Epilog 1

– Îmi pare rău...

Cuvintele surorii mai mici nu ajunseră deloc la Rati. La auzul deciziei finale a tatălui său, simți cum inima îi era străpunsă; durerea ascuțită și profundă îl lovea ca un cuțit care rănea cu intenție, tăietură după tăietură, secându-i încet puterile.

Rati căzu la pământ, plângând necontrolat, lacrimile șiroindu-i pe față. Nu se gândea la o modalitate de a rezolva situația, nici la vreo explicație pe care să i-o ofere tatălui său. Mintea îi era goală, complet lipsită de gânduri.

În ultimele șase luni, Theerathorn se străduise cu sârguință să învețe franceza cu maestrul Christopher, știind că doar cei care stăpâneau limba urmau să fie trimiși în misiuni la ambasada siameză din Paris. Rati îi trimisese chiar și numeroase manuale pentru a-l ajuta să exerseze. În ultimele două scrisori, Theerathorn scrisese deja în franceză, pentru a-i arăta lui Rati hotărârea sa. Dar acum, totul fusese spulberat.

Singura scrisoare rămasă era cea pe care tatăl său o mototolise și o aruncase în acea zi. Rati o desfăcu, dar hârtia nu mai putea fi refăcută complet. Nu-i rămânea decât să o strângă la piept, ascunzând-o, cu teama că s-ar putea să nu mai primească niciodată alta.

Nu vor mai fi scrisori de la Theerathorn.

Așteptarea unei scrisori din Franța devenise o rutină pentru Theerathorn. Dar timp de trei luni nu primise nimic. Obișnuit cu răspunsurile întârziate ale lui Rati, mai așteptă. Însă în luna a șaptea nu mai putu suporta. Merse până la Nonthaburi și întrebă pe Mama Buanphan, căutând adevărul. Atunci descoperi că ambasada trimitea doar știri și scrisori din Siam către Rati, niciodată invers.

Mama Buanphan nu bănuise nimic; crezuse pur și simplu că nepotul ei voia ca scrisorile să fie gestionate prin consulat, așa că nu-i spusese nimic lui Theerathorn. Era convinsă că orice noutate i-ar fi împărtășit-o mai întâi lui Rati. Nici prin minte nu-i trecuse că lucrurile erau altfel. Neîndrăznind să întrebe direct consulatul, Theerathorn îl abordă pe Khun Christopher, dar acesta părea complet străin de situație și nu îi putu lămuri nimic. Totul părea ca și cum între el și Rati contactul se rupsese complet.

– Ce s-a întâmplat cu tine, micuțule? De ce te-ai schimbat atât de mult? 

Această problemă tulburătoare nu se referea doar la Rati, ci și la căsătoria aranjată, complicată și fără soluție. Mama Chao Ramritthirong nu accepta ideea ca fiul ei să renunțe la serviciul guvernamental și îl presa să-i spună motivul.

Theerathorn nu avu decât un singur răspuns: voia să plece în Franța.

Acest răspuns îi spuse tatălui său tot ce trebuia să știe. Nu era greu să înțeleagă cât de mult îl iubea Theerathorn pe Luang Rati Charupich. Totuși, drumul pe care fiul său dorea să pășească nu trebuia întunecat de astfel de probleme.

Își aminti limpede ziua în care persoana care îl înțelegea cel mai bine îi spusese:

– Știu că vrei să-ți trăiești viața alături de cel pe care îl iubești. Dar te-ai gândit vreodată cum v-ar afecta dacă acea persoană este...? Te-ai gândit cum v-ar putea răni? Nu numai pe tine, ci și pe cel pe care îl iubești. Tu ai putea pleca de aici, dar cum rămâne cu cei care rămân în urmă? Cei care ar trebui să suporte bârfele și criticile în locul tău? Ai fi împăcat? 

Theerathorn își lăsă capul în jos, întristat. Da, dacă ar fi ales să plece, s-ar fi răspândit zvonuri despre o aventură scandaloasă cu Luang Rati. Mulți ar fi crezut că fugise cu diplomatul francez. Aceste zvonuri ar fi fost ca ouăle aruncate de stâncă: imposibil de reparat.

Dar...

– Am luat o decizie, tată. 

Șambelanul ridică sprâncenele, privindu-și fiul.

– Casa Suang Suralai îl are pe Phi Dilok ca pilon, iar Nong Ying Bua este pe punctul de a se stabili. Thiwa și-a croit deja propriul drum. Eu doar... 

– Pur și simplu ești egoist!  Mama Chao Ramritthirong își trânti toiagul de pământ, răsunând puternic. 

– Te gândești numai la tine! Cum ai putut deveni atât de egoist, Theerathorn? După tot ce am făcut pentru tine, crescându-te până ai devenit cineva, împingându-ți cariera înainte, iar acum vrei să arunci totul la gunoi pentru acel băiat? De ce nu te gândești la tatăl tău? Ce le voi spune celorlalți?

– Atunci cui din Casa Suang Suralai îi pasă de mine, tată?  vocea lui Theerathorn era calmă, dar ochii îi erau plini de tristețe, străpungând inima tatălui său.

