Capitolul 4

 

Un autoturism japonez de dimensiune medie, cu tracțiune integrală, care venea din provincia Nakhon Pathom, se îndrepta spre zona suburbană a Bangkokului. Era o după-amiază târzie, într-un moment în care majoritatea oamenilor încă nu plecaseră de la serviciu, iar copiii încă nu ieșiseră de la școală, ceea ce făcea ca traficul să fie destul de fluent. Totuși, acest lucru nu însemna că atmosfera din interiorul mașinii era una plăcută, așa cum ar fi fost de așteptat. În lipsa muzicii din player, singurul sunet care umplea tăcerea era cel al motorului, ce întrerupea liniștea apăsătoare dintre cei doi, tată și fiu, care continuau să fie încordați unul cu celălalt de câteva zile bune.

- Mama ta mi-a spus deja că vrei să încerci să lucrezi până treci de perioada de probă, spuse tatăl primul, tonul lui fiind mai blând decât în ultimele zile, lucru care îl făcu pe băiatul ce privea pe geam să se întoarcă spre interiorul mașinii.

- O să fac ce-mi spui doar în astea patru luni. Dar dacă slujba asta nu e pentru mine, atunci să nu mai încerci să mă obligi vreodată! Zise el.

- Nu crezi că ți-ar plăcea slujba asta? A spus Krit, apoi a scos un sunet de iritare din gât. Nu după mult timp, Kirin a dat semne că nu mai voia să facă treaba asta.

- Știi bine că nu-mi place boxul. N-am avut niciodată vreo înclinație sau cunoștință despre boxul thailandez așa cum ai tu, nici măcar puțin, replică băiatul.

- Tocmai de-aia vreau să încerci! Atunci ai să vezi că lumea e mai vastă decât cărțile pe care le citești, răspunse tatăl cu hotărâre.

- Și dacă fac totul prost și ajung să-ți pierzi prietenul din cauza mea?

- Am încredere că nu o să faci asta.

Răspunsul, neașteptat pentru el, îl făcu pe băiat să-și întoarcă privirea spre tatăl său, cu ochii mari, rotunzi. Simțea parcă un val rece care-i cuprindea pieptul. Zilele trecute nici nu vorbiseră normal; tensiunea de la masa din sufragerie lăsase în urmă o urmă de supărare greu de ignorat. Nu era furios, și era sigur că nici tatăl nu era, însă încăpățânarea lor era prea mare pentru ca vreunul să cedeze. Tocmai de aceea, cuvintele pe care tocmai le auzise fuseseră ca o cheie care descuie un lacăt, făcând ca greutatea ce-i apăsa pieptul să se risipească într-o clipă.

- Doar să nu fii încăpățânat și să nu intri în conflict cu nimeni, asta-i tot ce-ți cer, spuse Krachit, văzând că mai era puțin până la sala de box “Sit Phetchak. A prietenului său, și-i mai dădu un ultim sfat, ca de formă.

- Mă faci să par un copil de trei ani. Am douăzeci și doi, tata. Cine-ar mai face prostii de-astea?

- Și-atunci cine-a fost persoana care-a alergat după câinele negru prin toată livada de cocotieri zilele trecute?

- Tată, nu sunt copilul de trei ani de atunci, zise tânărul, rostogolindu-și ochii când părintele său aminti din nou de câinele negru, același care locuia în livada de cocotieri de ani de zile, de când cineva, nimeni nu mai știa exact cine îl abandonase acolo. Și Kirin nici nu putea nega că, în urmă cu câteva zile, chiar el fusese cel care alergase cu câinele prin grădină, jucându-se de-a prinselea.

- Poate ca nu-mi place slujba asta, dar n-o să fac nimic care să te facă de rușine în fața prietenilor tăi, îi spuse băiatul în cele din urmă.

- Nu mi-e teamă că mă faci de rușine, doar că nu am chef să răspund întrebărilor prietenilor de genul „cum ți-ai crescut copilul de nu dă semne că ar fi maturizat deloc?”, spuse Krachit cu un zâmbet în colțul gurii.

- Și ce-ar trebui să fac ca să mă crezi că m-am maturizat? Întrebă Kirin cu o voce neutră, dar cu ochii mari, jucăuși, fixați pe tatăl său.

