Capitolul 2

 Un murmur melodios se ridica în gâtul lui, acompaniind ritmul muzicii care răsuna dintr-o boxă Bluetooth conectată la telefonul mobil. Proprietarul trupului firav, îmbrăcat cu un tricou vechi cu guler lăsat și pantaloni scurți, se legăna stânga-dreapta de parcă ar fi fost la un concert într-o sală uriașă, nu pe un covoras de bambus din fața casei din mijlocul livezii de cocos, care se întindea pe mai multe rai și aparținea familiei lui. În timp ce ambele mâini țineau strâns o consolă de joc japoneză, sprâncenele arcuite i se încruntau ușor ori de câte ori nu reușea să facă scorul dorit. Totuși, nu dura mult până ce expresia i se relaxa din nou, în momentul în care reușea să egaleze scorul adversarului.

Lupta pe ringul de joc, afișată pe micul ecran, devenea tot mai intensă. Văzând victoria aproape, întinse mâna și luă o nucă de cocos proaspăt preparată de localnicii din comunitatea care veneau să ajute la grădină, și sorbi din ea mulțumit. Era evident că afacerea de familie, care la început se baza doar pe recoltarea fructelor pentru vânzarea directă pe piață, se extinsese treptat. Totuși, nimic din toate acestea nu fusese realizat datorită fiului cel mic, așa cum mulți ar fi presupus că va prelua responsabilitatea.

Kirin a așezat consola de joc pe banca de bambus când a fost declarat câștigătorul. Își împreună degetele, le întinse în față și se întinse leneș, la fel cum își întindea și picioarele, amorțite după ce stătuse așezat pe ele. Lumina blândă a soarelui de după-amiază târzie, la început de iarnă, îl făcu să ridice privirea spre cer și să zâmbească larg. Spre deosebire de altcineva care tocmai se întorsese acasă după ce terminase de inspectat munca angajaților ce adunau nucile de cocos pentru livrarea din ziua următoare.

Privirea unui bărbat trecut prin viață de peste cincizeci de ani căzu asupra fiului său, care părea că se bucură de natură într-un mod enervant de relaxat. Cu două luni în urmă, Kranchit și soția sa, alături de rude, călătoriseră până la Bangkok pentru a participa la ceremonia de absolvire a acestuia. Tatăl, Kranchit, sperase că acel eveniment, care simboliza o graniță între etape ale vieții, urma să fie și un punct de pornire pentru fiul său, care să-l facă să-și caute, în sfârșit, un loc de muncă pe placul lui.

Însă, zi după zi, imaginea pe care Kranchit o vedea era mereu aceeași: Kirin trezindu-se aproape de prânz, mâncând două mese combinate într-una singură, iar până se termina totul, deja se făcea după-amiază. Soarele prea arzător pentru pielea lui albă îl făcea să evite să iasă afară, preferând să se refugieze în bucătăria grădinii, care funcționa ca loc de procesare a produselor pentru magazinele de suveniruri din Nakhon Pathom și din provinciile învecinate.

De fapt, chiar dacă nu ajuta în mod activ, toată lumea știa că Kirin avea rolul de control al calității, evaluând produsele prin mestecatul său lent și meticulos. Seara, se întorcea din nou la veranda casei, unde se așeza pentru ora cinei se apropia, odată cu momentul intonării imnului național, iar băiatul părea că înțelege instinctiv ce are de făcut. Nici măcar nu era diferit de câinele cel negru, care stătea tolănit lângă prici, fără să se miște.

Toate aceste gânduri îl făcură pe Kanchit să ofteze adânc, un oftat atât de puternic, încât atrase atenția celui care își ridicase fața spre cer și care își încruntă sprâncenele, uitându-se confuz la tatăl său.

- De ce stai acolo cu fața aia încordată, tată? Nu poți să te duci la toaletă? Ți-am mai spus, nu? Să mănânci mai multe legume și să mai reduci carnea.

Replica tăioasă a fiului îl făcu pe Kanchit să-și încrețească și mai mult fruntea. Totuși, bărbatul trecut de prima tinerețe, dar încă viguros, se apropie și se lăsă pe porțiunea liberă de pe prici, lângă fiul său. Privirea lui, de obicei blândă, îi aruncă acum o ocheadă tăioasă lui Kirin, înainte de a se întoarce, supărat, în altă direcție.

- Hei... Ești supărat pe mine sau ce? Întrebă fiul, observându-i reacția și trăgând concluzia pe care o bănuia.

- Când ai de gând să-ți cauți de muncă?

- Iar cu întrebarea asta...! Kirin oftă, umerii lui subțiri căzură într-un gest de lehamite, în timp ce-și rotea ochii prin jur, iritat de aceeași întrebare pe care o auzea constant.

