Capitolul 36: Descendenții familiei Bertolucci

A trecut un an...

Cairo, Egipt

Pe o străduță aglomerată, proprietarul unei siluete zvelte, îmbrăcat într-un costum maro care se armoniza cu clădirile vechi din zonă, se îndrepta spre ieșirea indicată de GPS.

- Găsiți-l, găsiți-l. Un zgomot puternic se auzea din partea unui grup mare de bărbați. Alergau în toate părțile, căutând cu disperare pe cineva. Dar, oricât de mult se străduiau, nu reușeau să-l găsească. Ținta lor sărise rapid și în tăcere pe scara de incendiu, făcând cinste poreclei sale, - Omul invizibil.

- Schimbați ruta către prima alee. Dați-mi 5 minute. El a vorbit cu echipa prin stația radio atașată la ureche.

- Am înțeles. Ne vedem în 5 minute. Când stația radio a fost oprită, silueta zveltă care se afla acum pe acoperiș a început să sară de pe acoperișurile caselor.

- L-am găsit! Dar el nu se aștepta să mai fie un alt grup care să-l aștepte pe acoperiș.

- Prindeți-l! Liderul arătă cu degetul spre subordonații săi, care se grăbiră imediat să atace. Cu toate acestea, bărbatul zvelt se feri de lovituri fără să clipească și luptă cu ușurință împotriva a zeci de oameni.

Bang! Palma albă se izbi de pieptul liderului, aruncându-l de pe acoperiș. Subordonații care zăceau la pământ, tușind sânge, nu îndrăzniră să se ridice și să lupte din nou cu acest bărbat. Zâmbi sub mască, dar când își dădu seama că pierduse mult timp, sări repede de pe acoperiș spre locul de întâlnire. De îndată ce picioarele îi atinseră pământul, o mașină neagră opri lângă el.

- Bine ai revenit, O femeie frumoasă, îmbrăcată într-un costum gri închis, cu o broșă albă în formă de trandafir prinsă la piept, îi spuse după ce el deschise ușa și se așeză. Mâna lui subțire trase pânza care îi acoperea gura, dezvăluind fața curată și frumoasă a lui Loy, acel Omega Pur. Da, această persoană este Loy, dar pare mult mai calm decât înainte.

- Slujba asta nu e ușoară. I-a spus el Annei, frumoasa lui asistentă, înainte de a-i înmâna o carte de vizită de aproximativ 1 centimetru.

- Dar ai reușit în 18 ore. Stăpânul trebuie să fie foarte mulțumit, a spus ea, punând cartea de vizită într-o servietă argintie. Loy a zâmbit și și-a îndreptat privirea de la frumoasa priveliște a orașului Cairo înapoi spre asistenta lui. Vreau următoarea misiune acum.

- Ar trebui să te odihnești.

- Nu vreau să mă odihnesc. El încă insista, așa că Anna a scos un mic suspin.

- Lasă-mă să vorbesc mai întâi cu departamentul de misiuni. Se pare că nu mai sunt misiuni solo.

- De ce?

- Pentru că le-ai luat aproape pe toate. Auzind asta, Loy a zâmbit ironic.

După ce i-a dat copilul lui Shane, nu i-a fost ușor să-și revină. Loy suferea și se învinovățea de luni de zile. Nu avea puterea să facă nimic până când a văzut fotografia copilului pe care i-a trimis-o Dion. Atunci Loy a găsit puterea de a lupta. Voia să fie un om mai bun, mai puternic, pentru a putea avea grijă de micuț și a-l proteja, indiferent de rolul pe care îl avea.

Loy l-a rugat pe Dion să-l lase să îndeplinească misiuni singur, și a făcut-o perfect. Fie că era vorba de o misiune de extragere a informațiilor confidențiale, de urmărirea mișcărilor țintei sau chiar de asasinat, a făcut totul fără cusur. Luarea deciziilor singur, fără a aștepta ordinele șefului, fără a trebui să suporte sentimentele și gândurile colegilor de echipă, i-a permis lui Loy să se concentreze. Mai mult, abilitățile sale în artele marțiale au devenit din ce în ce mai greu de egalat. De la un băiat de comisioane uitat de lume, Loy a ajuns acum să fie la egalitate cu formidabilii lideri ai bandei Trandafirului Alb.

În ultimele luni, Loy a acceptat misiuni fără oprire, deoarece munca îl ajuta să nu se distragă. Chiar dacă mulți i-au spus să ia o pauză, tânărul nu a fost niciodată de acord să se odihnească. Nici măcar Dion nu a reușit să-l convingă.

- Mi-ai găsit o slujbă? Loy întrebă în timp ce asistenta derula cu degetele pe ecranul tabletei.

- De fapt, mai sunt câteva, dar cred că ar trebui să te întorci la castelul Mariei.

- Ce s-a întâmplat acolo?

- Domnul Shane se întoarce din Japonia. A venit cu tânărul stăpân. Loy își strânse buzele.

- Stăpânul vrea să-l întâlnești.

