Capitolul 37: Adio de la Siam

– Îți mai amintești asta, Khun Luang? Este scrisoarea pe care am primit-o după ce tu și Khun Ying ați călătorit în Franța. 

Rati a luat hârtia îngălbenită și ușor pătată de la mama Buanphan, amintindu-și momentul cu amuzament.

– Citește-mi-o, vrei? Ce ai scris? 

– Uită-te la literele astea, Phi Thee. Scrisul meu de atunci era mai rău decât al unui copil de școală primară. 

 Rati i-o înmână iubitului său, cu un zâmbet larg pe față. 

– Mama a petrecut luni întregi învățându-mă să citesc și să scriu înainte de a mă pune să scriu singur o scrisoare mătușii Buanphan. A zis că voi fi mândru să o văd. Am risipit atât de multă hârtie, mâzgălind și ștergând, pentru că nu eram încă fluent. 

– Câți ani aveai atunci?  întrebă Theerathorn.

– Aveam doar șase ani. 

– Șase ani și deja scriai atât de bine? Nu e de mirare că ambasadorul și Khunying Rung te-au susținut atât de mult, spuse mama Buanphan, zâmbind larg la auzul abilităților nepotului ei.

 – La acea vreme, probabil nu vorbeai încă franceza, nu-i așa? 

– Știam câte ceva, dar nu eram foarte bun. De multe ori trebuia să mă bazez pe gesturi. Dar am scris atât de mult, fiindcă scrisorile nu puteau fi trimise decât ocazional, pe vapor. Voiam să împărtășesc tot ce-mi trecea prin cap. 

– Din păcate, eu nu știam să citesc atunci, așa că trebuie să fi fost foarte curioasă de ce ai scris. 

– Da, și nu era potrivit să-i cer maestrului să mi-o citească cu voce tare. Totuși, au fost momente când Khun Kanya, nepoata, mi-o citea în timpul vizitelor la Palatul Suriyakon. 

Theerathorn îi întinse scrisoarea lui Rati, care râse în timp ce o citea cu voce tare. Mama Buanphan asculta cu un zâmbet, ochii fiindu-i plini de lacrimi pe care încerca să le ascundă ciupindu-și nasul. Când el termină o scrisoare, ea se grăbi să ia alta, citind-o cu dorul amintirilor din Franța.

Theerathorn îi lăsă pe cei doi în momentul lor de rememorare. Ieși să vadă servitorii încărcând hainele și lucrurile în mașină. Aceasta era ultima dorință a lui Rati: să găsească o bucată de pământ și să construiască o casă în care mama Buanphan și mama Jaem să locuiască împreună. El alesese un loc aproape de terenul de căsătorie al lui Nai Kui, sperând că vor putea avea grijă unii de alții după retragerea din serviciul regal.

– Când terminăm, pregătește ceva de mâncare pentru drum, Nang Jaem. E o călătorie lungă și nu vreau să aud plângeri. 

– Da, Khun Phra. 

– Ai grijă să nu fie prea picant, altfel o să ne chinuim cu stomacul. 

Reședința guvernamentală urma să-și schimbe în curând proprietarul. Theerathorn privi în jur și înțelese de ce Rati pregătise totul cu atâta grijă. Altfel, mama Buanphan ar fi trebuit să hoinărească în căutarea unui nou adăpost. Pentru Nai Kui nu era motiv de teamă, căci familia soției sale deținea o afacere, iar căsătoria le oferea deja stabilitate. Însă mama Jaem ar fi trebuit să slujească alt stăpân, iar asta putea fi riscant: un stăpân bun ar fi fost noroc, dar unul crud ar fi fost o soartă amară. În schimb, rămânând cu mama Buanphan, nu ca servitoare, ci ca însoțitoare, avea să trăiască demn și liniștit.

– Phi Thee. 

– Hmm?  bărbatul se întoarse spre vocea care îl chemase. 

– Ai terminat cu amintirile? 

– Vorbind despre ele mă face nostalgic. Poate că e mai bine să le păstrez într-o cutie. Astfel, dacă voi vrea vreodată să le vizitez din nou, o voi deschide.  Rati zâmbi, dar ochii lui roșii și umflați trădau durerea. A doua zi urma să se îmbarce pe un vas și să părăsească Siamul.

 – Phi Jaem a zis că ar trebui să mâncăm înainte să plecăm. Ieri am uscat carne la soare, iar acum o prăjește. Miroase minunat și merge bine cu pastă de chili și orez. Phi Thee, poți să mă ajuți să culeg niște legume? Phi Kui și Phi Mai sunt ocupați cu împachetatul și nu vreau să pierd timpul. 

