Capitolul 9

 Bula(9)

Am lăsat-o pe Fakfang în față la UPU pentru că trebuia să se grăbească să verifice pacienţii după-amiaza.

După aceea, am început să colind parcarea care era mereu plină, încercând să găsesc un loc liber. Mi-aş fi dorit să fiu mereu alături de Tol pentru a-l ajuta să treacă prin noaptea aceasta, dar nu aveam pe cineva care să mă înlocuiască la tura de seară.

Faptul că Sing a făcut tura de dimineață pentru mine deja a fost un gest deosebit din partea lui.

Am stat cu privirea fixată pe volan după ce am parcat mașina. De fapt, aş fi putut să iau concediu medical, dar știam că seara aceasta ar fi fost un haos dacă nu aș fi fost acolo. Pin, care era doar rezident în anul doi, trebuia să preia în locul meu, în timp ce eu stăteam alături de Tol, ceea ce le-ar fi părut cu siguranță absurd celorlalți. Ar fi știut Pin că un pacient cu astm e greu de intubat? Ar fi știut că trebuie să sune la profesorul de medicină internă înainte de a-i administra acelui pacient medicamente pentru boli de inimă? Conștiința mea, responsabilitatea și grijile faţă de pacienți mă frământau.

Nu pentru că Pin și Gap nu ar fi buni în ceea ce făceau, dar haosul ar fi dus la greșeli chiar și din partea celor mai buni medici.

Tol poate ar supraviețui pentru că am fost alături de el atunci. Poate că am putea încheia acest ciclu, dar prețul ar putea fi viața altor pacienți.

Chiar nu ştiam ce să fac. Am ridicat telefonul. Tot ce puteam spera era că prânzul care a decurs bine astăzi l-ar face pe Tol să aibă încredere în mine şi să mă asculte. L-am sunat pe Tol prin Facebook. Tonul de apel a sunat mult timp, până când apelul s-a întrerupt automat pentru că nu a răspuns nimeni. Probabil că Tol era deja la curs. Am tastat rapid în chat-ul lui Tol:

-Dacă ești liber, te rog să mă suni înapoi.

Tol nu m-a contactat deloc între ora 14:00 şi 16:00, exact când trebuia să intru de gardă în locul lui Sing, care acum avea o faţă de parcă fusese bătut. Ştiam foarte bine motivul, pentru că în UPU fusese un adevărat iad astăzi. Se părea că Dumnezeu decisese să îmbolnăvească pe toată lumea în același timp, în aceeași zi.

Când am terminat de schimbat hainele, am dat un high-five cu Sing, care se apropia de mine într-o stare deplorabilă pentru a-mi preda tura.

-Ce naiba a fost garda asta? Parcă am fost în iad! Spuse Sing, folosindu-şi degetul mijlociu ca să-și țină ochelarii pe loc pe puntea nasului, care strălucea de la atâta transpirație și sebum. – Pe scurt, au mai rămas patru cazuri grave.

-Pacientul la care facem acum resuscitare așteaptă să fie trimis la CCU, iar cei intubați, care zac acolo, se pregătesc să fie transferați la MICU. În plus, în cincisprezece minute va ajunge aici victima unui accident grav, iar starea lui nu arată deloc bine.

Sing mi-a pus o mână pe umăr și l-a strâns ușor.

-Ești bine acum? Gata să intri pe câmpul de luptă?

-Chiar dacă nu sunt pregătit, va trebui să fiu. Am pocnit din degete.

Sing s-a ocupat rapid de cazuri. Mi-am amintit că, atunci când eram singur în această tură, rămâneau mult mai multe cazuri nerezolvate. Merita pe deplin să fie numit cel mai bun student din promoția noastră și să devină medic anul viitor.

-Bine, eu plec atunci. Dintr-o dată, Sing s-a aplecat spre mine cu o privire serioasă.

– Ai grijă să nu o suprasoliciți prea mult pe Pin în tura asta, da?

L-am privit din colțul ochiului, vizibil iritat.

-De când a devenit Pin „a ta”? Mai coboară cu picioarele pe pământ şi vezi întâi dacă te place și ea.

