CAPITOLUL 32

- Frate, vreau să te consult. N’Kai, o tânără internă care se apropia de mine, verifica tensiunea arterială a unui pacient în stare de șoc.

- O pacientă de 18 ani a fost adusă la spital cu dificultăți de respirație care au început cu 10 minute înainte să ajungă aici, are mâinile și picioarele reci, degetele amorțite, mâinile înțepenite, amețeli, dar fără pierderea cunoștinței. Simptomele au apărut cât timp stătea în sala de așteptare. Semnele vitale sunt normale, examenul fizic este normal. Suspectez sindrom de hiperventilație.

- Încă respiră repede? m-am întors spre ea să întreb.

- Încă respiră repede.

- Bine, așteaptă puțin. Vin imediat să văd. Am lăsat cazul de șoc în grija lui Pin pentru investigații suplimentare și m-am îndreptat spre fata aflată pe pat, care inspira și expira precipitat, cu mâinile înțepenite și fața palidă. Simptomele păreau grave, dar semnele vitale și examenul fizic erau bune. Poate că, în afară de sindromul de hiperventilație, nu era altceva declanșat decât de stres.

- Bună.

Fata s-a întors spre mine. - Doctore, nu... pot să respir.

- Respiri prea repede. Inspiră și expiră mai încet decât acum. Am tras o gură mare de aer și am expirat încet ca exemplu.

- Așa, fă și tu la fel, încet. Nu, nu, hai, mai încet de atât... Așa. Dacă faci așa, o să poți respira mai ușor. Deja ești în spital. Ai aici un doctor chipeș care se ocupă de tine. Nu ai de ce să te temi, nu trebuie să fii stresată, bine? I-am dat o ușoară bătaie pe umăr. Cea mai bună metodă de a trata acest simptom este să vorbești cu pacientul și să-l asiguri că totul este în regulă. Să-i spui să se calmeze și să respire încet. Poate că noi studiem medicina, învățăm cum să folosim corect medicamentele, dar unele lucruri necesită abilități bune de comunicare și relaționare umană.

Am lăsat-o pe sora mea și m-am dus să verific un alt caz care tocmai sosise. Cazurile de azi sunt unele pe care nu le-am mai văzut înainte, dar bucuria pe care o simt la muncă este cu totul diferită. În minte îmi revine imaginea dimineții, când m-am trezit, am deschis ochii și l-am văzut pe Tol dormind lângă mine, respirând liniștit, iar asta m-a făcut atât de fericit, încât niciun cuvânt nu poate descrie ce am simțit. M-am apropiat, l-am îmbrățișat strâns, i-am sărutat fruntea și i-am urat bună dimineața.

Nu-mi vine să cred că un simplu „bună dimineața” poate însemna atât de mult. Asta înseamnă că cercul s-a încheiat și este punctul de plecare al vieții mele alături de Tol, pentru a trăi împreună o viață cu adevărat lungă.

- Tot nu pot să am încredere în Mai. Spuse Tol în timp ce eu deschideam caserola cu mâncare. Tol venise să mă viziteze și am luat prânzul împreună. Din fericire, cazurile din departamentul de urgență de azi nu au fost atât de grave, așa că am reușit să mă strecoare pentru întâlnirea de prânz pe care Tol o adusese în sala de odihnă.

- Nu e chiar bine? Deși mă cam plictisea să tot vorbim despre problema lui Mai, am încercat totuși să nu spun nimic care să-l supere pe Tol.

- Sun-o pe Mai să vezi cum e. Dacă Ai’Heart i-a făcut ceva rău, și totuși ei sunt fericiți împreună, mai bine ne ținem deoparte. Altfel, o să ne trezim iar cu probleme.

Tol avea încă o expresie iritată. - Am sunat-o în dimineața asta. Mai a zis că Heart o va duce într-o excursie în Coreea săptămâna viitoare.

- Hm. Dar mi se pare atât de ciudat. De unde știa Heart exact în ce magazin a intrat Mai? Și a cumpărat mașina cu toate lucrurile pregătite, de parcă ar fi planificat totul dinainte.

- Am întrebat-o pe Mai și mi-a spus ce s-a întâmplat atunci. Tol îmi întinde un Espresso Double Shot cu gheață pe care îl cumpărase pentru mine.

- Mai a zis că Heart plănuia de mult timp o surpriză ca să se împace. Se simțea vinovat că i-a făcut rău. Cu o zi înainte ca Mai să iasă cu noi la masă, Heart voia să o întâlnească acasă cu un buchet de flori, dar Mai nu voia să iasă. Așa că Heart și-a trimis oamenii să o urmărească. Când a aflat că Mai iese cu noi, i-a întrebat pe oamenii lui unde era. A mers la mall, a cumpărat o mașină de acolo, apoi a rugat o prietenă de-a lui Mai să o sune și să o păcălească să iasă din magazin imediat.

