Capitolul 8: Chiar și câinii de buzunar au inimă

 

 
Chiar și după ce a fost lovit ca un câine vagabond la colț, era dispus să facă orice. Loy clipi rapid din ochi, așteptând ca lacrimile să-i cadă. Se sprijini de picioarele lui Bertolucci, care, cu o privire confuză, își încruntă sprâncenele.

- Am spus că vom fi, vom fi, um, împreună pentru că te iubesc, stăpâne Santino. Nu-mi tăia brațul sau picioarele cu o lamă ca să le pui în oala de supă, bine?

- Cum îndrăznești...

- Oh! Nu mă crezi? Te iubesc cu adevărat, Ti Amo, wo ai ni, saranghaeyo, aishiteru, sukides! Strigându-și dragostea față de omul care era dușmanul său, fără niciun pic de rușine, în timp ce îi strângea picioarele cu putere. Oricine crede că Loy este un om prost sau nepotrivit, n-are decât să creadă. În acest moment, tot ce vrea este să-și dea o șansă, chiar dacă este una mică, să scape și să evite să fie ucis.

- Domnule.

- Taci din gură. Santino se uită la hamsterul arogant care stă mândru, cu capul ridicat.

- Oameni fără creier în cap ca tine îndrăznesc să-mi vorbească așa? Gândacul închide gura, tremurând. Dar stai! A spus că nu am creier...?

- De ce ați vorbit așa, domnule? Lacrimile îi umplu ochii, în timp ce izbucnește într-un hohot de plâns.

- Ești un orfan, vândut proprietarului barului la vârsta de 7 ani. Viața ta trebuie să fi fost foarte grea.

Se simțea ca și cum un cuțit ascuțit i-ar fi străpuns pieptul, în timp ce imagini obsedante din trecut îi revin în minte. Privind fața indiferentă a lui Santino, simte ca și cum ar fi apăsat de o forță puternică, care împinge cuțitul și mai adânc.

- Și... mai știi ceva, domnule?

- Te întreb dacă mai poți să-mi spui ceva. Asta înseamnă că Santino căuta informații, dar nu a găsit nimic?

- Păi... eram la bar. Surorile mele mai mari au avut grijă de mine până când am crescut suficient ca să plec și să trăiesc pe cont propriu.

- Și cum ai ajuns în Italia?

- Eu... vreau să găsesc o nouă modalitate de a câștiga bani. Nu am nicio afiliere, sunt... liber. Freelancer, ceva de genul ăsta, domnule. Vorbește fără oprire, în sinea lui, temându-se că Alpha nu-l va crede, dar ochii lui întunecați se înăspresc, aproape ca și cum l-ar impresiona.

Ping!

Un beculeț se aprinde în mintea lui. De data asta, Santino nu a găsit nicio informație, considerând că a fost un noroc. Dar dacă ar putea să-l facă pe celălalt să cadă în capcană... Micuța figură răutăcioasă râde în secret. E ca într-un serial: să-ți iei dușmanii prizonieri, să-i terorizezi și, în final, să te îndrăgostești nebunește de ei. Chiar dacă nu poate să se răzbune pe banda lui, măcar va avea șansa să găsească o cale de a scăpa și de a se întoarce la banda lui.

- Sunt dispus să fac orice, doar să fiu cu tine. Cu tine, așa, pentru totdeauna. Loy îi aruncă o privire seducătoare, obrajii lui roșind ușor când trebuie să vorbească atât de dulce.

- Domnule... Voi face orice pentru dumneavoastră, orice doriți.

- Așa deci? Când îl văzu pe tipul înalt începând să vorbească frumos, talia lui se clătină. Chiar dacă era bărbat, se baza pe adăpostul temporar al lui. Acest bărbat provenea dintr-o colecție de soții...

- Da, spuse tânărul neastâmpărat, apropiindu-se și așezându-se în genunchi între picioarele lui Santino. Își frecă obrajii moi de coapsele musculoase, îndreptându-se treptat spre ținta sa. Pantalonii strâmți emanau parfumul masculin al unui Alfa, trezind dorința Omega, făcându-l să roșească și să-i crească temperatura corpului. Ambele sfârcuri se ridicară, îndreptându-se cu senzualitate. Cu toate acestea, tânărul mafiot părea că nu-i pasă. Ochii lui îngustați priveau în altă parte, ceea ce îl enerva ușor pe Omega, așa că îi desfăcu fermoarul pantalonilor celuilalt.

Santino însă, reuși să prindă mâna mică la timp, înainte de a-l împinge cu degetul arătător pentru a-l îndepărta.

- Oh, domnule, eu încă...

- Taci. Nici mie nu-mi place să văd Omega mici ca tine trecând prin atâtea greutăți. Santino se uită la fața lui netedă, atingându-i ușor bărbia cu mâna.