Sing și-a aranjat din nou ochelarii, cu privirea lipită de Pin, care se îndrepta spre noul pacient aflat într-un scaun cu rotile.

-Dacă vrei să-mi răsplătești faptul că ți-am ținut locul la tură, atunci ai grijă de Pin. Şi spune-i că îmi pasă de ea.

-Cine să spună asta pentru tine? Doar auzindu-te mă apucă greața. I-am dat un brânci uşor în gambă, ca să-l fac să plece.

– Hai, dispari odată. Alții chiar muncesc pe aici.

Sing mi-a făcut un salut şi a ieşit din camera de urgență. Încerca de ceva vreme să o cucerească pe Pin. Nu voiam să-l rănesc, dar, dacă s-ar fi ivit momentul potrivit, i-aș fi spus că Pin își dăduse deja inima lui Gap, rezidentul din primul an.

Chiar îşi merita titlul de zeu al refuzurilor din partea femeilor.

Am luat telefonul și am verificat din nou. Tot niciun răspuns de la Tol. O nelinişte începea să-mi roadă sufletul. M-am uitat prin camera de urgență și, când am fost sigur că pot lipsi câteva minute, am intrat în baia din spatele ghișeului asistentelor.

L-am sunat pe Art, iar după doar câteva tonuri, a răspuns.

-Salut, doctore! vocea lui Art era plină de entuziasm.

- Art... – am spus în grabă Tol e cu tine acum?

-Nu, nu e aici. Mă întorc la cămin pe jos. Nu-ţi răspunde la telefon?

-Da, și nici măcar nu-mi citește mesajele pe Facebook.

Asta e ciudat, a murmurat Art, nemulţumit. Uite ce facem: îl sun eu continuu pe LINE și mă asigur că te sună înapoi. Sună bine? Dar e ceva urgent? Să-i spun despre cе е vorba?

Am ezitat o clipă.

-E vorba de... vreau să-l avertizez despre un posibil accident în seara asta.

Huh? – Art părea surprins. Ce accident?

Ei bine, sunt de gardă. Și, sincer, nu e prea sigur să ieşi târziu noaptea acum. Au fost atât de multe accidente grave încât mă cam sperie situația. Ştiam că suna ciudat, dar era mai bine decât să nu spun nimic.

– Îmi fac griji pentru voi, așa că am vrut să vă avertizez pe amândoi. Nu ieșiți din casă în seara asta. Oricum, te rog, spune-i lui Tol şi trimite-mi şi numărul lui, ca să-l pot suna și eu.

Oh, sună înfricoşător. Promit că nu voi ieși târziu în noapte. Îți trimit imediat numărul lui Tol. Art părea să mă creadă complet. De ce era atât de uşor să vorbesc cu el, dar atât de greu cu Tol?

Aş fi vrut să aștept ca Art să mă sune înapoi și să-mi confirme că Tol a primit avertismentul, dar, cu toate responsabilitățile care mă așteptau afară, a trebuit să mă grăbesc să revin.

Când m-am întors în camera de urgenţă, a început haosul. Din fericire, îmi aminteam toate cazurile, pentru că le mai trăisem deja. Am reușit chiar să o șochez pe una dintre asistente când i-am spus să-i recolteze sânge unchiului fără să-l examinez înainte – pentru că știam deja că avea colangită ascendentă.

Timpul a zburat atât de repede, încât nici măcar nu am avut timp să-mi verific telefonul. Când, în sfârșit, am reușit să iau o gură de aer, era deja nouă şi jumătate.

Pin a ieșit din sala de mese, a alergat spre mine şi m-a bătut ușor pe braț.

-Am terminat de mâncat. P’Tin poate merge să mănânce acum, eu mă ocup de tură.

Aceasta era clipa pe care o așteptam. M-am întors să îi mulțumesc lui Pin și m-am îndreptat spre sufragerie.

