Capitolul 3

 Se auzeau pași grăbiți și zgomotoși pe scara casei, în același timp cu melodia imnului național de la ora șase seara. Aceste două lucruri se petrec întotdeauna împreună de când Kirin a terminat facultatea și s-a întors să locuiască acasă, după ce petrecuse patru ani într-un cămin studențesc în Bangkok, în timpul facultății. Pentru o mamă care avusese grijă de fiul ei încă de mic, era normal să fie bucuroasă că Kirin alesese să se întoarcă acasă și să o ajute cu treburile, oferindu-i prilejul să-l sărute pe ambii obraji în fiecare dimineață și să audă vocea lui veselă, plină de afecțiune, care nu lipsea niciodată.

Însă soțul, Khranchit, nu gândea la fel. De aproape o lună, Napa trebuia să asculte aceleași remarci făcute din grijă pentru fiul lor. Mai ales ieri, când Khranchit avusese ocazia să vorbească cu prietenul lui apropiat, Phet, părea că acesta din urmă aprinsese o idee în mintea lui. Napa auzise aproape tot conținutul conversației, pentru că soțul ei nu ascunsese nimic și venise chiar să o consulte în acea seară, în timp ce Kirin plecase cu mașina să se plimbe și să cumpere ceva de mâncare din zona Wat Phra Pathom Chedi. Tocmai această acțiune nu făcuse decât să întărească și mai mult îngrijorarea bărbatului.

In acest moment , când Napa își întoarse privirea spre soțul ei, care ducea felurile de mâncare deja pregătite la masă pentru a începe cina, ca de obicei, la ora fixă, îl surprinse cu o privire care părea că vrea să-i amintească ce vorbiseră mai devreme. Napa nu făcu decât să-i zâmbească ușor, înainte de a fi cuprinsă de brațele subțiri ale fiului, în jurul taliei care acum era cu câțiva centimetri mai lată decât în tinerețe, dar familia încă o lăuda că este la fel de frumoasă ca pe vremea când fusese aleasă regină a frumuseții de provincie

- Ce ai gătit azi, mamă? Întrebă Kirin, aruncând o privire prin jur, înainte de a se opri la ceea ce fierbea la foc mic într-o oală.

- Panang cu carne de porc, și mai este și pește Tilapia prăjit, pe care tocmai l-a dus tatăl tău. Mă gândeam să mai fac o porție de legume stir-fry, cu kangkung.

- Dar sos de chili cu pește (nam pla prik)?

- Fă-l tu, dragul meu. O cană mică e de ajuns, pentru că mâncați doar tu și tata.

După ce auzi răspunsul mamei, Kirin deschise frigiderul și scoase niște ardei iuți mici, roșii și lucioși, abia culeși din grădina de legume din curtea casei. Luă și niște usturoi chinezesc cu căței mari din coșulețul agățat de raft, curăță usturoiul și îl spălă împreună cu ardeii iuți. Apoi îi tăie în felii subțiri și îi puse într-un bol mic, turnă sos de pește până îi acoperi complet, adăugă puțin zahăr pentru a echilibra gustul și stoarse o felie de lămâie pentru un plus de savoare.

Chiar dacă Kirin nu se pricepea prea bine la gătit, era încrezător că, atunci când venea vorba de ouă prăjite sau sos de chili cu pește, nu avea rival. Totuși, aceste preparate erau prea simple ca să merite lăudate. Însă, cine ar fi crezut că un simplu nam pla prik putea să nu fie deloc ușor de făcut si să aibă gust? Majoritatea oamenilor puneau doar sos de pește și atât, iar ardeii, dacă nu erau tocați fin, erau tăiați în bucăți mari, inegale. Însă, având o mamă care gătea delicios și care învățase multe rețete tradiționale thailandeze de la bunica ei, Kirin nu fusese nevoit niciodată să se agite prea mult, el trebuia doar să stea și să mănânce.

Cina fu așezată pe masa de patru persoane, confecționată dintr-un singur trunchi de tec, la fel ca setul de mobilă din sufragerie, ceea ce făcea ca întreaga casă să nu aibă nici urmă de stil modern. Kirin nici nu-și mai amintea când fusese pusă acea masă acolo, pentru că, de când se știe, masa era mereu la locul ei și nici nu părea să se fi uzat deloc. Această durabilitate a determinat multe case să o cumpere pentru a o folosi îndelungat.

Kirin se așeză pe scaunul de lângă mama lui, în timp ce, în fața lor, Khranchit, tatăl, îndeplinea sarcina de a împărți tacâmurile pentru toți membrii familiei. Ochii mari ai băiatului priveau cu satisfacție mâncarea de pe masă, ochii fiind ațintiți în special asupra panangului cu carne de porc. Dar înainte ca mâna lui delicată să apuce lingura mare din farfuria cu mâncare, o voce gravă și autoritară, venită din partea capului familiei, se auzi răsunând:

- Tata are ceva de vorbit cu tine.

