CAPITOLUL 3

 Aerul era ușor, filtrat de frunzele verzi ale copacilor din parc. Un început de primăvară care părea să topească, încet-încet, și gheața care-i acoperise sufletul prea multă vreme. Phop mergea alături de el, cu pasul său calm și sigur, împreună cu tăcerea care se instalase natural între ei. Nu mai aveau nevoie de cuvinte. Doar de timp.

- N-ai spus ce cafea îți place, l-a tachinat Phop, privindu-l din colțul ochiului.

- Sincer? Orice nu ca cea din spital. Aia avea gust de disperare și praf de spălat.

Phop a râs scurt, iar Thanu s-a surprins zâmbind. Parcă uitase cum e să glumească fără teamă.

- Ești diferit față de cum păreai la început, a remarcat Phop, oprindu-se lângă o bancă. Mai puțin... blocat în sine.

- Poate fiindcă sunt afară. Sau poate fiindcă nu m-ai tratat ca pe un om stricat.

Phop a dat din cap încet.

- Nimeni nu e stricat, Thanu. Doar... într-o perioadă de tranziție. Uneori, o etapă grea e doar podul dintre două vieți.

Thanu l-a privit cu o ușoară melancolie. Apoi, după o pauză, a întrebat:

- Crezi că o să ne mai vedem?

Phop a oftat. N-a fost un oftat greoi, ci mai degrabă o eliberare, ca și cum se desprindea de o iluzie.

- Nu știu. Unele întâlniri sunt menite să ne arate cine suntem, nu să rămână. Dar dacă drumurile ni se mai întretaie...

A lăsat propoziția neterminată, iar Thanu a dat din cap, fără a insista. Au mai mers puțin în tăcere, apoi Phop s-a oprit.

- Ai tot ce-ți trebuie în tine, Thanu. Poate nu pare acum, dar timpul... te va rescrie. Nu lăsa trecutul să te tragă după el.

- Și dacă nu mai știu cine sunt fără acel trecut?

- Atunci construiește cine vrei să fii.

Încă o plimbare, încă o glumă. Apoi s-au despărțit. Fiecare cu povara și speranța lui.

Timpul vindecă, dar cu mâini lente.

Zilele următoare au fost tulburi, dar diferite. Pentru prima dată, Thanu simțea că are controlul asupra vieții lui. A încetat să se mai uite spre trecut ca spre o rană săpată adânc. În schimb, înnoda micile rutine zilnice: dimineți cu ceai verde și jurnal, plimbări scurte, terapie, și... un interviu.

Compania era mică, creativă, prietenoasă. Când i s-a cerut să descrie o campanie de design care l-ar reprezenta, Thanu a spus:

- O fereastră deschisă într-o cameră albă. Nu perfectă, dar reală.

A doua zi, a primit jobul.

A urmat o perioadă de muncă intensă. De căutare. De reconstrucție. Apartamentul încăpător de la etajul trei al unei clădiri liniștite dintr-un cartier modest a devenit „acasă”. Thanu l-a umplut de plante, lumini calde și mici obiecte care spuneau povestea lui nouă.

Fiecare client mulțumit însemna o validare. Fiecare dimineață fără atac de panică era o victorie. Nu mai număra pierderile. Număra pașii.

Copiii începuseră să-l viziteze. Mai întâi rareori, apoi tot mai des. Relația cu ei nu era ușoară, dar era sinceră. Fiecare discuție împreună era o cărămidă adăugată în zidul care se reclădea între ei.

Plimbările prin parc deveniseră ritual. Thanu mergea zilnic, dimineața devreme sau seara târziu, cu pași rari și privirea căutând ceva nedefinit. Își spunea că era pentru aer curat, pentru mișcare... dar în adâncul sufletului, căuta. Nu știa pe cine. Sau ce. Doar simțea un gol care nu se lăsa umplut. Uneori, inima i se strângea când vedea o siluetă cunoscută. Dar niciodată nu era el. Și totuși, Thanu continua să meargă. Zi de zi.

După un an, Thanu a fost promovat. Șeful său, domnul Khet, l-a chemat într-o dimineață în birou. Cafeaua era proaspăt turnată în cești, iar lumina blândă de primăvară cădea peste dosarele de pe birou.

- Thanu, a început bărbatul, ai transformat proiectele noastre în experiențe vizuale. Dar mai ales... ai redat viață în echipă. Am observat cum colegii se raportează la tine. Ai o abilitate rară de a înțelege oameni și spații în același timp.

- Mă bucur să aud asta, dar...?

- Vreau să preiei coordonarea noului nostru departament creativ. Salariul va crește, dar și responsabilitățile. Crezi că ești pregătit?

Thanu a inspirat adânc. Apoi a zâmbit.

- Nu sunt sigur. Dar sunt pregătit să învăț. Și să încerc.

- Atunci ești omul potrivit.

În fiecare zi, Thanu s-a dus în parc. A stat pe bancă mai mult decât de obicei. Cu o cafea în mână și soarele pe obraji, a lăsat o lacrimă să-i curgă. De bucurie. De recunoștință. De dor pentru ceva ce nu înțelegea pe deplin.

După trei ani.

Era o zi obișnuită de martie, cu un cer lăptos și lumina difuză. Thanu mergea spre o galerie de artă, acolo unde urma să aibă loc vernisajul unei campanii vizuale la care lucrase aproape un an.

Purta un costum bej, simplu, iar părul împrăștiase câteva fire albe. Dar zâmbetul lui era sincer. A muncit mult pentru acel zâmbet.

Tocmai traversa strada când, în dreptul unei vitrine de cafenea, ochii i s-au blocat. Pe cealaltă parte, cu o geantă de laptop pe umăr și telefonul în mână, stătea... Phop.

O clipă, totul s-a oprit. Timpul, respirația, lumea. Doar el. La fel și totuși altfel.

Thanu a ezitat. Apoi a pășit. Încet. Phop a ridicat privirea și l-a văzut. Zâmbetul i-a apărut greu, ca o ușă deschisă după ani de închidere. S-au apropiat.

- Hei, a spus Phop.

- Hei, a răspuns Thanu. Vocea lui a tremurat ușor.

- Arăți... altfel. Bine. Stabil.

- Sunt. După mult timp, chiar sunt. Tu?

- M-am întors. Am fost plecat pentru o vreme. Dar Bangkok-ul... nu te lasă niciodată să pleci de tot.

O pauză.

- Ți-am scris. De câteva ori. Apoi m-am oprit.

- Nu am schimbat numărul. Doar că... nu eram pregătit.

- Înțeleg. Și acum?

Thanu a zâmbit. Soarele se reflecta ușor în ochii lui, iar privirea era senină.

- Acum cred că da.

Phop s-a uitat în jur.

- Ai timp pentru o cafea? Ca în prima zi?

- Numai dacă nu e cu gust de spital.

Au râs amândoi. Apoi au pornit, cot la cot, spre cafeneaua de la colț. Trei ani de tăcere s-au topit într-un pas comun. Nu mai era vorba de trecut. Ci de prezent. De ce-ar putea fi.

Pentru că uneori, oamenii nu se pierd. Doar se regăsesc mai târziu.

∞💙