Mâncarea pregătită pentru tură era așezată pe masă, în locul obișnuit. M-am așezat pe scaun. Somnolența a început să mă cuprindă, dar oricât de somnoros eram, nu puteam adormi. Altfel, tot ceea ce făcusem ar fi fost în zadar și m-aş fi trezit într-o noapte în care Tol nu mă cunoscuse niciodată. Apoi, ar fi fost adus pe targă în camera de urgență, fără viața. Am luat telefonul şi am văzut că Art îmi trimisese un mesaj pe Facebook Messenger acum o jumătate de oră. L-am deschis imediat.

(Doctore, Tol e destul de ocupat, așa că nu v-a sunat înapoi. Dar i-am spus deja.)

(Acum doar stau acasă și dorm. Mi-e teamă să merg oriunde, haha.)

Aşa e! Aşa trebuie să facă. Singura persoană care, cu siguranță, nu avea să moară era Art. Totuşi, îngrijorarea pentru Tol nu-mi dădea pace. Am luat o lingură de orez și am mâncat. Mâncarea de spital fusese mereu lipsită de gust, dar acum părea de-a dreptul insuportabilă. După doar trei înghițituri, am trântit lingura în farfurie, frustrat. Am aruncat o privire la ceas – era 9:40. În cel mult zece minute, Aim, asistenta de la urgențe, mereu irascibilă, avea să intre pe ușă să mă caute. Inima îmi bătea cu putere. Momentul se apropia tot mai mult. Am încercat să-l sun pe Tol, dar, ca de obicei, nu mi-a răspuns. După cinci apeluri fără succes, am băgat telefonul în buzunar, descurajat.

Am ieşit din sala de mese și am întâlnit-o pe Aim care venea spre sala de mese. Era pe cale să se plângă, dar am ridicat mâna pentru a o opri să spună ceva și am continuat să merg cu o expresie serioasă pe față. Unchiul cu astm fusese deja dus la Urgență. Wan, unul dintre externi, alerga spre el pentru a evalua inițial starea pacientului. Am mers direct la Wan.

-Trebuie să intubezi acest caz. Trei doze de inhalatoare nu vor ajuta. Fă-l pe Pin sau pe Gap să vină să te ajute, pentru că va fi un caz dificil de intubat. Trebuie să apeși mult pe trahee ca să o poți vedea. După ce am terminat de dat indicațiile, am dat o palmă pe umărul lui Wan, care avea o expresie șocată pe față. Am mers spre ușa sălii de urgență și am ridicat privirea la ceasul de pe perete. În mintea mea, m-am rugat ca Tol să nu ajungă niciodată la mine în acea stare și m-am rugat să nu moară niciodată în fața mea. Cu siguranță nu aș putea face faţă.

Următorul lucru pe care l-am auzit a fost un sirenă puternică venind din depărtare.

Am pătruns în sala de autopsii după ce ofițerii mi-au permis să intru. Nu era prima dată când ajungeam aici. De obicei veneam la departamentul de medicină legală pentru a obține rezultatele autopsiei unui pacient decedat la Urgență, pentru a le folosi într-o discuție de caz cu profesorii şi ceilalți rezidenți. Am mers direct în camera liniștită. Era rece și apăsătoare. Paturi de fier erau aranjate în mijlocul camerei. Am trecut pe lângă două corpuri lipsite de viață, încercând să nu mă uit la ele, și m-am îndreptat direct spre profesorul meu de medicină, cu care făcusem o programare dinainte.

Dr. Bannakit s-a întors spre mine în timp ce stătea la masă semnând un certificat de deces. În opinia mea, el era un profesor de medicină care începuse să predea acum câțiva ani și era unul dintre cei mai ușor de abordat profesori.

Din fericire, aveam numărul lui de contact și el fusese cel care efectua autopsia în această dimineață.

-Bună, copile , mă salută profesorul cu un zâmbet pe față.

-Fața ta obosită spune totul.

-Bună, profesor. Am adunat mâinile pentru a-l saluta înainte de a oftă.

-Nici măcar nu am dormit încă.

-Da, cred că da. Profesorul tânăr s-a ridicat.

-Stai și așteaptă un moment. Mă duc să mă ocup întâi de cadavrul de acolo. Rezidentul mă așteaptă de ceva timp să mă consulte. Apoi, s-a grăbit spre patul de fier din mijlocul camerei, unde un rezident de medicină legală stătea în așteptare. M-am aşezat pe scaunul rece de metal şi am privit fix către uşa camerei.