- Stai să termini de mâncat, Chit, l-a certat Napha pe soțul ei.

- Fie că vorbim acum sau mai târziu, tot trebuie să discutăm, răspunse Khranchit, privind apoi spre fiul lor, singurul copil. Kirin, simțindu-se privit, se uită confuz la părintele său, căci nici expresia feței tatălui, nici a mamei nu părea prea bună. Cel care se pregătise să mănânce cu poftă începu să-și piardă cheful.

- S-a întâmplat ceva? Întrebă Kirin, îndreptându-se în scaun, acum vizibil neliniștit de atitudinea părinților.

Părinții mei sunt atât de ocupați încât nu le mai pasă de mâncarea din fața lor.

- Ceea ce ți-am spus ieri, despre faptul că nu vreau să mai lucrezi la grădină. Spuse Kanchit pe un ton plat, la fel de lipsit de expresie precum chipul său, ceea ce făcea imposibil de ghicit ce simțea.

- Tată, vorbești serios?! exclamă Kirin cu voce tare, privind cu ochii mari către tatăl său, plini de neliniște. Expresia lui nu era una rănită, ci una de profundă surprindere.

- Sau crezi că glumeam cu tine?

- Asta înseamnă că vrei să mă dai afară din plantație, nu-i așa?

- Da.

- În cazul ăsta, o să stau acasă, voi mânca și voi dormi acasă noaptea, fără să fac contabilitate, fără să mai conduc să livrez produsele, fără să mai ajut cu clienții care vin direct la plantație.

- Ai uitat că ți-am spus că o să-ți tai și banii de buzunar?

- Nu-i nimic, o să mănânc doar ce e în casă.

- Dacă vrei să mănânci acasă, plătești.

- Tată! Kirin îl privi pe tatăl său cu uimire.

- Nu crezi că exagerezi puțin?

- E prea puțin. Acum că ești suficient de mare ca să câștigi bani pe cont propriu, cât timp vei mai depinde de părinții tăi?

Kirin nu răspunse, ci îl privi pe tatăl său încercând să-i citească sentimentele. Însă ceea ce vedea acum îl făcea să se simtă și fierbinte, și rece în același timp, expresia serioasă, încordată a lui Krachit, rar întâlnită, îl făcea pe Kirin să înțeleagă că de data asta, tatăl său chiar era… serios.

- Dacă nu vrei să-ți cauți un serviciu, atunci lucrează în locul pe care l-am găsit eu pentru tine, spuse Krachit din nou, după o pauză lungă.

- Ce fel de muncă?

- La sala de box a unchiului Phet.

- Vrei să mă faci boxer?! Cu trupul meu slab și firav, nici măcar o doză goală n-o pot doborî cu un șut.

- Chiar ai terminat facultatea cu onoruri, Kirin? Fiecare întrebare pe care o pui sună de parcă m-ar durea capul, oftă Krachit, clătinând din cap, în timp ce mama lui îi mângâia părul fiului cu compasiune. Tatăl, însă, nu făcu decât să-și dea ochii peste cap, enervat.

- Și dacă merg la sala unchiului Phet, ce vrei să fac, dacă nu să fiu boxer?

- Vei fi asistentul promotorului.

- Asistentul promotorului? repetă Kirin titlul, înclinând puțin capul gânditor.

- Adică să-l ajut pe fratele Win?

- Măcar nu ai uitat ce face Win, bombăni Krachit.

De data aceasta, Kirin fu cel care își dădu ochii peste cap, exasperat. Era adevărat că era apropiat de Marvin și îl numea „fratele Win”, dar nu se gândise niciodată să lucreze într-un domeniu legat de boxul thailandez, o artă de care nu fusese niciodată atras și despre care nu știa nimic. Se putea spune că viața lui și acest domeniu artistic al Thailandei mergeau în linii paralele, greu de unit.

- Unchiul Phet a spus că Win caută un asistent…

- Nu mă interesează, îl întrerupse Kirin înainte ca tatăl său să termine propoziția, făcându-l pe acesta să-și piardă fața pentru o clipă.

Dar doar pentru o clipă. Apoi, fața capului familiei redeveni serioasă ca înainte.

- Nu te-am întrebat dacă te interesează sau nu. Am spus că vei face această muncă. Fără discuții.

- Cu cât îmbătrânești, cu atât ești mai autoritar, tată. În zilele noastre, nu mai sunt părinți care să-și forțeze copiii în felul ăsta.

- Kirin… vocea caldă a mamei, care îi atinse brațul, îl făcu să se mai calmeze puțin. Totuși, privirea pe care o îndrepta către tatăl său rămase nemulțumită.