- E înfricoșător. Suntem urmăriți? N’Mai nu este speriata? Mă plâng.

- Și tipul ăla, Heart, n-a fost gelos când a văzut-o pe Mai mâncând cu noi?

- Poate că ar fi fost o problemă dacă Mai ar fi ieșit cu unul dintre noi, dar, din întâmplare, am ieșit toți trei. Nu părea că e la o întâlnire romantică, ci doar că a ieșit cu niște prieteni. Tol oftă ușor.

- De ce tipi ca Ai’Heart primesc o a doua șansă? Mai n-ar fi trebuit să se întoarcă la el.

- Și atunci ce să facem? Când Tol chiar se îngrijora, mă făcea și pe mine să mă neliniștesc.

- Dar, după părerea mea, cu cât ne băgăm mai puțin în problemele lui Mai, cu atât mai puține probleme o să avem și noi. Crede-mă, Tol. Am trecut prin atâtea bucle, știu deja răspunsul. Doar privește și stai departe.

Cred că și Tol este de acord cu asta. Probabil că nu știa cum să-mi răspundă, așa că doar s-a aplecat și a început să-și admire mâncarea.

- Da.

I-am pus mâna pe cap lui Tol, ca să-l liniștesc.

- Termină de mâncat. Trebuie să mergi curând la școală.

În timp ce îi mângâiam capul lui Tol, am auzit un sunet ciudat venind dinspre ușă, un foșnet ușor. M-am întors suspicios să privesc. Ceea ce am văzut au fost capetele celor trei asistente, aliniate ca niște chiftele înfipte pe frigărui, privind în tăcere pe ușă către mine și Tol. Și-au retras imediat capetele când și-au dat seama că le văzusem. Am clătinat ușor din cap, indiferent față de curiozitatea colegelor mele, apoi m-am întors liniștit la caserola cu mâncare pe care Tol o cumpărase pentru mine.

După ce am terminat de mâncat, am ieșit la o plimbare și la-m dus pe Tol până în fața Departamentului de Urgență.

- Unde mergem în seara asta? Am întrebat.

- Tu unde vrei să mergem?

- Ce zici de un film?

- Sună bine. Tol și-a scos telefonul ca să se uite la oră.

- Eu plec acum, da?

- Ne vedem mai târziu. Vin eu să te iau. I-am făcut cu mâna lui Tol până când ușa Departamentului de Urgență s-a închis. Am rămas zâmbind ca un prost, privind ușa câteva clipe, apoi m-am întors la muncă.

Simțeam privirile ciudate ale tuturor ațintite asupra mea , de la asistente, colegii mai mici și chiar profesori. Dar nu-mi pasă. Oricât m-ar privi sau judeca ceilalți, iubirea mea rămâne aceeași. Știu că societatea noastră e oarecum deschisă, dar încă există grupuri care consideră că iubirea diferită este ceva straniu. Genul acela de oameni fără minte, care au tendința să jignească și să hărțuiască tot ce e diferit de ei. Dacă sunt criticat pentru că sunt gay, pentru orientarea mea sau pentru cum sunt, încerc să-i ignor.

Din fericire, colegii mei par să înțeleagă. Nimeni nu a spus nimic care să mă facă să mă simt prost, doar câțiva au venit să mă întrebe cum e. Unii chiar m-au tachinat că vreau să fac ceremonia. Lumea mă vede în continuare ca pe doctorul Tin, rezident de trei ani, în care toți cei de gardă au încredere. Mă bucur că toată lumea înțelege. Înainte să plec, mi-ar plăcea să organizez o petrecere ca să-mi exprim recunoștința imensă.

             💚💚💚

Tol alesese să vedem un film cu spioni care rula de ceva timp, așa că atmosfera din cinematograf era cam lipsită de viață. Am cumpărat un loc pe „scaunele pentru luna de miere” de la etaj, ca să-mi pot întinde picioarele amorțite în voie, și poate, doar poate, Tol avea chef să se cuibărească la umărul meu, lucru care, sincer, nu se întâmplă prea ușor.

Am aruncat o privire spre Tol, care urmărea cu atenție scena de luptă. Ochii îi sclipeau de entuziasm. Tol chiar e pasionat de lucrurile astea.