– I-am spus deja lui Nang Jaem să nu gătească nimic picant. Atunci de ce e acolo pastă de chili? –

– Am vrut ca Phi Thee să o mănânce cu carne uscată. Am făcut-o chiar eu. N-ai să guști nici măcar o bucățică? 

– Se pare că o vrei doar pentru tine. 

Bărbatul mai în vârstă îi puse un braț pe după umeri și îl conduse spre grădina de legume. Rati privi servitorii care încărcau lucrurile și încercă să-și liniștească mintea. Ajunși la livadă, unde mama Jaem și mama Buanphan împrăștiaseră odinioară semințe ce acum creșteau abundent, Rati se aplecă să culeagă câteva, dar mâna îi fu oprită.

– Care îți place? Ți-l iau eu. Altfel, te vei zgâria. 

– Cei doi de acolo,  arătă Rati spre vinetele dorite.

 – Aia pare drăguță. Altceva? 

– Hai să verificăm și fasolea înaripată de lângă gard. Rati luă coșul și, agățându-se de brațul lui Theerathorn, îl conduse spre spalier. 

– Nu prea multe. Nu va mai fi nimeni să le mănânce diseară. 

Theerathorn se opri și îl privi în ochi. Cuvintele lui Rati nu aveau sens ascuns, dar vibrau de melancolie.

– Dacă ești trist, nu o ține în tine. Spune-mi, ca să-ți pot ușura povara. 

– Spun doar adevărul. În curând le vom duce pe mătușa Buanphan și pe Phi Jaem la noua lor casă. Dacă strângem prea mult, doar vom risipi. Nu sunt trist, Phi Thee, așa că nu-ți face griji. –

– Îți cunosc firea prea bine. Când ești dezamăgit sau trist, nu te plângi, taci și înghiți totul. Cum aș putea să nu-mi fac griji? Nu te forța să fii vesel doar pentru mine; asta mă neliniștește și mai mult. 

Rati înghiți în sec, se ghemui lângă spalier și suspină adânc.

– Bineînțeles că sunt trist și știu că și ceilalți simt la fel. Dar plânsul și lamentările n-ar face decât să adâncească durerea. Să-mi iau rămas bun cu un zâmbet e cel mai bun lucru pe care îl pot face. 

– Acum înțeleg. Hai să ducem legumele astea la spălat. 

Rati s-a ridicat și i-a dat coșul lui Theerathorn, care a adăugat legumele și i le-a dus mamei Jaem. Nimeni nu a mai vorbit despre tristețe sau despărțiri. La cină, toți au mâncat cu poftă, întreținând o conversație veselă, chiar dacă era ultima lor masă împreună. Nu era clar când se va întoarce Rati în Siam. Cât despre servitori, Nai Kui și mama Jaem nu știau dacă îl vor mai sluji pe Phra Surathi Thammathanapich, cu atât mai puțin pe cel care avea să plece departe.

Terenul ales era departe de Casa Suang Suralai și de Palatul Suriyakon. Theerathorn credea că, cu cât sunt mai departe, cu atât vor fi mai puține probleme, așa că a aranjat ca ele să locuiască în Nonthaburi. Această zonă era plină de comerț și de viață, nu pustie sau subdezvoltată. Casa construită pentru mama Buanphan și mama Jaem era mare și confortabilă, iar bunurile lăsate în grija lui Theerathorn aveau să le ajungă pentru o perioadă îndelungată.

– Acolo este casa lui Phi Kui și Phi Soi?  Rati privi peste stradă. 

– Această zonă are o locație excelentă și mult spațiu. Când mă întorc, Phi Thee, trebuie să mă lași să stau aici o noapte sau două. 

– Am rezervat deja o cameră pentru tine. Probabil că mama Buanphan o curăță în fiecare zi, așteptându-te. Nu o spune doar de formă – asigură-te că te întorci curând. 

Mama Buanphan interveni imediat: 

– Așa este, Khun Phra. Ai perfectă dreptate. Întoarce-te curând, asta e tot ce-ți cerem. 

Mama Jaem îi strânse mâna stăpânului ei cu putere, stăpânindu-și cu greu lacrimile. 

– Trebuie să te întorci curând, Khun Rati. Nu uita că noi te așteptăm aici. 

– Știu. Nu uita că tatăl meu este ambasador în Siam. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să mă stabilesc și să lucrez aici.  Rati zâmbi și îi cuprinse ușor mâna aspră.

 – Înainte să mă întorc, îi încredințez pe toți în grija ta, Phi Jaem. Mătușa Buanphan a îmbătrânit; nu o lăsa să se suprasolicite. De asemenea, ai grijă de Phi Kui și nu-l lăsa să se piardă. Ocupați-vă de această casă și așteptați întoarcerea mea. 

