Capitolul 12

 Bucla 9-Doctor... Doctore...

 O voce blândă mi-a răsunat în ureche în timp ce cineva îmi scutura ușor umărul. Mi-am deschis încet ochii. Primul lucru pe care l-am simțit a fost mirosul slab de antiseptic, urmat de sunetul constant al monitorului EKG. M-am ridicat cu mișcări lente, așezându-mă pe marginea scaunului cu fața în jos. Am privit în tăcere corpul întins pe pat din fața mea pentru câteva clipe, apoi m-am întors către asistenta care mă trezise.

-Am... am dormit mult?

-Nu prea mult. Doar vreo zece minute. Ne întrebam dacă ar fi bine să-l trezim pe doctor sau nu, spuse ea cu un zâmbet cald.

Purta uniforma clasică de asistentă, peste care avea un halat lung albastru. Uniforma Secției de Cardiologie (CCU). Faptul că îmi sprijinisem mâna peste cea a pacientului arăta clar că nu voiam să-l părăsesc.

-Doctore, nu doriți să vă odihniți în camera destinată medicilor? Ar fi bine să mergeți cu ceilalți rezidenți care sunt de gardă.

-Ah. Da... Ar trebui să merg.

I-am dat drumul mâinii lui cu un gest brusc, ducându-mi dosul palmei la nas, încercând să-mi ascund ezitarea, apoi m-am ridicat în picioare. Am aruncat o privire la monitorul EKG, la valorile sanguine, și i-am verificat din nou pulsul și tensiunea arterială, doar ca să fiu sigur înainte de a ieși din salon. Mi-am scos telefonul din buzunar ca să verific ora. Era 03:50 dimineața, 19 martie. Se crăpa de ziuă.

Am ieșit pe ușa secției CCU, în timp ce în spatele meu se auzea forfotă și voci în șoaptă.

-Ăla nu era iubitul doctorului de la Urgențe?

-Așa cred. Săracul doctor... Din câte am înțeles, el l-a adus și l-a îngrijit toată noaptea.

🔹️Dacă vreți să bârfiți, măcar așteptați să se închidă ușa, nu?

M-am îndreptat spre lift, am apăsat butonul de coborâre și am privit afișajul etajelor cu un nod în gât și emoții amestecate. Cele patru ore din urmă fuseseră mai obositoare decât tot anul trecut la un loc.

Când Tol a fost adus la Urgențe, eram cu el pe defibrilator, încercând să-i controlăm tahicardia care ajunsese deja la 200 de bătăi pe minut. După ceva timp, ritmul i-a revenit la normal. Dar era prea slăbit ca să se trezească. I s-a pus un tub endotraheal și am așteptat să vină cardiologul pentru evaluare, ca să poată fi transferat la CCU. Inima lui Tol s-a oprit o dată. Noroc cu Sing, care a reușit să-l resusciteze. Eu, între timp, am fost tras de asistente afară din salon pentru că începusem să-mi pierd mințile și țipam.

Tol a fost mutat la CCU abia când starea lui s-a mai stabilizat. Părinții lui N’Tol veniseră imediat după ora 2 să-l vadă. Eu am stat în spatele postului de asistență, supraveghindu-l de la distanță, până când părinții s-au dus să se odihnească. Atunci m-am apropiat, i-am luat mâna și am stat acolo, uitându-mă la fața lui.

Fața lui nu mai era plină de sânge, ca înainte.

Dar inconștiența și tubul de respirație erau încă acolo.

În mintea mea, se ciocneau două dorințe: o parte din mine voia să reseteze tot ce s-a întâmplat și să repare greșelile. Cealaltă parte voia să continue acest ciclu, cu speranța că Tol va trăi , chiar dacă nu va fi 100% recuperat, mai trebuia oricum evaluat de neurolog.

Dar eu trebuia să dorm mai întâi, să văd ce se va întâmpla și dacă totul se va reseta, atâta timp cât Tol nu moare. Am intrat în lift, intenționând să cobor până la Urgențe să iau niște medicamente. Probabil o doză puternică de somnifere, altfel n-o să reușesc să adorm în noaptea asta.

