Capitolul 5

 (Bucla 5)

- P’Tin, am auzit- o pe Pin vorbind lângă mine. 

- P’Tin, e aproape opt! Trezește- te!

Am simțit cum cineva mă zguduie ușor. Am deschis ochii încet și i- am mijit pentru a evita lumina de la tavan. Chipul lui Pin mi- a apărut în câmpul vizual. M- am uitat în jur și am văzut că dormeam pe patul rezidenților. Ceasul de pe perete arăta că era șapte și cincizeci de minute.

- Hei! M- am ridicat brusc, cu inima bătând nebunește. S- a terminat, nu- i așa?! În sfârșit, am scăpat din acea buclă de coșmar! M- am întors spre Pin, cu fața radiind de ușurare, și am îmbrățișat- o strâns.

- P’Tin! Ce faci?! a exclamat Pin, încercând să mă împingă de pe umerii ei.

- Aseară am avut un coșmar oribil. Am eliberat- o din brațe, dar încă simțeam nevoia să- i povestesc. 

- Am visat că eram blocat în tura de ieri, repetându- se la nesfârșit, de trei sau patru ori. Și timpul trecea incredibil de lent, ca și cum ar fi fost real. A fost un adevărat chin.

Pin râse. 

- Cred că ești doar stresat. Dar de ce dormi aici? Ai stat toată noaptea să pregătești prezentarea pentru conferință?

- Nu, am dormit aici după ce am terminat tura de seară. Oricum, mi- am ținut prezentarea ieri dimineață.

- Serios? Prezentarea ta e astăzi, nu ieri.

 Pin se apropie de panoul de anunțuri, unde era afișat programul evenimentelor. 

- Astăzi e 18. Uite, numele tău e aici.

Mi- am ascuns căscatul mare cu mâna. 

- Te înșeli. Azi e nouăsprezece.

Pin s- a întors spre mine. 

- Nu, P’Tin. Azi e 18.

- Ce?

Am ridicat sprâncenele, m- am ridicat grăbit din pat și m- am dus la raft să iau rucsacul lăsat acolo. Am verificat telefonul. Pe ecran scria 18 martie, ora 7:53 dimineața. Am rămas pe loc, încercând să procesez totul. Era dimineața zilei de 18, ziua în care trebuia să- mi prezint cazul la conferință. Cu o seară înainte, nu mă întorsesem acasă, pentru că lucrasem la prezentare până la 4 dimineața. În cele din urmă, am adormit câteva ore în acest pat, așteptând conferința.

La ora opt, am prezentat cazul și profesorii m- au demoralizat. La ora nouă, am plecat spre tura de dimineață, care a continuat fără pauză în cea de după- amiază. Iar apoi...

Mi- am băgat imediat mâna în buzunar. Hârtia pe care o împăturisem cu grijă și o pusesem acolo înainte de culcare dispăruse din geantă.

„Ce însemna asta?”

Am adormit în sala de mese și m- am trezit tot acolo, însă timpul părea să se fi întors la momentul dinaintea accidentului. Apoi, am dormit pe patul din dormitorul rezidenților și m- am trezit din nou, exact înainte de conferință.

De data asta, timpul parcă s- a dat mai mult înapoi.

- La naiba, am șoptit printre dinți, apucându- mi telefonul în grabă. M- am repezit spre sala de ședințe, aflată lângă dormitor, și am deschis ușa glisantă cu atâta forță, încât toți cei prezenți s- au întors să mă privească. Sala era plină de studenți la medicină și profesori, toți așteptând în liniște să înceapă prezentarea de dimineață, care, evident, îmi revenea mie astăzi.

„Sunt nevoit să prezint din nou? Serios?”

- Perfect, Tin a ajuns la timp. Să începem, spuse profesoara Maam, cunoscută și ca Dr. Sureerat, ridicând privirea spre ceas. 

- Nu depăși o oră.

Aceleași cuvinte mi le spusese și ultima dată. M- am îndreptat direct spre calculatorul de pe biroul din fața sălii de conferințe. Fișierul pe care îl terminasem în grabă noaptea trecută era deja salvat pe desktop. Am inspirat adânc, simțind o greutate în piept.