- Să-ți aduc un ginere, poate?

- Dacă doar vorbești și nu faci nimic, se cheamă că ești un lăudăros, îi răspunse Krachit sec.

După acest schimb de replici, în mașină se lăsă pentru o clipă liniștea, înainte ca râsetele celor doi să izbucnească simultan, ștergând orice urmă de tensiune dintre ei.

Krachit știa foarte bine că fiul său era gay, încă din perioada liceului, când Kirin fusese cel care găsise curajul să vorbească deschis despre asta. Adevărul era că atât el, cât și soția sa, observaseră deja de ceva vreme anumite lucruri, discutaseră între ei și chiar se gândiseră să aibă o discuție cu băiatul. Dar până să apuce ei să aducă subiectul în discuție, Kirin vorbise primul. În ziua aceea, a fost ca și cum zidul subțire pe care Kirin încercase să-l construiască din cauza grijilor sale fusese dărâmat, odată cu legăturile familiale care se țesuseră mai strâns.

Râsetele se potoliră încet, la fel cum mașina încetini în timp ce vira într-o alee. Un zid alb, înalt de câțiva metri, purta în față o placă mare cu litere argintii care anunța clar: „Sala de box Sit Phetchak”, ce ocupa mai bine de jumătate din spațiul acelei zone. Restul era format din câteva case de locuit.

Krachit conduse mașina prin poarta metalică larg deschisă, în timp ce paznicul îi făcea semn spre locul de parcare. Se vedea că tatăl lui Kirin frecventa acel loc des și era cunoscut de oamenii de acolo. Kirin, în schimb, nici nu-și mai amintea când fusese ultima dată la sala de box a „unchiului Petch”. Nu-i părea deloc familiară clădirea cu două etaje, cu fațada din sticlă, care trona impunătoare în fața lor.

- Uite-l pe unchiul Petch, vine chiar acum, spuse Krachit, oprind motorul și făcând un semn cu capul spre bărbatul care ieșea dintr-o încăpere de la parterul clădirii. Avea o statură mică, dar corpul său era musculos, semn clar că încă făcea mișcare în mod regulat. Kirin nu se putu abține să nu arunce o privire comparativă către tatăl său, care avea aceeași vârstă.

- Cred că ai cam exagerat cu dulciurile, tată. Când ne întoarcem acasă, ar trebui să le mai reduci, îi spuse Kirin, ridicând o sprânceană.

- Dacă vrei să spui că m-am îngrășat, zi-o direct, nu te mai învârti în jurul cozii, răspunse Krachit, vizibil obosit de subiect, dar fără să dea semne că ar intenționa să renunțe la dulciuri.

- Ideea e că trebuie să ai mai multă grijă de sănătatea ta. Nu mai ești chiar tânăr, tată.

- Și tu încearcă să te porți frumos, să-mi dai motive de liniște.

Când discuția începu să alunece din nou în acea direcție, Kirin își luă repede rucsacul, îl puse pe umăr și deschise portiera ca să coboare și să-l salute pe unchiul Phet.

- Bună ziua, unchiule Phet, îl salută el politicos.

- Bine-ai venit, băiete! Când a fost ultima oară când ne-am văzut? Întrebă Phet cu căldură, apropiindu-se cu pași mari și o atitudine jovială.

- Dar nu l-ai văzut acum două luni, la ceremonia de absolvire? Interveni Mawin, care tocmai sosise. Dădu din cap ușor dezaprobator față de memoria scurtă a tatălui său, apoi își mută privirea spre cel mai tânăr dintre cei prezenți, care îi făcu un salut rapid, evident forțat.

- Ce faci, piticule? Ce față ai… parcă ți-a murit pisica.

Kirin nici nu apucă să răspundă, că tatăl său apăru lângă el cu valiza scoasă din portbagaj, de parcă, dacă ar fi întârziat puțin, băiatul s-ar fi răzgândit și s-ar fi urcat înapoi în mașină, fugind spre Nakhon Pathom.