 – Îți mulțumesc că mereu ai oprit-o pe bunica să mă forțeze să mă căsătoresc când nu voiam. Toți știau că nu vreau, și totuși au insistat. Unde este empatia pentru mine?

– Gândește-te bine, Theerathorn. 

– Chiar dacă nu pot fi cu persoana pe care o iubesc în această viață, nu vreau ca nimeni să o înlocuiască, tată. Puteți continua să vă îndoiți de mine, dar lăsați-mă să rămân singur pentru tot restul vieții mele. Ar fi mai bine așa. 

– Și cum rămâne cu Ying Pha? Ce e în neregulă cu ea? Are tot ce ți s-ar potrivi. Să nu crezi că nu știu că i-ai netezit drumul către succes. Dar nu te-ai gândit niciodată la sentimentele ei. O femeie tânără ca ea trebuie să suporte reputația de logodnică abandonată, o viitoare văduvă. Crezi că e corect? 

– Asta nu a fost niciodată intenția mea. Dacă bunica nu ar fi implicat-o de la început... 

– Nu e timpul să dai vina pe alții!  vocea mamei Chao Ramritthirong tună din nou. Dacă nu ar fi aranjat ea logodna nepotului ei, Theerathorn nu ar fi ajuns în această situație. Nu ar fi existat zvonuri despre aventuri ilegale. Nicio femeie nu ar fi fost respinsă, nimeni nu ar fi trebuit să poarte o asemenea rușine. Dar acum... ce mai poți spune? 

– Mai devreme sau mai târziu, ministrul va cere aprobarea regelui pentru ca fiica lui să se căsătorească cu tine. Nu poți respinge această intenție a mea. 

– Tată...

– Fiți pregătiți. Când va veni acel moment, nu voi mai avea niciun cuvânt de spus. 

- De ce trebuia să fie așa?

Theerathorn încercase să-i explice lui Rati situația, dar răspunsul nu venise. Dispăruse în nori, lăsându-l cu temerea că Rati se resemnase și îl părăsise, așa cum se mai întâmplase. Sau poate că scrisorile sale nu fuseseră destul de clare, stârnind neînțelegeri. Neavând altă cale de a-l contacta, un gând fugar îl străbătu: nu doar el îl cunoștea pe Rati în Franța – mai era cineva care putea ajunge la el.

Astfel, Theerathorn scrise în grabă o scrisoare lungă, cerând ajutorul prietenului său drag, și anexă o alta, pentru Rati, dacă se ivea ocazia. Le sigilă și le trimise imediat ambasadei siameze, adresându-le Alteței Sale Regale Mai, sperând ca acestea să ajungă la destinație.

Pe de altă parte, Rati nu ardea de nerăbdare ca Theerathorn. Trăia ca un trup fără suflet. Lutin îi tăiase toate mijloacele de comunicare, iar chiar și atunci când Rati avea ocazia să fie vizitat de rude, tatăl dispunea ca oamenii lui să-l supravegheze. Într-un fel, asta îi aducea lui Rati o liniște amară, deși scrisorile venite din Siam nu îl menționau niciodată pe Theerathorn.

Nu știa câte scrisori soseau, nici nu întreba; știa că ar fi stârnit mânia tatălui. Nu-și învinovățea sora pentru cele întâmplate, ci pe sine, că nu își protejase mai bine comoara. Problema cu Theerathorn era deja complicată, iar acum totul părea o avalanșă de nenorociri. Îl sleia de puteri, trup și suflet.

Zi de zi, când se întorcea acasă, Rati se retrăgea fie în camera mamei sale, fie în biroul acesteia. Vorbea puțin, nu se mai juca cu Belle, ca și cum ar fi devenit un alt om. Fratele cel vesel și cald dispăruse, iar vinovăția apăsa pe inima lui Belle, care știa că ea stricase jocul frăției lor. Îl vedea adesea stând nemișcat în fața fotografiei mamei și nu putea face altceva decât să îl îmbrățișeze pe la spate, ca și cum își cerea iertare.

Schimbarea nu se opri la el. Chiar și Lutin devenise mai tăcut. Relația dintre tată și fiu părea acum una între un angajator și un subordonat. Dacă nu era vorba de muncă, rareori schimbau vorbe. Casa nu mai avea căldura de odinioară.

– Mamă, astăzi am avut onoarea să primesc o delegație de la ambasada siameză. Printre ei era un elev căruia îi predasem cândva. Am fost mândru să fiu martor la reușita lui. Ești mândră de mine, mamă?  rosti Rati, cu glasul încet, dar ferm. Pe măsură ce vorbea, vocea i se frângea.

 – Tata trebuie să fie atât de dezamăgit de mine, încât nu mă va ierta niciodată... 

Lutin, trecând prin cameră, se opri. Îl privi pe fiul său, apoi fotografia soției, și, cu capul plecat, își continuă drumul fără să rostească vreun cuvânt.

În acea zi, Rati îl cunoscuse pe Alteța Sa Regală Mai. Bucuria îi lumina chipul, prima oară după multe luni. Dar curând, melancolia îl învălui: imaginea lui Theerathorn îi apărea brusc în minte. Când Alteța Sa Mai îl invită la o discuție privată, Rati ezită și refuză politicos, fără să știe că făcea o greșeală.

