Capitolul 21

 Bucla 10

L- am dus pe Tol înapoi la cămin după ce am așteptat la camera de gardă ca să vină tatăl lui Mai. Tol era cufundat în gânduri pe drum. M- am uitat o clipă la el înainte să decid să zic ceva, ca să rup tăcerea dintre noi.

- N’Tol, ce e în neregulă?

- Nicio problemă, a răspuns Tol.

- Are N’Mai vreo problemă ? Pari foarte îngrijorat. Am spus direct întrebarea care- mi stătea pe suflet de ore întregi.

- Eu și Mai suntem prieteni din copilărie. Chiar dacă am mers la licee diferite, tot am ținut legătura. Tol a oftat.

- Mai e genul de persoană care îi face pe toți să- și facă griji. În plus, e atât de frumoasă încât mereu are probleme cu cineva. Eu doar o urmăresc de la distanță. Nu știu ce altceva să fac decât să- i dau sfaturi private și s- o ajut cât pot.

- Atunci de ce nu i- ai cerut lui N’Mai să fie iubita ta?

- Din cauza ta... Tol s- a întors să se uite la o supermașină care tocmai trecea pe lângă noi.

- Pentru că încă nu știu ce e iubirea.

Am rămas fără cuvinte. Când o mașină s- a oprit în fața noastră, m- am întors spre Tol.

- Ai avut vreodată o iubită? Știu că a mai ieșit cu fete, dar nu vreau să- l sperii pe Tol mai mult decât atât.

- Am mai cunoscut fete. Și mereu am ales doar persoane arătoase. Pentru că nu cunosc alt motiv pentru care cineva ar trebui să se întâlnească cu altcineva. Tol și- a luat telefonul.

- Nu vreau ca Mai să ajungă în aceeași situație ca fostele mele iubite. Nu sunt o persoană bună. Nu mă interesează lucruri plictisitoare, iar uneori, iubita mea devine... neinteresantă.

Oh... Parcă a ieșit dintr- un film coreean.

- Și atunci... ce te interesează, N’Tol?

- Filme, jocuri video, mașini, mingi, a răspuns scurt.

- Și... eu te interesez? Am întrebat imediat.

Tol s- a întors imediat să se uite la mine.

- Încă încerci să flirtezi cu mine. Ești gay? Ai fost cu un tip până acum?

Of, Tol... infinit espresso.

- Nu. Îmi plac femeile. Fosta mea a fost o femeie. Am zâmbit trist.

- Dar fosta iubită mi- a spus că sunt prea „galant”, că pierd vremea ajutând oameni. Simțea că nu e importantă pentru mine. Că o neglijez pentru lucruri de genul ăsta.

Tol s- a uitat tăcut la mine.

- Nu putem să ne irosim tot timpul.

Am rămas blocat la cuvintele lui. Era exact aceeași frază pe care mi- a spus- o când i- am povestit despre fosta mea. Nu mă așteptam ca chiar el să o repete. Și Tol părea uimit de propriile cuvinte.

- Încep din nou halucinațiile... și- a dus mâna la tâmple.

- Bine. Hai că nu sunt ok. Dacă ar fi să merg la psiholog, când ar trebui să mă programez? Pot merge în aceeași zi cu screening- ul cardiac?

Mă uitam la luminile strălucitoare de pe marginea străzii.

- Nu trebuie să mergi la psihiatru.

Tol s- a uitat suspicios la mine.

- De ce?

- Nu ești ciudat. Eu sunt ciudatul. În acel moment, mâna mea de pe volan tremura. Nu înțelegeam de ce situația asta mă afecta așa. Tol va fi cu Mai. Lucrurile s- ar putea mișca mai repede acum, pentru că N’Mai a fost atacată. Aș fi putut să previn atacul de cord al lui Tol dacă aș fi știut cine era fostul lui Mai și l- aș fi adus mai aproape de Tol în noaptea aia. Dar chiar nu pot să- l opresc pe Tol să fie iubitul lui Mai? Chiar dacă nu o place în felul acela, apropierea pe termen lung poate schimba lucrurile. Din câte am înțeles, N’Mai pare să fie o femeie foarte importantă pentru el.