Mama Jaem nu-și mai putu stăpâni lacrimile și izbucni în plâns. Pentru ea, Rati era ca un fiu pe care și-l dorise dintotdeauna să-l vadă trăind bine, mâncând pe săturate și dormind liniștit sub pături calde. Ultimii ani legaseră între ei o afecțiune greu de descris.

Rati o trase într-o îmbrățișare și îi mângâie spatele, liniștind-o. Apoi, mama Buanphan îl strânse și ea în brațe, sărutându-l pe obraji printre lacrimi și zâmbete. După ce fusese despărțită de el încă din copilărie și așteptase mai bine de douăzeci de ani fără să-l poată îngriji așa cum și-ar fi dorit, revederea aceasta fusese o binecuvântare. Totuși, își dorea încă să-și vadă nepotul reușind în viață și în carieră.

– Nu plânge acum. Nu e ca și cum nu ne vom mai întâlni niciodată, spuse mama Buanphan, ștergându-și obrajii. 

– Usucă-ți lacrimile, Jaem. Khun Phra și Khun Luang se vor întoarce în curând. Eu mă duc sus să fac ordine în casă. 

– Mătușă. 

 Rati îi opri brațul, ștergându-și propria umezeală de pe față.

 – Îți voi scrie des. Phi Soi ți le va citi. Și dacă vrei să răspunzi, roag-o să scrie pentru tine și să le trimită la consulat. Ei se vor ocupa de asta. 

– Am înțeles. Doar ai grijă de tine acolo. Nu te gândi să ne trimiți bani sau bunuri, ar atrage hoții. Înțelegi? Dacă vom avea vreodată probleme, le vom anunța la consulat. 

Theerathorn interveni: 

– Nu e nevoie să implicați consulatul. Informați-mă pe mine. Voi trece regulat să văd ce faceți. Plecați liniștiți și concentrați-vă pe ce aveți de făcut. 

– Mulțumesc, Phi Thee.  Rati îi zâmbi luminos, aruncând o ultimă privire în jur. Văzându-i pe toți adunați, simți o pace liniștită și o dorință de viață simplă.

 – Acum sunt împăcat. Data viitoare când vin, jur că voi petrece jumătate de zi sărind în iaz. 

– Atât de sigur pe asta! râse cineva, ciupindu-i nasul, făcându-l să-și dea capul pe spate ca să se ferească.

– Acum că ne-am luat rămas bun, grăbește-te să pleci înainte să se întunece, spuse Theerathorn.

– Așadar, îmi iau rămas bun de la toată lumea. 

Mama Buanphan îl îmbrățișă încă o dată, mângâindu-i spatele. 

– Călătorește în siguranță. Ferește-te de furtuni. Scrie-ne când ajungi, ca să ne putem odihni liniștiți. 

Ieșind din îmbrățișarea ei, mama Jaem îi prinse repede mâna.

 – Nu-ți uita medicamentele. Le-am pus în cutie, împreună cu prunele sărate de la Khun Ruedee. Să le iei, să nu uiți. 

– Nu voi uita, Phi Jaem. Îți mulțumesc din suflet pentru bunătatea ta. 

– Khun Rati, ai fost atât de bun cu noi încât nu știm cum să-ți răsplătim binele în această viață. Ai grijă de tine și întoarce-te curând, te rog. Noi vom avea grijă de tot aici. 

– Am încredere că Phi Kui va avea grijă de toată lumea. Phi Jaem și Phi Kui sunt ca niște frați pentru mine, nu trebuie să o priviți ca pe o favoare. Toți mi-ați arătat bunătate, așa că e firesc să o întorc. Sper ca atunci când mă voi întoarce, să pot ține în brațe un nepoțel sau o nepoțică. 

Nai Kui a coborât timid capul, dar apoi a răspuns cu entuziasm: 

– Da. Sper să am patru sau cinci copii. 

– Vei avea timp să lucrezi cu atâția copii, Kui?  interveni mama Jaem imediat. 

– Să nu îndrăznești să mi-i lași pe toți mie să-i cresc! 

– Bine, ajunge cu amânările. Rati și cu mine plecăm acum. Să vă trăiți cu toții noile vieți cât mai bine. Fără fonduri mari, gândiți-vă ce vreți să faceți pentru a trăi. Dacă aveți nevoie de ceva, mergeți la Casa Suang Suralai și informați-o pe mama Lek dacă eu nu sunt aici. 

– Da. 

– Da. 

– Plec acum. Până când ne vom întâlni din nou sub un cer nou. 