– Phi Ti, e o scrisoare de la ambasadorul siamez. Pare urgentă... 

– Dă-i-o tatălui.

– Dar...

– Mă culc devreme. N-ai nevoie să-mi pregătești cina. 

Se ridică, privi fotografia mamei și ieși din cameră.

– Această scrisoare e în thailandeză  spuse Belle. 

– Tatăl s-ar putea să n-o înțeleagă.

– Oricum, nu vrea să o citesc.

– Dar... ar putea fi o scrisoare de la Phi Thee? 

Rati tăcu și se îndepărtă. Știa că ambasadorul nu aducea nimic urgent, îl văzuse chiar în acea zi. Dacă nu era de la el, putea fi de la Alteța Sa Mai, despre Theerathorn.

Cuvintele tatălui din acea zi îl urmăreau. Rati știa că, dacă se mai încumeta să-l contacteze pe Theerathorn, fie direct, fie indirect, risca să piardă pentru totdeauna tatăl și sora. Mai ales că nu era fiu de sânge, ci adoptat; să aducă rușine casei era de neiertat.

– Nu că nu mi-ar fi dor de tine, Phi Thee...  șopti, îmbrățișându-și genunchii, ascunzându-și lacrimile.

Degetele îi atingeau mereu inelul de logodnă, până când o bătaie la ușă îl smulse din gânduri.

– Belle?

– Tată. 

Rati se ridică precipitat, aproape împiedicându-se. Își șterse fața cu o cârpă, ascunzând orice urmă de lacrimi, apoi deschise ușa.

– Poftiți, tată. 

– Ce faci?

– Sunt... puțin obosit, m-am gândit să mă culc devreme. 

Lutin se așeză pe pat. O privire îi fu de-ajuns să știe că fiul său nu spunea adevărul, dar de data asta alese să nu-l preseze.

– Vino, stai lângă mine. 

Rati își plecă capul, trase un scaun aproape și tăcu.

– Ești supărat pe mine?  întrebă Lutin.

Rati își ținu respirația, apoi clătină din cap. 

– Nu, tată. 

– În Siam, un cuvânt gol poate ucide un om. Dacă Phraya Surathi Thammathanapich nu era fiul Marelui Șambelan și nu contribuia la țară, ar fi fost anchetat și pedepsit de mult. 

Rati mușcă din buza sa, evitând privirea tatălui. Știa cât de grav era. O dragoste între bărbați era privită ca imorală, de neiertat.

– Lasă baltă, fiule. Probabil că nu vă veți mai întâlni. 

Tăcerea lui Rati spuse tot.

– De ce nu vorbești? 

– Mă gândeam... dacă am făcut ceva care ți-a stârnit îndoieli, îmi cer scuze. De acum, voi fi mai atent și voi evita prietenii siamezi. 

– Rati...  vocea lui Lutin era fermă, dar ochii fiului rămâneau goi. După o tăcere apăsătoare, își lăsă capul în jos și spuse doar:

 – N-ar fi trebuit să te presez atât. Îmi pare rău. 

– E în regulă, tată. Nu mă gândesc prea mult la asta. Doar... sunt obosit. 

– Mm. Odihnește-te bine. 

– Mulțumesc, tată. 

Lutin se ridică. Ajuns la ușă, se întoarse:

– Sora ta te așteaptă să fii din nou Rati de altădată. 

Tăcere.

– Și eu. 

Ușa se închise, iar lacrimile căzură fără oprire.

Cum putea fi vindecată această rană, când inimile lor erau prinse încă în promisiuni nerostite?

Poate că în Casa Suang Suralai se pregătea deja o nuntă. Rati nu știa nimic. Nici dacă Theerathorn mai putea scăpa. Probabil era cu sufletul măcinat, așteptând scrisori ce trebuiau să ajungă prin Tânărul Prinț.

Nu doar Theerathorn îl aștepta pe Rati, ci și Alteța Sa Mai. Dar Rati părea să se ascundă intenționat. Sau, așa cum scrisese Theerathorn cu teamă, poate renunțase, supunându-se sorții.

Două luni mai târziu, Rati primi o scrisoare din Siam. Veștile de la Mama Buanphan, Mama Jaem și Nai Kui îi aduseră un strop de alinare. Dar când sosise alta, cu sigiliul ambasadei Franței, Belle i-o întinse cu emoție.

Rati fugi în cameră, deschise plicul și, odată cu hârtia, căzu un obiect care îi tăie răsuflarea.

– Phi Thee... 

Scrisoarea era în ordine, dar ultima frază, scrisă de Mama Buanphan, îi zdrobi sufletul:

„Ai uitat acest inel cu nouă pietre prețioase în Siam. Își aștepta stăpânul, dar tu nu ai întrebat niciodată de el, ca și cum l-ai fi uitat. Acum, că trebuie să port un inel nou, ți-l înapoiez.”

Oh, Ai’Joi... din clipa în care l-ai exclus, uită-l pentru totdeauna.