Epilog 2

Rati încremeni, cu gura întredeschisă și ochii mari. Theerathorn trebuie să fi ales acele cuvinte ca să scape de vigilența oamenilor tatălui său. Inelul – același inel de logodnă schimbat la nunta lui Nai Kui, simbol al inimilor lor unite – îi fusese acum înapoiat. „Un nou proprietar”, scrisese, ca și cum ar fi fost deja înlocuit.

Nu se putea...

Rati, cu mâinile tremurânde, începu să răscolească toată casa. Belle îl urmărea speriată, văzându-și fratele prăbușindu-se în lacrimi și amestecând totul cu disperarea unui nebun. Nu i-a răspuns la nicio întrebare, dar ea înțelesese deja: tatăl le ascunsese scrisorile.

– Mamă... 

Ca un copil rătăcit, Rati se repezi în camera mamei, refugiul său atunci când nu mai putea. A scotocit sertar după sertar, iar Belle i-a sărit în ajutor. În cele din urmă, au găsit cutia veche, ascunsă printre lucrurile păstrate cu grijă de Khunying Rung.

Când ridicară capacul, sute de plicuri neatinse se revărsară. Rati rupse unul, apoi altul, fără să le pese de hârtia împrăștiată. Lacrimile îi înnegurau vederea, dar citi cuvinte scrise cu dor arzător, unele în thailandeză, altele în franceză: declarații de iubire, povești despre zilele trăite departe, griji, detalii minuscule, ca și cum Theerathorn ar fi vrut să-i împărtășească fiecare respirație.

Nu exista reproș. Doar așteptare, dorință și rugămintea de a se revedea.

Cu fiecare rând, inima lui Rati se strângea tot mai tare. Își duse mâna la piept și se prăbuși, zvârcolindu-se ca și cum inima i s-ar fi rupt. Belle, neputincioasă, plângea alături de el.

Una dintre scrisori spunea:

„Dragul meu Rati,

Nu știu de ce ai dispărut așa. Inima mea e neliniștită, rugându-se să fii bine.
Dacă citești asta, vino înapoi la Siam. Am nevoie de tine. Bunica a cerut regelui să-mi aranjeze o căsătorie regală. Nu credeam că vor îndrăzni să mă forțeze...
Rati, ești singura mea putere. Nu mă lăsa singur.”

Rati strânse scrisoarea, apoi scoase un țipăt sfâșietor, răsunând prin casă ca un animal rănit.

– Phi Thee! 

Plânsul lui era atât de violent încât Belle își puse mâna la gură, tremurând. Dar nimic nu-i putea domoli durerea. Smulgea scrisoare după scrisoare, le citea printre lacrimi, apoi le rupea, strigând, până când camera deveni un ocean de hârtii sfâșiate.

Lutin, intrând, găsi casa răsturnată. Lacrimile și țipetele fiului său îl izbeau ca lovituri de sabie. Belle sări să-l protejeze pe fratele ei, implorându-l din priviri să nu-l certe.

Dar Lutin rămase nemișcat. Își închise ochii o clipă, apoi se întoarse încet, plecând fără un cuvânt.

Ultima scrisoare, tremurând în mâinile lui Rati, spunea:

„În a treisprezecea noapte a lunii a zecea, îmi voi pierde demnitatea. Dar te voi aștepta, zi și noapte.
Dacă citești asta, să nu crezi că te-am părăsit. Te voi iubi, Rati, până în ziua morții mele.
Îți întorc inelul nu ca să te rănesc, ci ca să nu uiți niciodată: te aștept.”

Rati plânse până când se prăbuși, epuizat. Nimeni nu îndrăznea să se apropie. Niciodată nu fusese văzut așa: distrus, irecuperabil.

Lutin reveni și îl găsi strângând scrisorile la piept, cu fața înecată în lacrimi. Se așeză lângă el și îi mângâie obrazul umed.

– Am greșit, Rung?  murmură, privind portretul soției plecate. 

– Ți-am încălcat dorința? 

Chipul femeii din tablou părea să-l privească cu blândețe, amintindu-i cuvintele ei: „Dacă se va îndrăgosti, nu lăsa nașterea să-i dicteze destinul.”

Rati, trezindu-se din semi-leșin, îl văzu. Scrisorile îi căzură din brațe, iar el șopti:

– Tată... 

Lutin nu spuse nimic. Doar îi acoperi obrazul cu palma și-l trase într-o îmbrățișare.

– Îmi pare rău... tată...  suspină Rati.

– Nu tu... Eu. Eu sunt cel care trebuie să-și ceară iertare... 

Buzele lui Rati tremurau, lacrimile curgeau din nou, dar tatăl îl strângea tare, mângâindu-i spatele.

– Îmi pare rău, fiul meu... băiatul meu drag... 

– Nu mai spune nimic... 

Și tot ce rămase în cameră fu sunetul plânsului lor împletit, amintind de o iubire frântă și de un tată care, prea târziu, își înțelegea greșeala.