- Fața lui P’Tin pare atât de palidă. A murmurat o studentă din anul cinci către prietena ei. Deși a încercat să vorbească în șoaptă, am auzit- o clar. Era o reacție diferită. Nimeni nu spusese că arăt palid la prezentarea trecută.

Așa că trebuie să fiu eu cel care schimbă ceva. Poate că ceea ce am făcut până acum nu a fost suficient să mă scoată din acest ciclu. De data asta, m- am întors mult mai în trecut decât înainte. Poate că acum este șansa mea.

Dar dacă aș pretinde că sunt bolnav și aș provoca intenționat eșecul acestei prezentări?

- Bună ziua, stimați profesori, dragi rezidenți juniori și studenți la medicină. M- am clătinat, pierzându- mi echilibrul și sprijinindu- mă de peretele din spatele meu. 

- A... astăzi voi prezenta o actualizare despre tratamentul pacienților care au consumat ciuperci otrăvitoare... în camera de urgență...

- Tin, ești bine? m- a întrebat cu îngrijorare profesoara Maam.

Am ridicat mâna, încercând să par că sunt bine, deși chipul meu spunea altceva. 

- Da, domnă profesor...

 M- am oprit dintr- odată, rămânând nemișcat, cu privirea fixată pe podea. Tăcerea a devenit atât de apăsătoare, încât studenții din primele rânduri au început să se neliniștească. În cele din urmă, am apăsat pentru a afișa următorul slide. 

- Acestea sunt statisticile pacienților care au consumat ciuperci otrăvitoare și au ajuns la camera de urgență anul trecut...

Acum era momentul ca latura mea dramatică să iasă la iveală. M- am prăbușit teatral pe podea, cu mâinile pe cap. Cineva a strigat alarmat. Câțiva studenți la medicină s- au grăbit spre mine să- mi verifice starea, dar i- am oprit cu un gest. Profesora, tânără și frumoasă, dar cunoscută pentru severitatea ei, s- a ridicat brusc și a venit spre mine cu o expresie de îngrijorare pe chip – o raritate absolută.

- Du- te și odihnește- te în spatele secției de urgență. Prezentarea poate fi amânată pentru mai târziu.

- Studenți, ajutați- l pe Tin să ajungă la pat. Le- a cerut studenților la medicină să mă ducă în zona destinată cazurilor ușoare din spatele secției de urgență. Aceștia mi- au pus cu grijă un tensiometru și un monitor pentru puls, iar eu m- am simțit pe ascuns vinovat că mă prefăceam bolnav.

Eram convins că tot ce se va întâmpla astăzi va fi complet diferit.

Profesorul mi- a cerut un test de sânge ca să- mi verifice glicemia, proporția de globule roșii și nivelul mineralelor din corp. Am tresărit ușor când asistenta mi- a înfipt acul în braț. În acel moment, Sing, colegul meu de rezidențiat, și- a băgat capul după perdea.

- Am auzit că ai leșinat? A zis el, zâmbind ironic. Era un tip atrăgător, cu ochelari, care absolvise medicina în același an cu mine. Cu doi ani în urmă, amândoi încercasem să impresionăm aceeași asistentă, dar ne- a refuzat în favoarea unui profesor de chirurgie. De atunci, am devenit prieteni apropiați. 

- Ai cam exagerat aseară, nu- i așa?

- Da, a fost mult prea mult. Am muncit până dimineața ca să termin prezentarea. Mi- am ridicat mâna și mi- am masat tâmplele, încercând să par cât mai obosit.

- Bine, bine. Dormi puțin. Când vin rezultatele testelor de laborator, te anunț. Fac eu tura de dimineață pentru tine, ca să mă revanșez că m- ai ajutat atunci.

Era să sar din pat de bucurie când l- am auzit pe Sing spunând asta, dar m- am oprit, ca să par în continuare bolnav. 

- Sunt bine. Cred că pot să mă descurc. Lasă- mă doar să dorm puțin.

Am încercat să refuz, forțându- mă să par mai convingător.

- Nu, trebuie să te odihnești. Data trecută ai venit să mă ajuți, deși nici măcar nu era tura ta. Pacienții mei au supraviețuit datorită ție. Lasă- mă să- ți întorc favoarea.

Sing mi- a pus mâna pe umăr și l- a strâns ușor. 

