Capitolul 1

 Sunetul amețitor al aparatelor medicale răsuna în salon, un ritm constant ce părea să țină loc de bătăile neregulate ale inimii sale. Thanu respira cu dificultate, fiecare inspirație fiind greoaie, ca și cum aerul refuza să îi umple plămânii complet. Mintea îi era încețoșată, încă afectată de efectele supradozei, iar corpul îi părea străin, greu și lipsit de vlagă.  

Lumina puternică a lămpilor de deasupra îl făcu să închidă instinctiv ochii, dar durerea surdă din tâmple și greața care îi tulbura stomacul îl obligară să rămână treaz. Unde era? De ce era aici? Încercă să-și amintească momentul în care totul devenise un haos, dar gândurile îi erau încă împrăștiate.  

O voce blândă se auzi în apropiere. O asistentă cu o expresie îngrijorată îi verifică perfuzia, iar apoi, cu ton calm, întrebă:  

- Cum te simți?  

Thanu încercă să răspundă, dar gâtul îi era uscat, iar cuvintele îi rămâneau blocate în piept. Tot ce reuși să facă fu să-și miște ușor capul, semn că o auzise.  

Cioc, cioc.  

O bătaie ușoară în ușă îl făcu să tresară, iar privirea i se îndreptă cu greu spre intrare. Ușa salonului se deschise încet, iar o siluetă familiară apăru în cadrul acesteia.  

- Thanu…  

Vocea tremurată a prietenului său îi străpunse ceața minții, aducând cu ea un val de emoții pe care nu era pregătit să le înfrunte. Îl privi apropiindu-se, ochii săi trădând o îngrijorare profundă.  

- Ce-ai făcut, Thanu?  

Întrebarea rămase suspendată în aer, mai grea decât liniștea care se lăsase între ei.

FLASHBACK

Lumina soarelui ardea puternic, proiectând umbre lungi pe podeaua din lemn a casei. Thanu, un băiat firav de doar opt ani, își strângea genunchii la piept, ascuns după canapeaua veche din sufragerie. Încerca să nu scoată niciun sunet, dar inima îi bătea atât de tare încât era sigur că și părinții lui o puteau auzi.  

- Dacă ar fi fost un copil normal, n-am fi avut problema asta! se auzi vocea ascuțită a mamei sale.  

- Nu e vina lui că s-a născut așa! răspunse tatăl, furios, dar cu un soi de oboseală în glas.  

Cuvintele îi pătrunseră în suflet ca niște ace reci. Nu era un copil normal. Știa asta. Nu putea citi la fel de repede ca ceilalți, cuvintele i se amestecau și păreau să danseze pe pagină. Iar atunci când încerca să vorbească, cuvintele nu veneau deloc sau ieșeau stricate, greșite. Își amintea bine cum toți râseseră de el când încercase să citească cu voce tare în fața clasei. Învățătoarea încercase să-l ajute, dar la final, tot eșuase.  

Repetase clasa a doua. Un eșec total. Mama lui nu-l iertase pentru asta, iar tatăl său părea tot mai absent. În cele din urmă, divorțul devenise inevitabil. Mama lui s-a recăsătorit, iar pentru prima dată, cineva l-a privit altfel decât cu dezamăgire. Tatăl său vitreg nu l-a privit niciodată ca pe o povară. Spre deosebire de mama lui, care nu pierdea nicio ocazie să-i amintească cât de nedorit fusese, noul său tată i-a zâmbit și l-a strâns în brațe fără ezitare.  

Dar căldura aceasta nu a durat mult. În curând, în familia lor a apărut un alt copil. Fratele său vitreg. Un copil perfect, cel puțin în ochii mamei lor. Spre deosebire de Thanu, nu avea probleme la școală, era sociabil, iubit de toți și, cel mai important, era "dorit". Pentru Thanu, lucrurile au devenit și mai grele. Mama lui îl vedea acum ca pe o greșeală de care trebuia să scape. Și, într-un final, a găsit soluția perfectă: l-a trimis departe, la bunica lui, într-un sat izolat din provincia Phayao. Acolo, copilul firav, cu dificultăți în vorbire și anxietate, a fost lăsat să se descurce singur.  