- Ți-am mai spus, tată. Încă nu știu ce vreau să fac. Nu poți să-mi dai puțin timp?

- Mi-ai tot spus propoziția asta de nenumărate ori.

- Deci chiar vrei să mă forțezi, nu-i așa? întrebă Kirin, tensionat, nefiind obișnuit să fie constrâns în alegerile sale de viață.

- Da, răspunse Krachit sec, aplecându-se asupra mâncării din față, ignorând privirea rugătoare a fiului său.

Kirin îl privi cu dezamăgire, apoi își adună lingura și furculița, deși nici nu apucase să guste ceva.

- Kirin... mănâncă mai întâi, fiule. Când l-a văzut pe Kirin ridicându-se și pregătindu-se să plece, Napha l-a apucat pe fiul ei de braț și l-a pus să se așeze, dar în zadar.

- Nu, mamă. Nu mi-e foame, spuse Kirin, ridicându-se și plecând fără să țină cont de privirile îngrijorate ale părinților săi.

Krachit clătină din cap către soția sa, semn că de data aceasta nu avea de gând să cedeze și să-și răsfețe fiul din nou.

Fiul lor păși cu inima strânsă spre dormitorul său. Trupul său firav se lăsă pe patul lat de un metru și jumătate, același în care dormea.

Adolescentul cu ochi mari și rotunzi privea în gol spre tavanul alb imaculat, în total contrast cu gândurile încurcate și tulburate care îi umpleau mintea.

Probabil că era pentru prima dată când tatăl său îl forța într-atât încât să ajungă să se certe serios. De mic, Kirin reușise mereu să obțină note bune și să-și mențină rezultatele școlare excelente. Totuși, se pare că, în ochii tatălui, era pe cale să „eșueze” tocmai în privința alegerii drumului profesional. Nu era ca și cum voia să stea pe spinarea părinților toată viața! Pur și simplu, în momentul de față, nu știa exact ce vrea să facă. Atât și nimic mai mult.

Gândurile ce-i rătăceau haotic prin minte de zeci de minute fuseseră întrerupte de sunetul unor bătăi în ușă. Totuși, micuțul nu se clinti. Abia când auzi vocea blândă a mamei sale, Kirin se ridică greoi din pat și deschise ușa, cu o expresie amestecată de oboseală și amărăciune.

- Mamă, ce s-a întâmplat? A întrebat Kirin după ce s-a întors și s-a așezat la capătul patului, în timp ce Napha a mutat un scaun de pe noptieră și s-a așezat lângă fiul ei.

- De acum trebuie să existe un motiv ca să vorbesc cu tine?

- Știu că ai venit să fii mediator între mine și tata, replică Kirin, încruntându-și nasul, conștient de intenția mamei. Iar Napha zâmbi larg, fără să încerce măcar să ascundă adevărul. De fiecare dată când cei doi ajungeau la ceartă, ea era cea care trebuia să fie mediatorul pentru a readuce relația lor la normal.

- Și știi că tatăl tău a făcut-o pentru că îi pasă, nu?

- Prin forță? Asta e grija lui?

- Dacă n-ar fi făcut-o, când te-ai fi decis să ieși și să descoperi ce-ți place sau ce vise ai?

Cuvântul „vise” lovi gândurile lui Kirin ca un trăsnet. Când ești mic, nimeni nu scapă de întrebarea: „Ce vrei să fii când o să crești?” Iar Kirin nu făcuse excepție. Își amintea vag cum, asemenea altor copii, răspunsul său depindea de ce meserie era la modă în acel moment. Fusese o vreme când voia să devină astronaut, influențat de tatăl său care îi punea filme SF în speranța că băiatul va visa la lumi îndepărtate și extratereștri fantastici. Mai târziu, voia să fie pirat, după ce descoperise o serie de benzi desenate celebre.

Însă cu cât creștea, visurile acelea deveneau tot mai mici, până când au dispărut cu totul. Fără să-și dea seama, într-o zi, ele nu mai existau.

Când a ales să intre la Facultatea de Administrarea Afacerilor, o făcuse pentru că avea notele necesare și credea că o astfel de diplomă îi putea deschide mai multe uși în viitor. Visurile nu avuseseră nicio contribuție în acea decizie. Nici nu aștepta ca ele să apară. Nu-și imagina că trebuie să aibă o casă, o mașină sau un teren înainte de a împlini treizeci de ani.

Deci... trăiește-ți viața cum vrei, fără să faci probleme nimănui, n-ar trebui să fie de ajuns?

- E chiar atât de important, mamă, să avem un vis sau o pasiune anume?