Probabil că Tol și Mai își vor continua relația bună. Sunt eu cel care trebuie să se sacrifice?

- Ce vrei să spui...? Tol a simțit schimbarea de ton... la mine.

- Frate mai Mare, este ceva în neregula?

- Nimic... Am tras adânc aer în piept.

- Corpul meu nu și- a revenit complet.

- Tocmai ai fost externat din spital și te plimbi așa, de parcă n- ai pățit nimic. Ești doctor? Și tot nu poți să ai grijă de tine? Tol a arătat spre stânga.

- Trage pe dreapta. Conduc eu.

- E- n regulă. Încă pot conduce. Am încercat să rămân treaz. Nu e nicio problemă. Doar că simt... că parcă urmează să am un atac de cord.

- Oprește- te. Nu vreau să mor. Trage pe dreapta, conduc eu. N’Tol începea să se înfurie. Așa că am fost nevoit să trag pe marginea drumului și să facem schimb de locuri. Tol a trântit portiera șoferului și apoi a început să- și regleze oglinzile și scaunul cu o îndemânare impresionantă.

- Dacă mă duci acasă, tu cum te mai întorci? l- am întrebat, în timp ce el semnaliza.

- Dormi la mine. A răspuns Tol calm. Dar răspunsul lui m- a făcut să dau ochii peste cap, de parcă aș fi văzut un ou de gâscă.

- N... dar n- am haine de schimb.

- Pune- ți pantalonii ăia la loc. Îți dau eu o cămașă de- a mea. Apoi Tol a apăsat pedala de accelerație atât de tare, că aproape m- a lipit de scaun. Frate! Asta nu e o mașină sport! Încep să cred că e mai periculos să- l las pe N’Tol să conducă decât să conduc eu cu tot cu amețeală.

- Tol, încetinește. Încetinește! am zis speriat.

- Dormi la mine și răspunzi la întrebările mele până mă satur. Dacă mă atingi cât de puțin, îi spun mamei.

Tol m- a privit cu coada ochiului. Expresia aia calmă... e de- a dreptul înfricoșătoare.

- Ai înțeles?

Cum de s- a transformat N’Tol, care era atât de drăguț, în cineva atât de intimidant?

Nu... N’Tol a fost mereu un demon, doar că eu am ales să ignor asta. M- am uitat la N’Tol clipind des. Persoana asta mereu reușește să mă surprindă. De fiecare dată când ne vedem, mă face să simt fluturi în stomac. Inima îmi bătea tare. Aproape că am leșinat, dar m- am ținut tare.

Ce fel de om poate fi și cool, și adorabil în același timp?

Tol a condus până acasă pe la ora 8 seara. A parcat mașina mea lângă poarta din față, a oprit motorul și a ieșit. Am deschis repede ușa după el. Când am coborât, Tol mi- a aruncat cheile mașinii și eu le- am prins din zbor. M- am uitat la superba vilă din fața mea, pe care o vizitasem nu cu mult timp în urmă. Tol m- a condus pe aleea mică spre intrare. Începusem să mă simt tot mai stânjenit când mama lui Tol a deschis ușa și a ieșit să ne întâmpine.

- A, N’Tin! mătușa Pang părea surprinsă.

- Cum ai ajuns aici?

I- am făcut o mică plecăciune. Practic, e și mama mea adoptivă.

- Bună seara, mătușă Pang.

Mătușa Pang mi- a zâmbit larg și s- a întors către Tol:

- Ai venit cu fiul mătușii?

Aproape că am deschis gura să răspund, dar Tol a vorbit înaintea mea:

- P’Tin nu se simte bine. Camera de oaspeți e liberă, mamă?