- Dar, din moment ce ai spus că vom fi împreună, trebuie să rămâi. Loy îngheță pe scaun, inima bătându-i cu putere în piept, înainte de a da ușor din cap.

- De acum încolo, nu mai accepta slujbe similare și urmează-mi doar ordinele. Tonul jos și amenințător al vocii lui Santino și privirea profundă și intensă îl făcură pe micuț să tremure de frică.

În seara asta va trebui să înceapă să lucreze imediat, nu-i așa? Dar va fi în stare să se descurce? Până acum, nu făcuse decât să se joace și să se distreze cu Omega. Nu încercase niciodată lucruri reale. Dar dacă Santino va ajunge să-l aprecieze cu adevărat, va munci din greu. Se întreabă dacă va putea să doarmă în noaptea asta. Și în zilele următoare, va trebui să fie ascultător, să aibă grijă de el dimineața și seara. Fie că stă jos sau în picioare, trebuie să o facă. Și când vine ora mesei, nu știe dacă va mânca bine. De la posibilitatea de a muri din cauza gloanțelor sau a exploziilor, ar putea ajunge să moară în mâinile mafiei italiene. Oh... numai gândul ăsta îmi face părul să se ridice în cap. Nu, nu doar că se ridică. Se ridică de groază.

- Mai devreme ai spus că poți face orice, nu?

- Da, domnule. Ochii lui mari sclipeau de nerăbdare, dar Santino își strânse buzele și se ridică brusc de pe scaun.

- Atunci du-te și curăță toaleta.

- Ha?!

- Nu fac asta cu câinii comunitari. Zâmbetul dulce dispăru, lăsând doar un gust amar în colțul buzei.

Cel mic se grăbi să se ridice, dar celălalt ieși din cameră, părând indiferent. De îndată ce se ridică în picioare, o durere în fesă îl cuprinse, așa că se întinse pe burtă pe pat și ridică ambele mâini pentru a lovi patul, ca să-și descarce durerea.

Trecuseră multe ore. Santino se plictisise de numerele de pe ecranul computerului, așa că se uită la hamsterul său, pe care îl creștea și cu care se juca.

- La naiba, nebunule... nebunule. Imaginea dezvăluie o mică siluetă întinsă cu fundul ridicat, sforăind zgomotos. Deși părea adormit, gura îi continua să se miște fără oprire. Santino își frecă ușor gâtul, dar când se întoarse și văzu rama foto așezată pe masa de lucru, ochii lui de safir se încruntară. Mâna lui se întinse să acopere monitorul computerului, buzele subțiri i se întinseră, iar privirea rece și absentă rămase neschimbată.

A doua zi dimineață...

Loy se trezi când menajera, Lara, intră și îl trezi. Rana arăta mult mai bine, rămânând doar o ușoară senzație de pulsare. Loy nu mai avea nevoie să stea întins și putea chiar să stea în șezut fără să-și sprijine picioarele. Lara îi curăță rana și îi aduse haine de schimb. Era uniforma menajerei...

- Ce înseamnă asta?

- Păi, din moment ce stăpânul a spus că ești unul dintre noi, ar trebui să te faci util.

- Eu... eu sunt membru al bandei lui Bertolucci, nu?

- Da. Loy zâmbi timid. Fusese membru al bandei Trandafirul Alb toată viața. Chiar dacă era doar un membru mic și nesemnificativ, fără niciun rol important, faptul că era acceptat de ceilalți membri ai bandei îl făcea cu adevărat fericit, exact cum spusese Lora.

- Dar fundul meu...

- După vizita de aseară, Maestrul a spus că pari să te recuperezi bine. Loy ridică din umeri și rămase nemișcat, jucându-se cu papionul de la piept.

- Maestrul ți-a cerut să fii mai întâi asistentul meu. Odată ce ai terminat treaba, te poți întoarce în camera asta, ca înainte. Micuța siluetă rămase confuză, dar măcar Loy nu mai era obligat să stea închis în dormitor. Au ieșit pe ușa de lemn închisă la culoare, pentru prima dată, însoțiți de doi bodyguarzi în costume negre. Holul lung și luxos, împreună cu priveliștea uluitoare a mării albastre de la ferestrele mari, l-au impresionat pe Loy. În timp ce mergea și se uita în jur, nu putea să nu se simtă încântat. Lora îi explică pe scurt că acest loc era doar o reședință temporară pentru Santino, nimic mai mult. Adevărul era că șeful ei avea un castel magnific, o frumoasă vilă situată pe un deal înalt din Sicilia. Dar trecuseră deja aproximativ doi ani de când se întorsese să locuiască acolo.

- De ce?

- Este o chestiune care îl privește pe Stăpân. Lara răspunse încet, dar fața ei părea foarte agitată.