-Ajutor...

-Ajutor...

Am auzit vocea unei femei tinere, venind din depărtare, chiar în timp ce un băiat de unsprezece ani construia un castel de nisip alături de tatăl său. Tatăl băiatului s-a ridicat și a privit în direcția din care veneau țipetele disperate.

-Ce se întâmplă? A întrebat el, iar băiatul s-a ridicat și el, cu o neliniște vizibilă în priviri. O femeie alerga spre tatăl său. Băiatul a recunoscut-o imediat , era o mătușă, o prietenă apropiată a mamei lui.

-Casa mea... a căzut în apă, doctore Tul... P’Oat mi-a salvat copilul, dar el e încă inconștient... Vino repede să-l vezi!

Mătușa i-a apucat tatălui mâna cu disperare, ochii ei roșii de plâns. Băiatul și-a mărit ochii de spaimă.

-A... a căzut în apă?!! A izbucnit el în plâns, apoi a fugit spre mare, ignorând strigătul tatălui care-i cerea să se oprească.

Ceea ce a văzut i-a tăiat răsuflarea: un băiețel de aproximativ cinci ani zăcea inconștient pe nisip. Tatăl copilului stătea lângă el, ud până la piele, tremurând și încercând cu disperare să-l trezească, dar fără să știe exact ce să mai facă.

-Toți ne jucam împreună atunci... a șoptit băiatul cu vocea tremurândă. Apoi l-a văzut pe tatăl său — sau mai bine zis, pe doctorul Tul — grăbindu-se spre copilul inconștient, dezbrăcându-l rapid de tricou pentru a-i acorda primul ajutor.

Sentimentul pe care l-am avut după ce m-am trezit a fost ca și cum mă înecam. M-am trezit speriat, cu șoseta pe jumătate scoasă, iar Sibra, pisica mea, mi-a sărit pe piept , cum face în fiecare dimineață, servindu-mi drept ceas deșteptător încă din liceu.

M-am ridicat cu greu din pat, cu o senzație apăsătoare și o durere de cap sâcâitoare , probabil de la efectul pastilelor care m-au ținut adormit atâtea ore. Am visat un episod care pare că s-a întâmplat cu adevărat, cândva demult. Îmi amintesc vag că atunci când aveam cinci ani, părinții mei m-au dus într-o excursie pe o insulă din sudul Thailandei. Acolo s-a petrecut un accident, dar nu-mi mai amintesc detaliile.

Am apucat telefonul și m-am uitat la ecran. Era ora 07:00 dimineața, 19 martie , ziua de după internarea lui Tol la Urgențe.

Am apăsat de mai multe ori pe ecran, în stare de confuzie. Faptul că mi-l amintesc pe Tol imediat înseamnă un singur lucru: azi nu este începutul unui nou ciclu. Timpul merge mai departe, în mod normal.

S-a terminat. Bucla aia nenorocită s-a încheiat.

Dar nu simt nici măcar o urmă de bucurie.

A trebuit să-mi târăsc corpul, care încă nu se trezise complet din cauza lipsei de somn și a somniferelor, și să merg la muncă pentru tura de la ora 8, în locul lui Ai’Sing, care îmi ținuse locul noaptea trecută.

Când am intrat pe ușa Departamentului de Urgențe, toți doctorii și asistentele s-au întors brusc spre mine și au încremenit. Nimeni nu mai spunea nimic. Am mers în liniște spre vestiar, mi-am dat jos jacheta scurtă și mi-am pus uniforma albastru închis.

Când am ieșit, o fată cu părul ciufulit și buzele palide (probabil pentru că uitase să-și dea cu ruj) se îndrepta spre mine. Era N’Kung, rezidentă în anul doi. Lucrase în tura de după Sing, deci fusese martoră la tot ce se întâmplase în noaptea aceea.

-Ești bine, P’Tin? Întrebă Kung cu o expresie îngrijorată.

-Cum este el?

-E stabil.

Am inspirat adânc.

-Lasă-mă singur și ocupă-te de ceilalți pacienți.