Ieri seară am înnebunit după ce l-am văzut pe Tol adus în urgență în aceeași stare în care îl mai văzusem. Cuvântul „descurajare” părea prea uşor pentru a descrie ce se întâmplase. Am strigat la asistentă să ia sânge cu cea mai puternică voce pe care o avusesem vreodată în urgenţă. Am intrat să setez monitorul eu însumi, strigând numele lui Tol de parcă el m-ar fi auzit și ar fi deschis ochii ca să mă privească. Când inima lui a încetat să mai bată, am sărit pe pat pentru a-i face RCP, în ciuda strigătelor asistentelor să mă opresc pentru că nu era datoria mea. Când totul s-a încheiat cu moartea, eram gata să îmi fac bagajele și să mă întorc să dorm la condo-ul meu, ignorând că tura nu se terminase încă, doar pentru a mă „reseta”. Dar mi-am revenit în simțiri când mă apropiam de mașină și mi-am dat seama că ar fi trebuit să aflu mai multe despre caz. Ar fi trebuit să înțeleg de ce Tol a avut un stop cardiac și nu a răspuns la niciun tratament. Oare a fost mai mult decât un accident?

Gândul la noaptea trecută îmi aducea lacrimi în ochi. M-am șters repede la ochi cu dosul mâinii, încercând să îmi păstrez minţile. Lipsa somnului mă făcea să mă simt extrem de ameţit, dar nu aveam cum să dorm. Voiam să aflu rezultatele autopsiei cât mai repede. Pentru asta, am băut trei doze de Red Bull și nenumărate căni de cafea, care îmi făceau inima să bată într-un ritm nebun.

Profesorul mi-a stabilit o întâlnire la ora nouă ca să îmi spună rezultatele autopsiei.

Profesorul Ban s-a întors spre mine.

-Ai noroc că m-ai sunat dimineața, așa că am făcut autopsia studentului universitar primul. Hai să mergem să vedem, ce părere ai?

Am dat din cap.

-E în regulă. Vreau doar să aflu rezultatele.

Profesorul s-a uitat la mine şi a dat din cap în semn de înţelegere.

-îl cunoșteai?

-Da..., am răspuns în șoaptă.

Profesorul Ban a oftat și a tras un scaun pentru a se așeza lângă mine.

-Îmi pare rău. Profesorul întinse mâna și ridică camera compactă de pe masă, apoi o porni.

-Cauza morții a fost consecința accidentului. Ficatul său avea o ruptură de zece centimetri. Aproape trei litri de sânge se adunaseră în cavitatea abdominală. Creierul îi era umflat, craniul fracturat. Erau hemoragii cerebrale. Dar există un lucru care mi se pare foarte interesant... m-am așezat drept, ascultând cu atenție.

Profesorul mi-a întins camera са să văd ecranul.

-Dimensiunea inimii lui, este destul de mare...

Ce priveam acum era o fotografie a unei inimi tăiate în bucăți, așezată pe masa de disecție, ce revela venele şi structura muşchilor inimii. Această inimă era diferită de cele pe care le-am întâlnit în manualele de anatomie. Muşchii inimii erau atât de groși, încât ventriculul stâng, principala pompă a corpului, era mai îngust decât cel al unei persoane normale.

-HOCM? Am întrebat cu voce tremurândă.

Nota: Cardiomiopatia hipertrofică obstructivă (HOCM) este cunoscută și sub denumirea de cardiomiopatie hipertrofică obstructivă. Este o afecțiune caracterizată prin îngroșarea anormală a mușchiului inimii, având adesea o cauză genetică. Aceasta reprezintă o cauză frecventă a morții subite la tineri sau la sportivi considerați sănătoși, fără simptome prealabile.

-Probabil. Dar va trebui să așteptăm rezultatele biopsiei. Copilul ăsta nu a fost niciodată diagnosticat cu vreo boală de inimă. Profesorul îşi încrunta sprâncenele.