După un timp petrecut alinându-și fiul, Lutin și-a văzut fiica intrând. Își deschise brațele și pentru ea, strângându-i pe amândoi la piept. Belle îl ținu strâns de mână pe Rati, incapabilă să găsească vreun cuvânt. Nu știa cât de grea era povara fratelui ei, dar înțelegea că iubea un bărbat – o iubire pe care lumea nu o accepta. Tatăl lor fusese atât de dezamăgit și rănit încât între ei se așternuse tăcerea. Și totuși, scrisoarea venită din Siam îi zdrobise din nou inima lui Rati.

– Tată, te rog, nu mai fi supărat pe Phi Ti. Are deja inima destul de frântă. 

– Promit că nu voi mai lăsa așa ceva să se întâmple. Cu niciunul dintre copiii mei, vocea lui Lutin era sinceră, și în privirea lui Belle se citi o ușurare neașteptată.

 – Acum, du-te. Ajută-l pe fratele tău să-și pregătească lucrurile. 

– Tată... Rati și Belle rămăseseră fără glas. Ar putea fi?

– Îmi pare rău, tată. Te rog... nu... 

Belle interveni repede, speriată: 

– Nu, tată, Phi Ti n-a vrut să citească scrisoarea pe ascuns sau să ia legătura cu cineva din Siam! 

– Nu-l trimit departe, – tăie Lutin, cu o fermitate ce închise orice protest. 

– Îl las pe Rati să plece în Siam să-și urmeze inima. Poate că e ultima dată, dar du-te cât încă e timp să-ți iei rămas bun. Și spune-i acelui tânăr... că îmi pare rău. Dacă nu eram eu, poate ați fi avut o șansă. 

Cuvintele tatălui se fixară în sufletul lui Rati ca un cuțit. Știa că poate fi prea târziu. Totuși, s-a urcat pe vas și a traversat oceanul, cu inima împovărată. Nu știa ce va spune, dacă vor putea să se privească fără rușine, sau ce expresie va găsi pe chipul lui Theerathorn.

El știa un singur lucru: că Theerathorn fusese mereu ferm și demn de încredere, pe când el însuși clacase la prima încercare. Theerathorn îndurase ani de compromisuri și dispreț, în timp ce el nu putuse suporta nici măcar un conflict cu tatăl său.

Dacă Phi Thee îl va certa, Rati era pregătit să tacă și să îndure.

Dar la sosirea în Siam, portul era pustiu. Niciun chip cunoscut nu-l aștepta. Rati luă o ricșă, trecu pe la consulat să-și ia lucrurile și merse direct la casa Suang Suralai. Scrise o scrisoare atentă și o trimise printr-un servitor către Khun Ruedee, sperând la o întâlnire.

Două zile rămâneau până la marea nuntă. Și totuși, în casă domnea o liniște stranie, de parcă nimic nu s-ar fi pregătit.

Ruedee, văzând numele expeditorului, ascunse imediat scrisoarea și se strecură afară, cu pași grăbiți. Se întâlni cu Rati într-un colț retras.

– Khun Luang,  îi șopti.

 – Veniți cu mine. 

Îl conduse la un mic restaurant, același unde Rati luase odată cina cu tatăl său și cu Florian. Acum, însă, totul era diferit.

Pe drum, Rati își amintea de cuvintele lui Theerathorn:

  „Singura persoană pe care o voi iubi până în ziua în care voi muri ești tu, Rati.”

O neliniște îi apăsă inima.

– Mamă Lek... ați primit vreodată vești de la Phi Thee? 

Femeia ezită, apoi spuse:

– La început, Khun Chai aștepta scrisorile dumneavoastră în fiecare zi. Dar, după un timp, s-a prăbușit. A vrut să demisioneze din funcția guvernamentală, dar familia l-a împiedicat. Bunica lui a insistat asupra căsătoriei regale, iar decretul e imposibil de refuzat. În cele din urmă, Khun Chai s-a schimbat. A devenit tăcut... și și-a scos chiar și inelul iubirii.

Rati simți că pământul îi fuge de sub picioare.

 – Și apoi? 

– Și apoi... în ziua când trebuia să meargă cu logodnica sa să-și aleagă ținuta, amândoi au dispărut. Nici azi nu au fost găsiți.

– Ce?! 

– S-au căutat peste tot, chiar și la Nonthaburi. Nimeni nu știe unde sunt. Și acum, toți sunt furioși. Dacă văd că v-ați întors, vă vor învinui pe dumneavoastră. Vă rog, plecați în Franța. 

– Nu!  izbucni Rati.

 – Trebuie să-l găsesc pe Phi Thee. Orice ar fi, trebuie! 

Mama Lek îl privi cu severitate. – Poate că aceasta este singura cale de a opri nunta regală și de a salva onoarea tuturor. E decizia lui. Nu-l forța să se întoarcă.

Rati tăcu. Cuvintele îi ardeau în minte: „Îmi voi ține promisiunea, chiar împotriva sorții.”

Poate că aceasta era alegerea lui Theerathorn. Și tot ce-i rămânea era să spere... că nu-l pierduse pentru totdeauna.