- Ți-am zis deja că acum îmi iau o pauză. Am învățat din greu ani de zile, tată. Nu te-ai gândit că și eu am nevoie să-mi odihnesc mintea?

- Dar au trecut deja luni întregi de când nu faci decât să stai și să te joci. Nu te-ai implicat cu adevărat în nimic.

- Și tot de luni întregi repeți aceeași întrebare, nu te-ai plictisit?

- Nu mă lua peste picior. Dacă tot întreb, e pentru că n-am primit niciun răspuns clar. Și la ceremonia ta de absolvire TU ai fost cel care a promis că îți vei căuta un loc de muncă serios.

Kirin își strânse buzele de frustrare. Spusese acele cuvinte doar ca să oprească întrebările repetitive. Dar de când se întorsese acasă, în ultimele două luni, nu reușise deloc să se hotărască ce vrea să facă.

Problema multor proaspeți absolvenți poate fi teama că nu vor găsi un loc de muncă. Dar pentru Kirin, care absolvise cu onoruri și primise o mulțime de certificate de la activități, lucrurile stăteau altfel. Fusese chiar abordat de o mare companie privată după încheierea stagiului, pentru că munca lui lăsase o impresie bună. Totuși, refuzase fără să stea pe gânduri, în primul rând, pentru că nu-i plăcea ideea de a sta toată ziua lipit de un ecran. Deși absolvise Facultatea de Administrare a Afacerilor, domeniu care deschidea multe uși, niciun job nu reușise să-l atragă cu adevărat.

- Nu știu încă ce aș vrea să fac, recunoscu Kirin în cele din urmă, când văzu că tatăl său îl privea insistent, așteptând un răspuns.

- Când ai ales să studiezi administrarea afacerilor, ce voiai să faci atunci? Alege acel drum.

- Nu m-am gândit niciodată...

- Ce-ai spus?

Kirin își înăbuși un zâmbet, știind prea bine că tatăl său avea să explodeze. Și nu se înșelase.

- Vrei să spui că, atunci când ai ales această facultate, nu te-ai gândit deloc la viitorul tău?

- Oamenii ar trebui să trăiască în prezent, nu-i așa, tată?

Replica fiului era atât de impertinentă, încât Kanchit își puse mâinile pe cap și își scoase repede inhalatorul cu mentol din buzunarul cămășii. Îl duse la nas și inspiră adânc de câteva ori, trăgând aer ca să se calmeze, în timp ce îl privea pe Kirin cu ochi furioși.

- Spune-mi sincer... Chiar nu ai avut niciodată vreun vis? Nici măcar o idee despre ce ai vrea să devii când vei fi mare?

Nu era prima dată când tatăl adresa o astfel de întrebare. Dar Kirin își schimbase dorințele de atâtea ori de-a lungul copilăriei, încât nici el nu mai ținea socoteala.

- Ba da, răspunse Kirin dând din cap hotărât. Asta îl făcu pe Kanchit să simtă o urmă de speranță, poate, în sfârșit, aveau o conversație constructivă. Dar acea speranță se risipi imediat, spulberată complet de următoarele cuvinte ale fiului său:

- Îmi doream să fiu pirat! Să plec în căutarea unei comori ascunse pe o insulă necunoscută. Așa nu va mai trebui nici tu să stai stresat din cauza salariului cu șase zerouri de pe 1 și 16 ale fiecărei luni.

- Incredibil că ai reușit să termini facultatea cu onoruri... se minună Kanchit, gândindu-se că fiul lui e genul care se descurcă doar la teorie, dar nu știe cum să aplice cunoștințele în viața reală. Și asta... cui să o reproșeze, dacă nu lui și soției, care și-au crescut copilul ca pe un bibelou?

- Nu știai, tată? Se spune că... un copil cu imaginație este un copil inteligent.

- Vorbești serios, Kuen? Kritsada a încercat să ridice piciorul ca să-și doboare fiul din pat, dar Kirin știa ce se întâmplă și a reușit să se îndepărteze exact la timp.

- De câte ori trebuie să-ți repet că nu mai ești copil?

- Știu, tată... doar îl tachinam pe tatăl meu . Zise Kirin cu un zâmbet larg, dar, se pare, de data asta nici măcar farmecul lui natural nu funcționa. Fața tatălui rămânea posomorâtă.

- Dacă nu știi ce vrei să faci, ce-ar fi să deschizi o cafenea aici, în livada noastră de cocos? Acum e la modă. Avem teren, deci nu e nevoie să închiriem sau să cumpărăm nimic. Eu îți pot împrumuta banii pentru început. Când începi să ai profit, mi-i returnezi.

- Tu vrei să-mi propui așa ceva, unui om care nici măcar un câine n-ar mânca ce gătește?