-Am observat și lichid în pleură. Era evident că prezenta simptome de insuficienţă cardiacă de ceva timp, dar nu cred că asta a fost cauza morţii. Chiar dacă cauza decesului este clară, nu știu care a fost mai întâi, oul sau găina. Nu erau alte vehicule implicate în accident, nu? Poate a leșinat la volan din cauza bolii de inimă, sau poate a dezvoltat insuficiență cardiacă din cauza pierderii mari de sânge.

-Și nu știu dacă a fost ceva care i-a cauzat inima să bată neregulat înainte, cum ar fi exerciții fizice intense sau vreun medicament... Am simţit cum cineva aprindea un foc în interiorul meu.

Profesorul Ban a dat din cap.

-Îți voi trimite un raport despre medicamentele administrate și nivelul acestora în sângele lui, ca să poți include asta în raportul tău pentru profesorul tău.

-Mulțumesc. Am adus mâinile la piept pentru a-i arăta respectul, chiar dacă nu era cu mult mai mare decât mine. Totuşi, mă susținea mereu. De aceea îl respectam atât de mult.

-Atunci, voi pleca acum.

-Hm, du-te și odihnește-te acum.

Profesorul m-a bătut ușor pe umăr și a zâmbit înainte de a se ridica și de a merge spre grupul de studenți la medicină care tocmai intraseră în sala de autopsie. M-am ridicat şi am ieşit grăbit din zonă. De fapt, am văzut corpul lui Tol din colțul ochilor, dar am ales să nu mă uit.

Aveam să-l privesc din nou când era în viaţă, iar de data aceasta, trebuia să continue să trăiască până la bătrânețe. Scopul nu mai era să prevenim accidentele, ci să mă apropii de Tol din cauza problemelor lui de sănătate. Ce trebuia să fac acum nu era să-l opresc să conducă noaptea, ci să-l fac să meargă cât mai repede la un cardiolog.

M-am întors în zona de parcare. Informațiile noi pe care le-am aflat au făcut ca somnolența să dispară. Voiam să adun câteva informații în plus înainte să mă întorc în timpul de ieri. Am sunat la Art.

(Da, doctor.) Vocea lui Art era tristă şi tremurândă, nu aveam nevoie să întreb de ce.

(Ai auzit vestea?)Am încercat să îmi controlez vocea ca să nu devină prea agitată.

Am auzit cum Art a început sa strige tare.

(Este exact așa cum ai spus. I-am spus deja şi el a zis că nu va mai ieși noaptea. Dar tot a făcut-o.)

(Am fost și eu șocat când l-am văzut în camera de urgență.)

Am tras adânc aer în piept.

(Am făcut tot ce am putut. Îmi pare rău.)

(A... A reușit Tol să te vadă?) Art a început să spună ceva, dar nu înţelegeam deloc.

(El... nu trebuia... nu trebuia să moară, i-am spus. I-am spus deja...)

„Art,” am aşteptat ca Art să se liniștească puțin.

(Aş vrea să te întreb ceva. Înainte ca Tol să plece la drum, ști ce a făcut?)

‎(El... mi-a spus că se duce să ia cina cu prietena lui. Asta și. Art a sughițat tare.

(Înainte de asta, nu sunt sigur, dar Tol să dus să joace baschet până târziu noaptea...)

Parcă ceva explodase în capul meu.

(In trecutul, Tol a mai juca baschet în ultima vreme?)

(El... se plângea adesea că se simţea obosit. Dar spunea că era din cauza că tocmai se vindecase de gripă.) Cred că Art era confuz de ce îi puneam aceste detalii despre o persoană moartă. Dar nu știa că acestea erau informații foarte importante pentru mine şi ar putea fi o modalitate de a-l face pe Tol să mă creadă mai mult.

După apelul cu Art, am condus grăbit înapoi la condominiul meu, am deschis uşa, am dat jos halatul de baie, m-am lăsat pe patul moale și cald, fără să mă gândesc să mă spăl și ignorând țipetele lui Zebra de foame. Hai să așteptăm ca micul dejun de ieri să fie gata, pisica mea. Poate că aceasta este ultima şansă de a întoarce timpul. Eu și Tol vom deschide ochii pentru a vedea razele unui nou început de zi împreună.