un frate mai mic pentru mine. Dacă ai ceva urgent și eu nu sunt disponibil, contactează-l pe el”, adăugă Alan brusc, ca și cum voia să fie clar.

Dol rămase surprins, dar zâmbi și încuviință:

 „Da.”

„Atunci să facem schimb de numere”, spuse Jin. Era curios și, în același timp, precaut — voia să-l cunoască mai bine pe Dol, pentru că văzuse de multe ori cum „băieții” lui Alan începeau umili, dar pe parcurs își schimbau comportamentul, devenind îngâmfați, până când Jin îi readucea cu picioarele pe pământ.

Dol scoase telefonul și schimbă numerele cu Jin, în timp ce Alan privea în tăcere. Apoi își continuară micul dejun.

„Hei, ai cursuri, nu? Vrei să te duc eu cu mașina?”, îl întrebă Jin, pentru că venise singur cu mașina. Dol aruncă o privire spre Alan.

„Îl duc eu. Oricum trebuie să trec pe la firmă, drumul e pe lângă universitatea lui Dol”, spuse Alan scurt. Jin îl privi pentru o clipă, dar nu spuse nimic.

După ce terminară micul dejun, coborâră în parcare. Dol se urcă în mașina lui Alan, iar acesta îl lăsă direct în fața universității.

„Mulțumesc că m-ai adus”, spuse Dol, ridicând mâinile în semn de respect.

„Nu uita, după școală, Ron te duce să-ți cumperi ghete”, repetă Alan.

„Bine”, răspunse Dol, înainte să coboare. Mașina lui Alan plecă imediat, iar Dol rămase să o privească pentru câteva clipe. Se întoarse să intre în universitate și tresări speriat când văzu pe cineva chiar în spatele lui.

„La naiba, Bee!”, exclamă Dol.

„Și eu m-am speriat de tine”, spuse Bee, la fel de surprins. 

„Cu cine ai venit?” întrebă apoi, pentru că văzuse că Dol coborâse dintr-o mașină, dar nu reușise să vadă cine era în interior.

Dol ezită o clipă. „Un coleg. Trecuse pe aici și m-a luat cu mașina”, minți el.

Bee dădu din cap.

 „Ah, înțeleg. Apropo, colegul meu are o cunoștință la terenul VPD și ne-a rezervat terenul pentru ziua meciului. Nici nu trebuie să plătim. Voiam să le spun lui Orng și celorlalți. Crezi că vor accepta să schimbăm locul?”

„Serios? Sigur că da, mai ales dacă nu trebuie să plătim”, răspunse Dol rapid, ușurat că reușise să abată conversația.

„Atunci hai să-i căutăm pe Orng și pe ceilalți”, spuse Bee. Dol intră în universitate cu un oftat interior de ușurare: prietenul lui nu bănuia nimic despre cine îl adusese cu mașina.

💮💮💮💮💮💮💮

„Șefule, informatorul nostru a raportat că generalul Kamjai va trimite oameni să atace și să jefuiască marfa destinată lui Phillip”, raportă Tum, după ce închise telefonul.

„Pe mare sau pe uscat?”, întrebă Alan.

„Pe mare”, răspunse Tum.

Alan începu să bată cu degetele în masă, gânditor. „Știe ruta noastră de transport. Ori noi, ori Phillip avem un informator… nu-i așa?”

Era exact ce gândea și Tum.

„Dar cred că e mai probabil să fie cineva de-ai noștri, pentru că Phillip ar ști punctul de livrare abia cu o zi înainte, adică mâine. În schimb, ruta noastră era cunoscută deja”, spuse Alan.

În acel moment, era singur cu Tum în birou.

„Pune-l pe V1 să extragă informațiile pentru mine”, ordonă Alan, referindu-se la propriul său informator.

„Da, șefule”, răspunse Tum.

„Și spune-i lui Ron să-l anunțe pe Phillip. Mid să-l ducă pe Dol la cumpărături pentru pantofi, Ron are alte treburi”, adăugă Alan.

Tum confirmă și plecă imediat.

💮💮💮💮💮💮💮

„Dol, unde te grăbești?”, îl strigă Bee când îl văzu cum își lua geanta imediat după ce ora se terminase.

„Colegul meu mă duce la cumpărături. Trebuie să mă grăbesc, mă așteaptă în față. Ne vedem mâine!”, spuse Dol, fugind înainte ca Bee să apuce să mai întrebe ceva.

„Unde se grăbește?”, mormăi Pun, apropiindu-se.

„A zis că merge la cumpărături cu un coleg mai mare”, răspunse Bee.

„Dol are vreo problemă în ultima vreme?”, întrebă Kla, ușor îngrijorat.

„Nu, chiar deloc. Mi se pare normal, ba chiar mai fericit”, spuse Bee, gândindu-se cu voce tare. Kla încuviință, pentru că și el simțise același lucru, deși în ultima vreme stătuse mai mult cu Nong Cake și nu se mai văzuse atât de des cu ceilalți.

💮💮💮💮💮💮💮💮💮

Când ieși din universitate, Dol văzu imediat mașina parcată și se grăbi spre ea. Mid îl aștepta, după cum îi spusese Alan.

„Te-am făcut să aștepți mult?”, îl întrebă Dol.

„Deloc. La ce mall vrei să mergem?”, răspunse Mid.

Dol se gândi câteva clipe. Voia să evite locurile prea apropiate de universitate, ca să nu riște să fie văzut de prieteni.

„Putem merge la TT?”, întrebă în cele din urmă. Mid încuviință și porni mașina.

„Șeful mi-a dat un card. Poți alege orice pereche vrei”, îi spuse Mid pe drum. Dol zâmbi și aprobă, fără să mai adauge nimic. Știa că Mid nu era la fel de vorbăreț ca Ron și prefera să păstreze liniștea.

La un semafor, Mid își verifică telefonul.

 „Te-ai hotărât deja ce pantofi vrei?”

„Nu, vreau să-i văd mai întâi”, răspunse Dol simplu. Mid nu insistă.

Când ajunseră la mall, cei doi se îndreptară direct spre raionul de încălțăminte sport. Magazinul era plin de modele de marcă, iar Dol își plimba privirea atent, încercând să decidă.

Deodată, simți că cineva îl privea. Se întoarse și zări, dincolo de câteva rafturi, un tânăr mic de statură, dar foarte arătos, care îl fixa și îi zâmbea ușor. Reflex, Dol îi zâmbi și el, fără să dea prea mare importanță.

Când celălalt își întoarse privirea, Dol reveni la ghetele lui, hotărât să facă alegerea.