- Angajezi pe cineva, e simplu. Iar tu doar te ocupi de administrare, exact cum ai învățat. Poți vinde și produsele din livadă, pe care mama ta le prepară. E o oportunitate.

- Dacă ideea e așa de bună, de ce nu o faci tu?

- Kirin! Eu încerc să te ajut să-ți găsești un rost, pentru numele lui Dumnezeu! Ai ajuns la o vârstă la care nici câinele nu te mai linge pe fund, și tot ai nevoie de tata să te sfătuiască și să te învețe.

- Dar și acum muncesc pentru livada ta, nu?

- Muncești? Repetă Kanchit, ridicând o sprânceană. Faci niște rapoarte de venituri și cheltuieli la sfârșitul lunii și duci dulciurile la magazine din oraș de trei ori pe săptămână. În rest, te plimbi, te distrezi cu prietenii... Asta numești tu „muncă”?

- Păi... da, exact, zise Kirin întâi cu glas scăzut, apoi ridicând vocea, considerând că tatăl său face prea mare caz dintr-un lucru minor.

- Dacă erai doar un angajat, nu fiul meu, te-aș fi dat afară din livadă din a treia zi!

- Deci asta e, vrei să mă dai afară? Răspunse fiul, ridicându-se în picioare și uitându-se direct la tatăl său, cu mâinile în șolduri, vizibil iritat.

- Dacă nu vrei să lucrezi aici, ar trebui măcar să cauți un loc de muncă în altă parte. Să trăiești cum trebuie, nu să stai toată ziua tolănit, lăsându-ți părinții să te întrețină.

- Tată, ai fost prea dur, știi asta?

- Știu! Și pot fi și mai dur dacă tot continui să lenevești în halul ăsta!

- O să-i spun mamei. Spuse Kirin și ieși furios. Însă Khranchit nu se putu abține și strigă după el:

- Da, du-te și spune-i mamei tale că taică-tu îți taie banii de buzunar și te dă afară de la muncă din grădină. Îți mai las doar un acoperiș deasupra capului!

- Tată! Kirin se întoarse spre părintele său, vizibil șocat. Mâna care era pe cale să deschidă ușa glisantă se opri. Ochii lui mari și rotunzi îl priveau pe bărbatul în vârstă cu reproș, iar după câteva clipiri păreau că se umplu de lacrimi.

- Nu te mai preface. Sunt tatăl tău de douăzeci și doi de ani. Crezi că nu-mi dau seama de actoria ta ieftină?

Buza subțire i se înclină nemulțumită. Niciodată nu reușise să-l păcălească pe tatăl lui. Pe lumea asta, singura care putea face față încăpățânării de bărbat ajuns la andropauză era doar mama lui, doamna Napa.

Cu acest gând în minte, Kirin se îndreptă către mama sa, în timp ce Khranchit oftă adânc și privi cum spatele unicului său fiu se îndepărtează tot mai mult.

Pentru un tată care și-a văzut copilul crescând pas cu pas, cum să nu-și dea seama că Kirin lucra în grădină fără tragere de inimă? Nu era ca și cum și-ar fi dorit cu tot dinadinsul să-și forțeze fiul să urmeze visul său. Doar că Khranchit gândea simplu: ca tată, nu-i putea oferi fiului un adăpost pentru tot restul vieții. Atât timp cât Kirin încă nu știa ce-i place și ce nu, nu trebuia să-și piardă vremea doar „respirând degeaba” în fiecare zi. Flacăra care arde în tinerii din ziua de azi risca să se stingă de tot, în zadar.

Cel mai bine ar fi ca Kirin să iasă în lume, să învețe și să-și găsească singur răspunsul. Tocmai când gândul i se încheie, telefonul mobil din buzunarul pantalonilor începu să sune. Pe ecran apăru numele apelantului: Phet Sis Phetchasak.

Numele prietenului său din copilărie, cu care crescuse împreună, reuși să-i alunge puțin din supărare. Totuși, îngrijorarea față de fiu era în continuare intensă, așa că atunci când răspunse apelului, vocea lui trăda o stare neliniștită.

📱(Vocea ta nu sună bine deloc, Chit), spuse Phet cu îngrijorare. Cariera de boxer, pe care o urmase în tinerețe și care îi adusese o medalie de aur la Jocurile Olimpice, îl făcuse pe Phet să deschidă în prezent o sală de box în Bangkok. Sala devenea tot mai cunoscută și mai prosperă, ceea ce însemna că Phet nu se mai întâlnea atât de des cu prietenul său Khranchit ca în trecut. De aceea, nu se putea opri din a se întreba dacă nu cumva prietenul său trecea printr-o problemă necunoscută.