Cei patru se mutară apoi în sala de primire, unde se așezară pe canapele într-un colț confortabil al biroului lui Phet, aflat la parterul clădirii mari, dreptunghiulare. Mawin le explică între timp că etajul superior, cu pereți din sticlă, era folosit pentru antrenamentele boxerilor din sală, în timp ce parterul servea drept spațiu administrativ și birouri.

Cei trei adulți începură o discuție animată despre ultima gală de box, în care Mawin fusese promotor și reușise să vândă bilete în valoare de milioane, datorită popularității neașteptat de mari a meciului, aduseseră doi boxeri celebri față în față în ring. Pentru Kirin, însă, acea conversație era ca un dialog într-o limbă străină. Se simțea de parcă asculta trei străini vorbind între ei în dialectul natal. Așa că, în acel moment, ceea ce i se părea cel mai interesant era sucul și fursecurile pe care o menajeră tocmai le adusese pe masă.

-Ai venit doar ca să mănânci? îl mustră Krachit pe fiul său, care tocmai se întindea să ia un fursec de pe farfuria lui, după ce terminase deja cele cinci din propria farfurie.

- Păi eu nu înțeleg nimic din ce vorbiți toți aici, răspunse Kirin senin.

- Chiar nu-ți place deloc boxul, copile? întrebă Phet, cu un ton mult mai blând și răbdător decât tatăl său.

- Nu pot spune că nu-mi place deloc, unchiule... mai degrabă... sunt indiferent.

- Pentru Kirin, ‘indiferent’ înseamnă că nu-i place, tată, interveni Mawin, cel care-l cunoștea încă de mic. Dar în loc să nege, Kirin încuviință ușor, apoi clătină capul, parcă încă nesigur.

- Până la urmă, care-i răspunsul tău?

- E greu de zis, frate... Ca să fiu sincer, tot ce știu despre boxul thailandez e zero. Nu m-am uitat niciodată serios, așa că nu pot spune clar dacă îmi place sau nu.

- Și dacă ar fi să înclini spre o parte, în ce direcție ai merge? întrebă Phet cu o expresie curioasă și ușor amuzată, care-l făcu pe Kirin să zâmbească stingherit.

- Cred că mai degrabă nu-mi place... mi se pare... un pic cam violent, adăugă Kirin repede, ca să nu jignească nici pe tatăl său, pasionat de box, nici pe Phet, veteran în domeniu.

- Nu e nimic greșit în a nu-ți plăcea. Nici eu nu m-am interesat de box la început, spuse Mawin.

Cuvintele lui îl puse pe gânduri pe Kirin, și își dădu seama că era adevărat. În trecut, Mawin nici nu se implicase deloc în treburile lui Phet, fiind pasionat de curse auto. Nimeni nu știa ce-l determinase, în cele din urmă, să-și schimbe direcția și să se implice complet în această carieră.

- Dar când treci de perioada de probă, o să te întreb din nou, spuse Mawin cu un zâmbet.

Kirin schiță un zâmbet într-un colț al gurii, conștient că probabil răspunsul său va rămâne același. Totuși, cei mai în vârstă râseră mulțumiți de siguranța lui. Kirin nu păru deranjat. Ascultă conversația celor trei, intervenind din când în când, până ce o oră mai târziu, tatăl său spuse că trebuie să plece, nevrând să ajungă acasă prea târziu.

Cu ochii mari, Kirin urmă cu privirea stopurile mașinii tatălui său până ce aceasta ieși din curtea sălii de box. Nu părea deloc nostalgic. Când se întoarse și-l privi pe cel care avea să-i devină șef, nu arăta nici urmă de regret.

- Credeam că o să plângi și o să fugi după unchiul Chit, rugându-l să te ia înapoi acasă, glumi Mawin, în timp ce Phet zâmbi cu drag la tânărul pe care-l privea ca pe propriul nepot.

- Cine-ar vrea să se întoarcă acasă și să-l audă pe tata certându-mă? Mai bine stau aici, sub grija ta și a unchiului Phet, spuse Kirin, stârnind râsete în toată sala de birouri, unde în mod normal se vorbea doar serios.

Phet îl rugă apoi pe fiul său să-l conducă pe Kirin la camera în care avea să locuiască în următoarele patru luni.

- După cum vezi, sala de box a tatălui meu s-a extins mult. De asta avem nevoie de cineva în plus să ne ajute, îi explică Mawin in în timp ce mergeau spre căminul din spate.