La întoarcerea de la casa din Nonthaburi, Rati nu se mai duse la fosta reședință oficială, ci rămase la casa de oaspeți a ambasadorului, la consulat, pentru a se pregăti de călătoria înapoi. A doua zi, Khun Christopher își aduse și el lucrurile pentru a locui acolo. Rati își puse hainele în portbagaj, prea leneș ca să despacheteze. Își luă doar câteva schimburi pentru acea seară și pentru ziua îmbarcării.

Mama Buanphan și cei doi servitori nu mai veniseră până la doc, așa cum se stabilise. Dimineața, doar Theerathorn și Alteța Sa Regală Mai îl însoțiseră să-l vadă plecând. La sosire, îi aduseră încă două porții de mâncare pentru drum.

– Mulțumesc mult. De unde ați știut că mâncarea de pe navă e așa de lipsită de gust? glumi Rati, iar chipul lui blând îi făcu și pe ceilalți să zâmbească. Doar Theerathorn, oricât ar fi încercat, nu putea să-și forțeze un zâmbet. 

– Ce păcat. Ar trebui să existe hrană care să țină o lună întreagă fără gătit. Aș fi adus câteva cufere. 

– Să aud asta mă îngrijorează. Am auzit că marea e agitată și că există creaturi primejdioase. Voiam să spun că ar trebui să veniți des în vizită, dar acum cred că ar fi mai bine să mă răzgândesc.

 – Alteța Sa Regală Mai făcu o pauză, apoi privi spre Theerathorn. 

– Tu ce crezi? Nu ar fi mai bine să-l vizităm noi mai des pe profesorul din Franța? 

Ochii lui Rati se măriră. Întorcându-se brusc către Theerathorn, simți că, deși multe cuvinte îi erau greu de suportat, acestea îi răsunau direct în inimă. 

– Vorbești serios? 

– Spun doar ce cred. Dacă se poate sau nu, va trebui să vedem. 

Inima lui Theerathorn se strânse, dar și o rază de speranță se aprinse. Îi dădu din cap, zâmbind și încruntându-se pe rând, ca și cum în sufletul lui se luptau dorul și dorința.

– Trebuie să urc pe vas acum. – vocea lui Rati era joasă, aproape tremurată, iar Theerathorn tresări. Alteța Sa Regală Mai, înțelegând, se retrase.

 – Drum bun, stăpâne. Sper să ne revedem curând. 

– Mulțumesc din suflet. 

Când Mai se îndepărtă, mâinile lui Rati fură prinse brusc și strânse cu putere. Se uită în grabă în jur, rușinat de gest.

– Nu poți rămâne? 

– Phi Thee... 

– Știu, vocea lui Theerathorn era abia șoptită.

 – Este greu de suportat. 

Rati îi strânse mâna, încercând să-l liniștească.

 – Când ajung în Franța, îți voi scrie imediat. Și îți promit că voi răspunde la fiecare scrisoare. Scrie-mi și tu, te rog. 

– Să-ți scriu? Bineînțeles!  vocea îi tremura, la un pas de lacrimi. 

– O să aștept. 

– Și eu voi aștepta vești bune de aici. 

– Pot să te mai îmbrățișez o dată? 

– Dar... 

Nici nu mai apucă să-și termine obiecția. Trupul îi fu tras în brațele lui Theerathorn. Prea târziu să-l mai oprească, se lăsă purtat de îmbrățișare, fără să-i pese de ochii care poate priveau. Nu știa când avea să mai simtă din nou acea căldură.

Crezuse că, fiind bărbat, nu va plânge precum mama Jaem sau mama Buanphan. Dar în clipa aceea, lacrimile îi izbucniră fără oprire. Nici nu mai conta că trecătorii îl vedeau. Văzându-și Phi tremurând, încercă să-și țină în frâu dorul, dar șopti încet, doar pentru el:

– Te amo, Phi Thee. 

– Și eu te iubesc... atât de mult. 

Rati își scoase batista și își șterse lacrimile, chiar când semnalul de îmbarcare răsună. Îi zâmbi lui Theerathorn, al cărui chip era ud de plâns. 

– Nu știu dacă tu mă vei aștepta sau eu te voi aștepta, dar cred din toată inima că vom fi împreună în fericire. Cred în asta și sper că și tu crezi. 

– Ai grijă de tine. Nu te îmbolnăvi, nu te suprasolicita, nu te îngrijora. Oricine sau orice iubești și prețuiești, voi proteja eu ca pe propria mea viață. Îți jur. 

– Mulțumesc mult, Phi Thee. 

Theerathorn nu mai găsi alte cuvinte. Doar îi zâmbi curat, printre lacrimi. Îi întinse o pungă mică de purtat cu el, înainte ca Rati să se urce pe navă.

Unul rămase pe țărm, celălalt pe punte. Se priviră îndelung, până când vasul se pierdu în zare.