...camera de oaspeți?

- Acum e stricată instalația în camera P- ului. Aerul condiționat a fost dat jos, vine mâine meseriașul să- l repare. Mătușa Pang m- a privit îngrijorată.

- Mai bine intra in casă. N’Tin,când ai fost externat?

- Azi dimineață. Am răspuns.

- Mama n- a putut veni să te vadă... Ieri am zburat în provincie și abia azi m- am întors. Îmi pare rău. Mătușa Pang m- a atins pe spate și m- a condus în casă.

- A venit N’Tol să te viziteze? Ce ți- a adus?

Nota. În Thailanda, părinții se referă la ei înșiși cu „mamă” sau „tată” când vorbesc cu copii, prietenilor lor.

- A venit să mă vadă. Am zâmbit larg.

- Și mi- a adus un coș uriaș cu suc de cuib de rândunică.🤣

Mătușa Pang a râs:

- Eu i- am spus să- ți ia fructe. Probabil fratele tău a fost prea leneș să le aleagă. Așa- i, fiule?

Tol n- a răspuns despre coșul cu suc. Fața lui părea preocupată.

- Deci camera de oaspeți nu e disponibilă?

- Nu. În cazul ăsta, poate N’Tin doarme cu N’Tol în cameră? Dacă- mi spuneai dinainte, chemam mai repede meseriașul. Așteptați, aduc eu perne și o pătură în plus.

Apoi mătușa Pang a urcat în grabă la etaj, lăsându- ne pe mine și pe Tol să ne uităm unul la altul în tăcere.

- Tol.

- Frate mai mare.

Am vorbit în același timp, dar la- m lăsat pe el să continue.

Tol s- a apropiat de mine.

- Dacă se întâmplă ceva...

- Tol o să- i spună mamei. am râs în sinea mea.

- A fost ideea mea să te aduc aici să dormi. Dar să nu te gândești că o să dormim în aceeași cameră.

- Cine s- ar gândi la așa ceva?!

Tol a trântit ușa dulapului de pantofi cu putere.

- Tu dormi în pat. Eu dorm jos, pe canapea.

- Dacă dormi jos, nu poți să- mi pui întrebări. Cred că tocmai mi- am jucat atuul.

- Nu vrei să știi cine sunt, de fapt?

Tol m- a privit din nou cu intensitate. Probabil cântărește dacă merită să afle adevărul cu riscul de a fi hărțuit. Trebuia să spun ceva care să- i inspire mai multă încredere.

- O să dorm pe jos. Tol poate dormi în pat, ca de obicei. Mulțumesc că mă lași să stau aici. Dacă mă lăsai să conduc până acasă, probabil ajungeam iar la urgențe.

Tol mi- a aruncat o privire pe care nu am putut s- o descifrez, înainte să mă îndrume spre etaj.

- Urmează- mă.

Camera lui Tol era destul de spațioasă. Deși avea destule lucruri, totul era aranjat cu grijă. Cred că asta era meritul mătușii Pang, pentru că Tol, cel mai probabil, nu putea ajunge acasă prea des. Tol și- a lăsat geanta pe scaunul de la birou și s- a întors spre pat, unde fusese deja așezată o pernă și o pătură. Pe perete, am văzut mai multe rame cu poze: una cu Tol în tricoul de fotbal, alta cu echipa lui și una cu micul Tol. Avea doar vreo 4- 5 ani. Ochii mari și frumoși păreau nevinovați. Tunsoarea era în stil „coajă de nucă de cocos”. Fața copilului Tol putea păcăli ușor pe oricine să creadă că e mai degrabă fetiță decât băiat.

- Frate mai mare.

Când mi- a zis așa, mi- am luat privirea de la poza din copilărie și m- am uitat la același chip... douăzeci de ani mai târziu. Tol cel de acum devenise un bărbat cu adevărat chipeș. Dar trăsăturile dulci din copilărie îi rămăseseră, ceea ce îl făcea și mai atrăgător în ochii mei.