Anii au trecut. Oamenii din sat îl priveau mereu ca pe un străin, iar bunica lui, deși nu-l alunga, nici nu-l iubea. Îi oferea doar strictul necesar. Crescând fără afecțiune, Thanu a învățat să-și ascundă emoțiile, să nu mai aștepte nimic de la nimeni.  

Când a ajuns adolescent, s-a întors în Bangkok, unde a fost înscris la o școală obișnuită. Încă se lupta cu cititul, încă îi era greu să comunice, dar cel puțin era departe de satul acela rece.  

Apoi l-a întâlnit pe el. Un bărbat frumos, carismatic, care l-a privit altfel decât o făcuseră ceilalți. În ochii acelui om, nu era un eșec, nu era o greșeală. Pentru prima dată, cineva îi acorda atenție.  

Și așa, disperat să scape de tot ceea ce l-a apăsat o viață întreagă, Thanu a luat o decizie impulsivă. S-a mutat cu acel bărbat după doar două luni. Nu știa exact ce însemna asta, nu știa dacă era iubire sau doar nevoia de a aparține cuiva. Tot ce știa era că nu mai putea rămâne acasă.  

Dar realitatea avea să-l lovească mai tare decât s-ar fi așteptat.

Thanu se agăța cu disperare de singura fărâmă de afecțiune pe care o primise vreodată. Bărbatul acela era mai în vârstă decât el, fermecător și sigur pe sine. Îl făcea să se simtă văzut, dorit. Îi spunea că e special, că merită mai mult decât ce a avut până acum. Și poate că era o minciună, poate că era doar ceva ce Thanu voia să audă, dar se lăsă prins în acele cuvinte, în acea iluzie.  

Când Thanu l-a cunoscut pe Jirapat, avea doar 19 ani și era un elev tăcut, cu note mediocre și un viitor incert. Îl cunoscuse într-o spălătorie auto unde lucra part-time. Jirapat, cu ochii lui întunecați și zâmbetul plin de încredere, păruse un prinț coborât dintr-o lume la care Thanu nu avea acces.  

- Ce faci un băiat atât de frumos într-un loc ca ăsta? întrebase bărbatul, lăsându-și ceașca de cafea jos.  

Thanu, luat prin surprindere, roși ușor și dădu din umeri.  

- Muncesc...

Ai nevoie de bani? Sau doar cauți un loc unde să fii ignorat?  

Fusese prima persoană care observase cât de mult se ascundea.  

A fost de ajuns ca Thanu să se îndrăgostească nebunește.  

Două luni mai târziu, se mutase deja cu Jirapat. Totul părea perfect. Bărbatul îl alinta, îi spunea că este frumos, că merită iubire. Îi oferea un loc unde să se simtă în siguranță. Însă, cu timpul, lucrurile s-au schimbat.  

Jirapat începuse să bea. La început, doar ocazional, după muncă. Dar cu timpul, alcoolul devenise parte din rutina zilnică.  

- Nu e nimic, iubitul meu. Doar o bere, ca să mă relaxez.

Însă berea s-a transformat în whiskey, iar whiskey-ul s-a transformat în furie.  

Prima palmă a venit într-o seară banală. O ceartă stupidă despre cine ar fi trebuit să spele vasele. O palmă rapidă peste față, atât de neașteptată încât Thanu nici măcar nu simțise durerea pe moment.  

- Îmi pare rău, iubitul meu... murmurase Jirapat, mângâindu-i obrazul roșu. 

- Nu se va mai întâmpla.