- Dar nu sunt deloc sigur că voi fi de vreun ajutor...

- Ai timp să înveți. Nimeni nu s-a născut priceput, răspunse Mawin relaxat, prezentându-i diferite părți ale complexului.

- Etajul de sus din clădirea administrativă e sala de antrenament, nu?

- Da. Aici îi spunem sală de sport.

Mawin îi explică apoi că etajul superior era un centru de antrenament complet: aparate de fitness într-o sală separată, iar într-o alta, ringul de box și toate echipamentele necesare.

- Biroul tău e același cu al meu. Dar nu stăm prea mult înăuntru, de obicei suntem fie în sala de sport, fie pe teren, la întâlniri.

Cum nu-i plăcea munca de birou și statul toată ziua în fața calculatorului, Kirin începu să vadă partea bună a acestei slujbe. Cel puțin avea un avantaj care îi convenea.

- În afară de sportivii noștri, mai avem și o clădire dedicată celor care vor să învețe box thailandez în regim de cursuri scurte, continuă Mawin, arătând spre o clădire mai mică de peste drum.

- E o afacere destul de mare, până la urmă…

- Exact de-asta am nevoie de ajutor. Pe lângă promovarea galelor, trebuie să mă ocup și de buna funcționare a sălii.

Văzând cât de multe responsabilități avea Mavin, Kirin începu să înțeleagă de ce i se ceruse ajutorul. Asculta în timp ce-l urma, până ce ajunseră la o clădire cu cinci etaje, aflată mai în spate, departe de zona administrativă. Căminul avea un sistem de securitate modern, ce presupunea folosirea unui card de acces pentru a intra.

- De fapt, ai fi putut locui acasă la mine și la tata. Dar el s-a gândit că te-ai simți stânjenit, așa că mai bine stai aici, spuse Mawin, deschizând ușa după ce atinse cardul.

Înăuntru era un mic hol cu lift și o scară spre dreapta.

- Stau aici. Și așa mă simt deja destul de jenat față de unchiul Phet.

- Și față de mine n-ar trebui să te simți jenat, sau cum? râse Mawin.

- Voi fi atent când vom începe treaba. După ce a spus asta, Kirin s-a aplecat. Mawin, care era cât pe ce să-l lovească în cap, a încercat imediat să-l convingă să vorbească despre cazare pentru a schimba subiectul

- Destul de mare căminul. Înseamnă că aveți mulți boxeri?

- Avem și boxeri, și personal administrativ. Dar majoritatea sunt boxeri, veniți din alte provincii.

În timp ce urcau cu liftul spre etajul cinci, Mavin îi mai explică în linii mari cum funcționa căminul de cinci etaje al sălii Sit Phetchak: primele trei etaje erau ocupate de camere comune, ca în căminele studențești, în care locuiau câte patru tineri boxeri. Ultimele două etaje fuseseră împărțite în camere mai mici, pentru una sau două persoane.

Camera în care Kirin urma să locuiască în timpul muncii se afla la etajul cinci, în partea dreaptă, spre capătul coridorului.

- 508”, citi Kirin numărul camerei de pe ușă, odată ajuns la destinație. Scoase telefonul mobil, făcu o poză și o trimise în grupul de familie pe LINE. Măcar de data asta, îi oferise tatălui său trei cifre norocoase în plus pentru loterie.

- Ultima cameră de pe etaj. Tata a spus că ar trebui să-ți dăm camera de la capătul coridorului, să ai un pic mai multă intimitate.

- E mai mare decât celelalte?

- Sunt toate de aceeași dimensiune, dar dacă ești la capăt, ai vecini doar pe o parte. Mawin își mută privirea spre camera din stânga, cu numărul 507.

- Dar poți sta liniștit. Vecinul tău e un tip foarte liniștit, nu e genul care să aducă oameni în cameră peste noapte. Când e în cameră, parcă nici n-ar fi.

- Ai stat tu în camera asta, de știi așa bine? întreabă Kirin, arătând spre camera lui, în timp ce Mawin descuia ușa.