- Nu e chiar o obligație, dar e mai bine să ai decât să nu ai, răspunse Napha zâmbind, în timp ce mâna ei aspră, obișnuită cu munca, îi mângâia ușor creștetul. Kirin o privi cu o căldură liniștită, chiar dacă încă nu înțelegea pe deplin ce voia mama sa să-i transmită.

- Când eram mică, visam să devin profesoară. Dar familia noastră era prea săracă ca să ne poată trimite pe toți la școli bune. Așa că am ales un alt drum. Am participat la un concurs de frumusețe local, sperând să câștig banii cu care să-mi ajut familia. Totuși, visul acela nu a dispărut niciodată.

- Dar până la urmă nu ai ajuns profesoară...

Kirin știa că după ce mama lui câștigase acel concurs, îl cunoscuse pe tatăl său, iar împreună munciseră din greu să ridice această plantație de cocotieri. Când totul a devenit stabil, au decis să-l aducă pe lume.

- Cine zice? Am ajuns profesoară pentru tine, nu? Răspunse Napha cu blândețe. O profesoară care l-a învățat să trăiască, să meargă, să vorbească, să scrie. Și era adevărat: ea fusese prima lui învățătoare, prima ghidă în viață.

- Dar nu e același lucru... Nu ți-e dor de acel vis?

- Ba da, mi-e dor. Tocmai de asta nu vreau ca tu să regreți la fel ca mine.

- Și tata... el a avut vreun vis?

- Știi de ce îi place tatălui tău să se uite la meciuri de box?

Întrebarea mamei îl făcu pe Kirin să se oprească o clipă. Niciodată nu se întrebase de ce tatăl lui era atât de pasionat. De când se știa, îl văzuse mereu urmărind transmisiuni de box thailandez, iar imaginea aceea devenise un obicei banal. Mai târziu, aflase că tatăl lui fusese prieten cu un fost boxer celebru, campion național. Așa că presupusese că de acolo venea interesul. Ce fiu ciudat, să știe atât de puține despre trecutul tatălui său.

- Tatăl tău visase să devină boxer.

Cuvintele mamei îl făcură pe Kirin să-și țină respirația pentru o clipă.

- Și de ce... de ce n-a urmat visul acela.

- Pe vremea aceea, tatăl tău nu a avut prea multe oportunități. Timpul pe care ar fi trebuit să-l folosească pentru antrenamente, ca să poată concura, a fost irosit muncind pentru a-și câștiga existența. Iar când a decis să aibă un copil, a muncit și mai mult. A lăsat visul în urmă și s-a concentrat doar pe lucrurile care puteau aduce stabilitate familiei noastre.

- N-am știut niciodată asta... vocea lui Kirin era atât de stinsă încât semăna cu o șoaptă în vis. Ochii mari, rotunzi, care o priveau pe mama lui exprimau clar tristețe, dar în același timp era imposibil să nu observi și mândria care-i învăluia privirea.

- Tatăl tău nu vrea ca tu să compensezi pentru eșecurile lui din trecut, dragul meu. El vrea doar să ai șansa de a-ți urma propriul vis, cât timp mai are puterea să te sprijine până la capăt.

- Mama crede că ar trebui să accept și să-l ajut pe Win la muncă?

- N-ar fi rău să încerci, nu-i așa? Napha zâmbi cu blândețe văzându-l pe Kirin cum își strâmbă buzele nemulțumit. Dar, ca o mamă care și-a crescut copilul cu propriile mâini, știa bine că fiul ei deja începuse să se înmoaie.

- Ai făcut practică într-o firmă mare și nu ți-a plăcut. Atunci poate ar fi bine să-ți oferi ocazia de a încerca și alte meserie.

- Mi-e teamă că n-o să mă descurc. Dacă lucrurile merg prost, tata și unchiul Phet sigur o să se certe.

- Faptul că tatăl tău e de acord să lucrezi la sala de box a unchiului Phet e pentru că are încredere în tine.

- Și dacă încerc și tot nu-mi place?

- Atunci o iei de la capăt, spuse Napha pe un ton relaxat, ca și cum întrebarea fiului ei n-ar fi fost mare lucru.

- În cazul ăsta... dacă trec de perioada de probă și tot nu-mi place ce fac, o să mă întorc acasă, da?

- Casa asta va fi mereu și a ta. În cele din urmă, oricum plantația de cocos tot ție va trebui să ți-o lăsăm. Dar până atunci... mama și tata vor doar să te bucuri cât mai mult de viață acolo afară.

- Mama vorbește de parcă aș ajunge să-mi placă munca la sala de box.

- N-am de unde să știu... dar cred că orice lucru care apare în viața noastră este un dar, de fiecare dată.

- Chiar și dacă, în cele din urmă, n-o să mai lucrez la sala unchiului Petch

- Chiar și așa, tot vei câștiga multe lucruri de acolo. Mama e sigură de asta.