Este încă un băiat mic care, când se prinde de ceva ce-l interesează, uită complet că mai e cineva lângă el. M-am întors și eu la scenă, urmărind imaginile intense și băgând popcorn în gură. Să ai un iubit e cu totul altceva decât să ai o iubită. Nu pot să mă aștept la gesturi romantice, cum ar fi să-mi prindă mâna pe furiș sau să se ghemuiască la pieptul meu.

Apoi a urmat o scenă de dragoste, între protagoniștii tineri și frumoși, un bărbat și o femeie.

Cei doi s-au apropiat și s-au sărutat pasional, iar imaginația mea a luat-o razna, închipuindu-mi că eu eram personajul masculin, sărutându-l pe Tol, mângâindu-l, ducându-l în dormitor. În realitate, între noi a fost doar un sărut blând, urmat de o pernă trântită peste față. Nu am așteptări să ajungem la acel nivel. E ceva complicat, atât fizic, cât și emoțional. Nu putem forța nimic. Sincer, nici măcar nu am vorbit serios despre asta vreodată.

M-am uitat din nou la Tol și am descoperit că și el mă privea fix. A tușit puțin și și-a întors repede privirea spre ecran, ceea ce m-a făcut să mă întreb la ce se gândea. Nu s-a întâmplat nimic până la finalul filmului. Am ieșit împreună din cinematograf și am început să discutăm despre film, cum face el de obicei.

- Eroul ar fi trebuit să fie mai bun de-atât. Nu mi-a plăcut scena cu săritura, părea cam falsă.

Am întins mâna și la-m cuprins pe Tol de după umeri în timp ce mergeam.

- Dar, per total, dacă îl privești fără să gândești prea mult, e distractiv.

Tol s-a speriat puțin când lam îmbrățișat. S-a tras imediat din brațele mele, ceea ce m-a făcut să mă întreb ce se întâmplă. Credeam că Tol s-a obișnuit cu gesturile mele. Sau poate că s-a rușinat din cauza privirilor celorlalți? L-am urmat în tăcere, în timp ce el mergea înainte, iar în inima mea se strângeau lacrimi amare. Era clar că Tol încă nu acceptase pe deplin că are un iubit… băiat.

Bine. Poate că Tol are nevoie de puțin mai mult timp ca să accepte asta.

     💚💚💚

Tăcerea lui Tol pe tot drumul spre apartament m-a făcut să mă simt neliniștit. Părea că se gândește la ceva tot timpul. La început n-am întrebat nimic, dar, în cele din urmă, n-am mai rezistat. După ce am parcat în subsolul complexului, am vorbit.

- Tol, e ceva în neregulă?

- Tu… spuse Tol fără să se uite la mine. L-am privit pe Tol, așteptând cu nerăbdare să văd ce urma să spună. Dar, în cele din urmă, tot ce a rostit a fost:

- Nimic.

M-am enervat.

- Ești supărată pe mine? Poți să-mi spui. O să repar ce am greșit.

- Ah… Tol a ridicat mâna, de parcă încerca să explice ceva greu de rostit.

- Te gândești că… atunci când doi bărbați fac ceva împreună, unul trebuie să fie «deasupra», iar celălalt «dedesubt», nu-i așa?

Fața mi s-a amorțit instantaneu. Nu m-aș fi gândit că Tol va fi primul care va aduce vorba despre așa ceva.

- O... oh, păi…

- La naiba, chiar e penibil… Tol a mormăit ușor, cu experiență și delicatețe, continuând:

- Tu n-ai fost niciodată cu o femeie, nu?

Mi-am ridicat mâna și mi-am frecat fața, care începuse să se înroșească.

- BA da.

- Și eu la fel. Tol s-a întors spre mine, și-a arătat pieptul, apoi pe mine.

- Dar ar fi diferit dacă ar fi vorba despre noi doi.

- Știu. I-am zâmbit, încercând să alung stânjeneala și să destind atmosfera.

- Dar nici n-am ajuns încă în acel punct. Nu sunt pregătit. Doar faptul că Tol e lângă mine mă face deja fericit.

- Va trebui să o facem. Tol m-a privit fix, cu intensitate.

- Poate nu acum și nici prea curând, dar într-o zi, dacă ne vom căsători, tot va trebui să se întâmple.

Inima îmi bătea cu putere. Am încercat să-mi stăpânesc emoțiile care dădeau năvală în piept, ducând o mână la inimă. - Și... ce crezi? Dacă o să se întâmple, tu ce... «rol» ai vrea să ai?

- Nu știu. Poate că trebuie să încercăm, ca să aflăm dacă e bine sau nu.

Tol a tăcut o clipă. - Atunci ar trebui să... căutăm informații?

- N... nu sună rău. Am deschis rapid portiera mașinii, înainte ca atmosfera să devină și mai încinsă.

- Hai, urcă repede.