- Dacă te dai jos din pat, jur că îți dau un șut acolo unde doare.

- Au... am murmurat, ducându- mi instinctiv mâinile la zona inghinală. Sing a râs, m- a înjurat în stilul lui obișnuit și a plecat. Abia atunci mi- a trecut prin minte un gând tulburător. Dacă altcineva ar fi fost de gardă în locul meu în seara asta, ar fi avut acel pacient tânăr vreo șansă să trăiască? Totuși, ar fi prea mult să- l rog pe Sing să mă înlocuiască până la miezul nopții. Ar trebui să- i fiu soție ca să- mi permit așa ceva.

Stăteam întins, privind în tavan, pierdut în tăcere. Ce făcea pacientul acum? Poate era într- o sală de curs, studia în biblioteca universității sau petrecea timpul cu iubita lui. Oare știa că va muri în seara asta? Tânărul acela promițător, cu un viitor strălucit în față, urma să fie victima unui accident fatal.

M- am ridicat brusc și am rămas pe gânduri. Și dacă el știa ce avea să se întâmple? Sau dacă aș merge să- l avertizez? Să- i spun să fie atent când conduce, sau, mai bine, să nu iasă din casă în seara asta?

Poate că ăsta era cel mai logic lucru pe care îl puteam face acum.

M- am ridicat în grabă din pat. Din fericire, profesorul meu nu ceruse nimănui să- mi administreze injecția cu clorură de sodiu (perfuzie), așa că am putut să mă strecor până la computerul de la recepția asistentei. Trebuia să aflu numele acelui pacient pentru a- l putea găsi. Totuși, când am deschis ecranul, am realizat că nu aveam cum să accesez acum listele cu pacienții din viitor.

- La naiba! Am murmurat frustrat. Un asistent medical din apropiere s- a întors spre mine, privindu- mă uimit.

- Dr. Tin, ce faceți aici?! Trebuie să vă întoarceți și să vă odihniți!

Pacientul... Cum îl chema? Eram atât de prins în ceea ce făceam, încât numele lui îmi scăpase complet. Eram sigur că începea cu litera S. Sala... Supakorn? Sau poate Supachai? Ceva de genul ăsta. Avea în jur de douăzeci de ani, poate douăzeci și doi. Purta o uniformă de student, dar habar n- aveam de la ce universitate sau facultate venea.

Am lovit tastatura ușor, frustrat. Să descopăr identitatea unei persoane întâlnite în viitor părea la fel de improbabil ca descoperirea vieții extraterestre. Îmi aminteam perfect fața pacientului, circumstanțele accidentului și momentul în care i- am făcut resuscitarea.

Dar numele lui... pur și simplu nu mi- l puteam aminti.

Nu aveam să știu până nu l- aș fi întâlnit din nou pe acel pacient. Asta însemna că trebuia să mă întorc în acel moment, doar ca să- i aflu numele. Oare exista vreo metodă prin care aș fi putut scurta timpul până când pacientul ajungea la spital? Dacă aș dormi din nou în sala de mese, timpul ar trece ca de obicei sau m- aș trezi doar când Aim ar veni să mă trezească?

Nu aveam să aflu decât încercând.

- P’Toi, ai cumva pastile de dormit? Am întrebat, întorcându- mă spre asistenta de vârstă mijlocie de lângă mine.

- Nu cred că am . Toi se întoarse să verifice cutia de pastile trimisă de doctor din camera de medicamente. 

- Nu poți să dormi, nu- i așa? Roagă- l pe Dr. Sing să ți le prescrie, iar eu ți le voi duce la pat.

Am aprobat din cap și m- am îndreptat spre Sing, care consulta un pacient. După ce aveam să primesc pastila, plănuiam să încerc să adorm, pe ascuns în sala de mese. Eram curios să văd dacă aș putea să mă trezesc înainte de sosirea pacientului. Cum ar fi trecut timpul? Dacă totul ar fi decurs normal, m- aș fi trezit în timpul turei, aș fi reținut numele pacientului și apoi m- aș fi întors să dorm în patul rezidenților, la fel ca noaptea trecută.

„Indiferent cine ești, te voi găsi. Trebuie să treci de noaptea asta.”