- Vrei să- mi spui ceva?...Oh… ești tu în poza asta? am întrebat, arătând fotografia din copilărie.

- Ce drăgălaș erai, dar acum... l- am privit din cap până- n picioare.

- Ești și mai drăgălaș.

Tol încleștase mâna pe marginea scaunului. Dacă mai făceam o glumă, sigur mi- ar fi zburat scaunul direct în față.

- De ce nu- mi spui odată tot ce ai de spus?

Mi-am mutat privirea spre poza cu echipa de fotbal. Fața lui Tol era atât de fericită... și gândul m- a lovit ca un trăsnet: cât de distrus va fi când va afla că nu mai poate juca? Sportul său preferat.

- Ai văzut vreodată pe cineva murind în fața ta?

Tol m- a privit fix.

- Nu. Pentru că nu sunt doctor, ca tine.

- Așa e. Eu sunt medic de urgență. Am văzut mulți murind sub ochii mei. I- am zâmbit trist lui N’Tol.

- Dar o dată... moartea unui pacient mi- a schimbat viața. Am fost forțat să- l vad murind iar și iar, în fața ochilor. Și am zis că trebuie să opresc totul. Că omul acela nu trebuie să mai moară. Ca să iasă din bucla asta nesfârșită.

Imagini din trecut îmi fulgerau prin minte . Tol plin de sânge în fața mea, Tol prăbușindu- se chiar dacă îl oprisem să mai conducă, imaginea mea ținând defibrilatorul pe pieptul lui Tol, încercând să- i pornesc inima din nou, imaginea în care i se făcea resuscitare în Secția de Cardiologie... toate îmi aduceau lacrimi în ochi. Tol, cel care stă acum în fața mea, e complet sănătos. Niciun semn că va muri din nou în câteva zile.

- Nu pot să te mai văd murind încă o dată.

Tol a rămas fără cuvinte. Gura i s- a deschis ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu a ieșit niciun sunet. Ochii i- au coborât spre podea, apoi s- a uitat la mine, nesigur, complet derutat.

- Dar... eu nu am murit încă.

Mi- am trecut dosul palmei peste nas și am tras aer adânc în piept.

- Știu că o să crezi că sunt nebun. Știu că, oricât ți- aș spune adevărul, nu m- ai crede. Așa că... vreau doar să știi că tot ce fac, fac pentru binele tău. Pentru că nu vreau să ți se întâmple nimic rău. Mi- am pus mâna pe piept, vocea îmi tremura.

- Pentru că... te plac foarte mult. Te plac atât de mult. Dacă ți s- ar întâmpla ceva... nu aș suporta.

Tol părea că nu găsește cuvintele. Am făcut doi pași înapoi, încercând să- mi adun gândurile. Ce faci, Ai’Tin? Încerci să- l dobori cu un truc mizerabil? Ai toată noaptea la dispoziție, nu? Atunci... de ce simt că- mi arde pieptul? De ce frustrările și oboseala adunate din toate buclele astea trebuie să erupă tocmai acum, distrugând tot?

Trebuia să fiu mai puternic de- atât. De ce...

- Cred că... mai bine mă duc acasă. Am arătat spre curtea din față.

- Acum mă simt bine. Transmite- i salutări mamei tale. M- am întors brusc și am pornit spre ușa dormitorului.

Apoi am simțit o mână care m- a prins de încheietură, oprindu- mă. M- am întors încet, Tol mă ținea de mână. Fața îi era speriată.

- Frate, nu pleca cu mașina.

Ceea ce s- a întâmplat acum era exact invers față de când eu încercasem să- l opresc pe Tol să conducă. Rolurile s- au inversat.

- Atunci, tu m- ai oprit să conduc. Nu te- am ascultat... și am murit. De data asta... tu trebuie să mă asculți.