-Cazurile mele n-au fost foarte numeroase, doar două au mai rămas. Un tânăr beat, a fost implicat într-un accident , i-a fost lovită mașina și a căzut pe umăr. Umărul îi era deplasat spre înainte. Acum a fost deja reajustat și am trimis la radiografie pentru reexaminare. Celălalt caz e un bărbat de 80 de ani, cu boli cronice , diabet, hipertensiune, colesterol mare , și cu gură ușor strâmbă. Brațul și piciorul stâng erau slăbite. I-am făcut un CT și a ieșit ischemie cerebrală. Tocmai a fost chemat pentru prescrierea medicației.

Am dat din cap, înțelegând. Pentru prima dată în multe zile, vedeam pacienți pe care nu-i cunoșteam.

-Bine, mulțumesc mult. Poți merge să te odihnești.

Kung a încuviințat. Părea mai obosită decât de obicei, probabil din cauza turei de noapte.

-Atunci te las. Spuse ea, întorcându-se și căscând, apoi dispărând direct spre camera de repaus.

M-am uitat la colegii mei din jur , doi interni și Pong, un medic rezident mai tânăr. Astăzi, echipa era formată numai din băieți.

-Ați primit destule gărzi diverse, nu? Am spus, încercând să revin la acel „Tin blând”, chiar dacă nu eram complet acolo. Dar nu conta.

 — Dacă apare ceva, întrebați-l oricând pe P’Gap sau pe P’Pong. Hai, la treabă.

-Hipoxia cerebrală apare atunci când inima se oprește, a spus profesorul Pot, afișând pe ecran radiografia cerebrală a lui Tol. L-am întâlnit pe neurolog imediat după ce la-m vizitat pe N’Tol, așa că am profitat de moment ca să întreb.

-Din ce văd, situația nu e gravă, dar e greu de spus cât de mult își va reveni. Trebuie să mai așteptăm. Poate îi facem din nou un EEG.

Am privit ecranul cu tristețe. Profesorul Pot m-a bătut ușor pe umăr.

-Am auzit vestea. Fii tare. Am trecut prin situații mai grele și tot am reușit să mă ridic. Cu cât cei dragi sunt aproape de pacient, cu atât se va recupera mai repede. Dacă simte prezența celor dragi, creierul răspunde altfel.

Mi-au tresărit sprâncenele când am auzit acele cuvinte de încurajare. Zvonul că aș fi iubitul lui N’Tol probabil ajunsese peste tot. Faptul că l-am adus personal aici sigur a adăugat „dramă” poveștii.

-Nu sunt...

 — Oh, salut, P’Tuu!

Profesorul nici nu mi-a mai ascultat explicația. S-a întors imediat și a salutat-o pe asistenta-șefă de la Resuscitare. Am oftat și m-am îndepărtat de la biroul asistentelor, îndreptându-mă direct spre patul lui N’Tol, lângă geam.

Am tras un scaun și m-am așezat lângă el, privind chipul lui Tol, care dormea în continuare liniștit. Tol o să-și revină mai repede dacă persoana pe care o iubește e lângă el, nu-i așa?

Atunci… unde e N’Mai?

Am alungat repede gândul negativ. Poate că N’Mai l-a vizitat în timp ce eram eu în tură. I-am aranjat cămașa mototolită, am reglat perfuzia care părea deplasată și m-am asigurat că ventilatorul funcționa corect.

Poate asta mă face să mă simt mai bine. Mă simt în largul meu când îngrijesc pe cineva. Mai ales pe cineva care înseamnă mult pentru mine.

Telefonul a vibrat în buzunar. L-am scos și am răspuns.

-Ce e, doctore Tul?

-Salut, doctore Tin, răsună o voce puternică, plină de energie.

-Ești la muncă?

-Nu sunt. I-am zâmbit.

Tata și cu mine obișnuim să ne vorbim așa, încă de când am intrat la Facultatea de Farmacie. Tatăl meu e un medic generalist cu experiență , poate face orice, de la obstetrică la asistență chirurgicală. A fost directorul unui spital comunitar timp de 20 de ani și e idolul tuturor. Acum, Dr. Tul e un „rege pensionar”, dar în inima mamei rămâne pentru totdeauna „soțul perfect”. Din când în când, tot mai merge prin sate, să vadă cum mai stau oamenii.