- Nu trebuie să fi stat aici. Știu asta pentru că îi cunosc bine pe toți boxerii din sală. Răspunsul primit îl făcu pe Kirin să dea din cap de mai multe ori, apoi se opri brusc când Mawin continuă:

- În curând o să-i cunoști și tu pe toți. Hai, intră și vezi-ți camera.

Obișnuit cu o cameră de cămin de doar câțiva metri pătrați, Kirin încuviință mulțumit din cap imediat ce păși înăuntru. Deși apartamentul nu era împărțit clar pe zone, cum se întâmplă la un condominiu, toate lucrurile erau aranjate practic și armonios. Pe peretele de lângă ușă se afla o canapea cu două locuri, iar în fața ei, pe peretele opus, un televizor de aproximativ 40 de inch era montat pe perete. Într-un colț se afla un pat de cinci picioare, parțial despărțit de o comodă joasă, până la brâu. Alături, o masă de birou de dimensiuni potrivite. În spatele peretelui de lângă pat se găsea baia, aflată aproape de o mică zonă de gătit, care se continua cu balconul. În bucătărie erau deja un cuptor cu microunde, o plită electrică și un frigider – toate pregătite.

- Tata mi-a zis să cumpăr toate aparatele esențiale pentru tine. Verifică și vezi dacă mai lipsește ceva. Mawin stătea rezemat în tocul ușii, cu brațele încrucișate, lăsându-l pe fratele său mai mic să exploreze singur, fără să-l întrerupă.

- Mi-e cam jenă…

- Dacă ți-e jenă, îmi dai banii înapoi când îți iei primul salariu.

- Atunci ia-o ca pe un împrumut. Când se termină cele patru luni, îți dau totul înapoi.

- Deci chiar ai de gând să rămâi doar până treci de perioada de probă? întrebă Mawin cu o expresie serioasă.

- Asta e intenția. Între timp, poți începe să cauți alt asistent.

- Nu fi așa sigur, frățioare. Mawin îi bătu umărul cu un zâmbet.

- Zici de parcă ar fi ceva care să-mi schimbe părerea.

- Sper că, dacă nu e ceva, atunci poate fi cineva care te va face să te răzgândești.

-Puțin probabil.

- O să vedem noi. Mawin râse ușor în gât, cu aerul unui om care a văzut multe.

- Tu aranjează-ți lucrurile. Pe la cinci, vino în biroul meu. Te prezint boxerilor din sală. Cei de la birou îi vei cunoaște mâine, în prima zi de muncă.

Kirin încuviință hotărât. Chiar dacă nu era tocmai entuziasmat de acest job, nu putea să-l dezamăgească pe Mawin, un om pe care îl respecta, prieten apropiat al tatălui și parte din familia lor extinsă. Închise ușa după ce Mawin plecă și începu să-și despacheteze lucrurile. Deși nu adusese prea multe, îi luă totuși ceva timp să le pună la locul lor. Când se uită din nou la ceas, era aproape ora cinci.

Se opri din tot ce făcea, se privi rapid în oglindă, apoi își luă telefonul și cheia și le băgă în buzunar. Dar, chiar în momentul în care deschise ușa să iasă, se întâlni față în față cu vecinul, care încerca și el să-și deschidă ușa. Fiind de fel un tip sociabil, a vrut să-i salute și să se împrietenească cu vecinii de la început.

Ridică privirea și zâmbi… dar zâmbetul i se îngheță instant. La fel și mâna de pe clanța ușii, rămânând nemișcată. Cealaltă pereche de ochi, care tocmai se întâlnise cu a lui, părea să-i taie respirația.

O pereche de ochi se măriră surprinsă. În timp ce cealaltă pereche de ochi se îngusta de surpriză.

- Tu?! Cum ai ajuns aici? A întrebat tare cel cu ochii mari(Kirin), dar cealaltă persoană și-a ridicat sprâncenele, făcând o grimasă ca și cum ceea ce auzise suna atât de nechibzuit.

Și cum să nu fie șocat Kirin?

Când persoana care stătea chiar în fața lui era exact aceea pentru care se rugase cu ardoare în fața tuturor zeilor și sfinților să nu o mai vadă niciodată, în nicio viață!

Atunci ce este asta... Nu-l iubește Dumnezeu?