📱- Tocmai m-am certat cu fiu-meu. Mă doare capul din cauza lui. Răspunse Khranchit, iar replica sa îl făcu pe Phet să răsufle ușurat, urmată de un hohot amuzat. Nu era pentru prima dată când prietenul său își vărsa oful legat de fiul unic. Mai mult, Phet îl văzuse pe Kheerin de când era doar un bebeluș și îl îndrăgea ca pe propriul nepot.

📱(Adolescenții sunt așa...), spuse Phet, care era și el tată și înțelegea prea bine situația.

📱- Al meu ar trebui deja să fie adult, oftă Khranchit.

📱[Și cum de te-a făcut să-ți pierzi răbdarea? A terminat facultatea cu onoruri, ți-a adus o diplomă de excelență. Ar trebui să fii mândru, nu?]

📱- N-a fost niciodată o problemă în privința studiilor, adevărat, dar de când a terminat școala... Răspunse Khranchit, dar nu-și mai găsi cuvintele. Dacă ar fi să-și exprime toate grijile și temerile legate de Kheerin, nu i-ar ajunge o zi întreagă.

📱(Atunci consideră că îl lași să se odihnească puțin. A studiat intens atâția ani. Abia acum a apucat...)

📱- Nici măcar nu a trecut un an de când se odihnește și tu deja îl presezi să-și caute de muncă?

📱- Mi-e teamă că o să se obișnuiască să stea acasă și n-o să mai vrea deloc să-și caute un serviciu, asta e.

📱-[ Copiii au gândirea lor. Noi, ca părinți, nu putem să-i forțăm în toate.]

📱- Ceea ce ai spus este corect, dar de aceea fiul tău nu s-a comportat într-un mod atât de îngrijorător.

📱-[ Si băiatul meu n-a fost atât de rece înainte , înainte să ajungă promotor de box.]

Phet se referea la Mawin, fiul său, care în prezent era un promotor de box, responsabil de organizarea luptelor și de selectarea luptătorilor pentru galele pe care le gestiona. Galele promovate de Mawin erau transmise live la televiziunea gratuită și atinseseră cote de audiență în topul clasamentelor, iar vânzările de bilete de la locul competițiilor garantau că nu ieșeau în pierdere niciodată.

📱- [De fapt, s-ar potrivi perfect. Acum fiul meu caută un asistent. E copleșit de muncă și aproape că n-are timp să respire. Asistentul anterior a plecat după ce s-a căsătorit și s-a mutat în străinătate. Acum trebuie să se ocupe singur de toate.]

📱- Și ce vrei să spui cu asta? întrebă Khranchit, nedumerit.

📱-[ Mă gândeam... poate lai putea lăsa pe Khun să încerce să lucreze cu el.]

📱- Să fie asistentul unui promotor de box, vrei să spui? întrebă Khranchit, pentru a se asigura că înțelesese bine.

📱-[ Da. În principal, l-ar ajuta pe Mawin. Oricum, cei doi sunt ca frații. Au crescut împreună, așa că n-ar trebui să fie probleme să lucreze unul cu altul.]

📱- În mod normal, Mawin îl place pe Khun, dar dacă trebuie să și lucreze împreună... nu pot garanta cât de mult îl va putea ajuta fiul meu.

📱-[ Consideră că e o ocazie pentru Khun să învețe. Fiul meu nici nu a anunțat oficial că angajează un asistent. Nu prea are încredere în alții. Cu cel dinainte a lucrat ani de zile până să ajungă să-l creadă pe cuvânt. Dar dacă e Khun, sunt sigur că ar fi de acord imediat, fără să-l mai intervieveze.]

📱- Înainte să mă întrebi pe mine, n-ar fi mai bine să-l întrebi întâi pe fiul tău?

📱- [Mawin n-o să refuze. Ba mai mult, probabil abia așteaptă ca Khun să vină și să-l ajute. Problema e fiul tău – va vrea să vină la sala mea de box sau nu]?

Khranchit rămase tăcut o clipă, gândindu-se. Sala de box a prietenului său, Sit Phetsak, era una dintre cele mai mari și mai renumite din țară, formând de-a lungul anilor numeroși luptători de succes. Iar renumele lui Mawin ca promotor era la fel de impresionant precum cel al tatălui său. Așadar, dacă avea să-l trimită pe Khun să învețe acolo, de la cineva pe care îl respecta ca pe un frate mai mare, ar fi fost o ocazie excelentă.

Totuși, exact cum spusese și Phet...

Khun... sigur n-o să accepte cu una, cu două.

Dar dacă dorea cu adevărat ca fiul său să-și ia zborul singur, fără să mai stea sub aripile părinților, atunci Khranchit trebuia poate să fie pregătit să-și înfrângă inima de tată, doar ca Khun să înțeleagă că, atunci când tatăl său se hotărăște să fie ferm, nu e deloc de glumă.