Singura rană din inima lui rămâne pierderea primei fiice. Poate că asta l-a și determinat să devină medic și, indirect, să mă inspire și pe mine să merg spre medicina de urgență.

-În cazul ăsta, trimite-mi PDF-ul ăla pe care te-am rugat. Încă nu l-ai trimis.

Tata vorbea mereu pe un ton autoritar, ca și cum ar comanda o unitate întreagă.

-Aoleu, am uitat! Sunt ocupat. M-am aplecat spre mâna lui Tol ca să-i așez corect senzorul de la oxigen, care alunecase de pe deget.

-De ce vorbești așa oficial?

-Sunt la telefon în timp ce verific pacientul. Dacă pacientul află că vorbesc cu tatăl meu, s-ar putea să nu fie tocmai bine.

-Eh, dacă vorbești așa tare, cred că pacientul a auzit tot.

-Serios?

Râse tata. Am dat din cap resemnat. Acum înțeleg de unde am moștenit simțul umorului.

-Să nu uiți să-mi trimiți fișierul ăla, doctore Tin. Tata n-a mai făcut un update de cunoștințe de o grămadă de timp, memoria mea e tot ce mă ține în viață. Vai de pacienții care trebuie tratați cu informații de acum 10 ani!

-Da, da, ți-l trimit diseară. Acum sunt ocupat.

-Bine, doctore Tin... Am fost gata să închid, dar tata a continuat.

-Am auzit că fiul lui mătușa Pang și al lui unchiul’ Oat e tratat la spitalul unde lucrezi tu doctore Tin, nu?

Am încruntat sprâncenele la auzul celor două nume necunoscute.

-Cine sunt mătușa Pang și unchiu’ Oat?

-A, da... E de mult. Probabil nici nu-ți mai amintește. Mătușa Pang era cea mai bună prietenă a mamei tale. Mergeam împreună la mare. Pe atunci, aveai doar 10 ani. Mătușa Pang avea și ea un băiețel. Apoi s-au mutat în Bangkok și n-am mai ținut legătura.

Am deschis ochii mari și m-am întors să mă uit la fața lui Tol.

-Băiatul ăla... a fost aproape să se înece?

-Exact. Tata l-a ajutat. A stat în spital vreo trei zile, sub supraveghere. Tata râdea atât de tare, că m-am strâmbat și m-am întrebat ce putea fi atât de amuzant.

-Pe vremea aia, Tin era înnebunit după el, că era frumușel ca o fetiță. Când l-au salvat, Tin a fost devastat că n-a reușit să aibă grijă de el cum trebuia. Și cum s-a trezit, m-a tras de mână și m-a dus să facem pomană la templul de lângă mare.

Inima a început să-mi bată din ce în ce mai tare.

-Cred că... m-a impresionat destul de tare momentul ăla...

-Ții minte că m-ai tras de mână și m-ai dus la statuia veche a lui Buddha, pe care localnicii o considerau sacră, și ai spus... Tata râdea din nou.

-Protejează-l până se căsătorește! Noi abia am reușit să vă despărțim la timp!

Aproape că m-am înecat cu aerul când tata a zis asta.

-A, dar vorbesc de mult... În fine, ideea e că bebelușul despre care vorbim e acum un tânăr. Doctore Tin, uită-te bine, poate chiar ai în grijă un pacient tânăr, poate pe ventilație. Dacă e așa, ar trebui să fie în Terapie Intensivă sau CCU.

Mâinile îmi tremurau incontrolabil. Privirea mi-a fugit din nou spre chipul lui Tol.

-Tată... cum îl cheamă?

-Îmi amintesc doar porecla lui. Stai puțin, întreb din nou. Are o poreclă drăguță...

Inima mea bătea deja atât de repede, că parcă sărea din piept.

-Tol. A răspuns tata. Îl cheamă Tol.