Și Thanu îl crezuse. Dar s-a mai întâmplat. Din când în când, o palmă. Apoi, împingeri. Apoi, lovituri. Apoi, o viață întreagă de durere. Jirapat incepuse sa lucreze până noaptea târziu si frecventa barurile de noapte. 

În cei 16 ani cât au fost împreună, Thanu și Jirapat au înfiat doi copii. Thanu i-a iubit mai mult decât orice. Ei erau singura lui alinare, singura dovadă că mai exista bunătate în viața lui.  

Însă, în tot acest timp, violența a devenit o rutină.  

Thanu mergea la muncă purtând haine groase chiar și în zilele toride, acoperindu-și vânătăile. Când colegii îi puneau întrebări, răspundea mereu la fel:  

- Sunt doar răcit. Îmi este frig.

Folosise tone de fond de ten pentru a-și ascunde rănile de pe față. Dar nimic nu putea acoperi rănile din suflet.  

Și apoi, a venit acel weekend. Copii erau plecați într-o tabăra de antrenament la fotbal. 

Weekendul în care a înțeles că dacă nu pleacă, va muri.  

"Weekendul în care moartea a bătut la ușă" 

Vineri seara. 

Jirapat intrase pe ușă cu mirosul de alcool răspândindu-se înaintea lui. Mersul îi era legănat, iar privirea încețoșată. Thanu, așezat pe canapea, strânse marginea bluzei între degete. În astfel de moment, știa că trebuie să stea tăcut. Dar chiar și așa, pericolul venea fără avertisment.

- Thanu! vocea lui Jirapat răsună tăios. - Unde ești?

Thanu se ridică încet, încercând să-și păstreze calmul.

- Sunt aici, răspunse el, vocea tremurând ușor.

- Mâncarea unde e? Nu mi-ai pregătit nimic? Am avut o zi de rahat și vin acasă să găsesc casa goală și un iubit inutil?

Thanu înghiți în sec.

- Nu știam când ajungi... pot să-ți încălzesc ceva acum.

Se îndreptă spre bucătărie, dar mâna grea a lui Jirapat îl apucă de încheietură, smulgându-l din loc.

- M-am săturat de atitudinea asta a ta! Nu știi decât să taci și să te prefaci că nu vezi ce se întâmplă!

- Te rog, Jirapat...

Dar rugămintea nu avu efect. Palma lui Jirapat îl lovi cu forță peste obraz, făcându-l să se dezechilibreze și să se sprijine de perete. Durerea izbucni instantaneu, dar mai dureros era gustul familiar al umilinței.

- Data viitoare să te gândești înainte să mă faci să aștept, spuse Jirapat, luându-și o sticlă de pe masă și înghițind din ea fără ezitare.

Thanu nu mai spuse nimic. Se obișnuise cu asta.

- Ți-ai închipuit că poți să mă ignori?

Nu apucase să răspundă, căci palmă brutală la izbit peste față.

- Te rog, Jirapat...

- Ești al meu, Thanu. AL MEU!

Îl trântise pe podea, începuse să-l lovească. Lovituri, cuvinte dure, amenințări.

Sâmbătă.

Rănile încă îl dureau când s-a trezit. Dar Jirapat nu terminase.  

- Nu mai poți să fugi de mine, știi asta, nu?

Jirapat napusteste asupra sa rupandui hainele si efectiv violand-ul. 

Apoi, a apărut cu un cuțit.  

- Poate că trebuie să te învăț o lecție. 

Îi zgâriase brațele, îl rănise doar atât cât să-i vadă suferința.  

Dar cea mai mare durere a venit Duminică noaptea.  

Jirapat, într-un acces de furie, l-a târât pe scări și l-a împins.  

Thanu s-a prăbușit, lovindu-se puternic, simțind cum fiecare os îi protesta la impact.  

Dar, într-un miracol, a supraviețuit.  

Când Jirapat s-a dezechilibrat și a căzut câțiva pași în spatele lui, Thanu a înțeles că aceea era șansa lui.  

A fugit.