- ... Pot să merg? Anna zâmbi dulce și îl conduse pe cel din fața ei la aeroport, unde un avion privat deja îl aștepta. Când au ajuns la destinație, Loy a coborât repede din mașină, iar Anna a alergat după el. Castelul Mariei nu se schimbase prea mult, chiar dacă nu mai fusese acolo de un an. Tânărul nu s-a oprit să-și salute prietenii, ci s-a îndreptat direct spre camera de primire a șefului său. Când ușa de tec s-a deschis, tânărul mafiot chipeș s-a întors imediat să-l privească pe nou-venit.

- Loy, zâmbi larg Dion, întâlnindu-și în sfârșit subalternul său răutăcios după câteva misiuni. Tânărul se înclină respectuos, dar comportamentul său neliniștit trăda nerăbdarea de a-și vedea propriul fiu. Loy primise numeroase clipuri cu fiul său de la Shane, care documentau fiecare etapă importantă din dezvoltarea micului Loy. Totuși, nimic nu se compara cu sentimentul de a ține din nou în brațe corpul moale și fragil.

- Ești nerăbdător să-l vezi, nu-i așa?

- Da, unde este? Era puțin descurajant că Omega nu voia să vorbească cu el, dar Dion înțelegea. Făcu un semn cu mâna și Loy intră în dormitorul din spatele lui. Când ușa se deschise, primul lucru pe care îl văzu fu băiețelul cu ochii mari, așezat pe pat, cu Shane veghind asupra lui.

- Huh, abia își putea reține lacrimile. Voia să se repeadă să-și îmbrățișeze fiul, dar nu îndrăznea, pentru că încă se simțea umil, fiind doar un frate mai mic, iar micuțul era fiul stăpânului său.

- Uh-oh! Mâinile dolofane se întinseră în fața lui Loy, dar el rămase acolo, uitându-se.

- Uh-oh, uh-oh. Cel mic încercă să se ridice.

- Ce este? Ce vrei? Shane îl apucă pe cel mic, dar acesta se ridică și refuză să se miște.

- Ma,

- ...

- Mama! Ma...

- Dion și Shane se uitară unul la altul uimiți, pentru că micuțul era un copil foarte bine dezvoltat și inteligent. Înțelegea tot ce i se spunea, dar nu scosese niciun cuvânt. Se exprima doar prin gesturi și arătând cu degetul pentru a obține ceea ce voia. Dar când îl văzu din nou pe Loy, îl strigă imediat.

- Ha! Haide, haide. Cel mic a început să plângă când a văzut că tot nu poate merge la mama lui adevărată. Loy, care era deja în lacrimi, nu a mai putut suporta. S-a prăbușit și a ridicat mâna, pregătindu-se să ceară să-și ia fiul în brațe. Dar Shane a făcut o față șocată și l-a apucat de braț pentru a-l ajuta să se așeze cum trebuie pe pat.

- Nu face asta, Loy. Nu sunt atât de crud. O să te las să petreci timp cu el. Spuse Shane în timp ce îi înmâna micuțul lui Loy. Loy își întinse brațele și își luă fiul în brațe.

- Huh... copilul meu, copilul meu. Loy plângea și săruta tâmpla moale a copilului... Mi-e atât de dor de tine. Mi-e atât de dor de tine...

- Mulțumesc, Maestre și Maestre Shane, încă o dată. Dion îi mângâie umărul care tremura de emoție.

- Sunny e fiul tău, nu-i așa?

- Sunny? Maestrul i-a pus numele Sunny?

- Da, tu ai vrut să-l cheme așa.

- Oh, da. De unde știa Maestrul? Micuțul plângea, strângând încă copilul la piept. Shane zâmbi, simțindu-se extrem de afectuos.

- Păi... să spunem că Shane și cu mine știm. Dion răspunse și îi făcu cu ochiul micuțului. Loy nu mai puse alte întrebări, pentru că nu era important. Voia să petreacă mai mult timp cu fiul său, dar atunci bodyguardul bătură la ușă, cerând permisiunea să intre.

- Ce este?, întrebă tânărul mafiot.

- Paznicul nostru a găsit un bărbat rănit în fața castelului-

- Atunci duceți-l la spital.

- Nu a acceptat. A spus că se numește Tong Li-Lang și că are ceva important să vă spună despre Bertolucci, domnule. De îndată ce auzi asta, Dion îl apucă pe Shane de fața moale și îl sărută, apoi se întoarce repede și iese afară. Loy iese și el, așa că Shane îi cere bonei să aibă grijă de Sunny, înainte ca cei doi să-l urmeze pe Dion pentru a-l întâlni pe oaspetele nepoftit.

- Ali, strigă Dion când văzu silueta zveltă și grațioasă a tânărului cu părul lung și negru ca pana corbului. Fața lui era atât de frumoasă, ca a unui zeu coborât din cer, încât tot orașul s-ar fi întors să-l privească. Ochii lui negri, captivi și pătrunzători,răvăși silueta impunătoare a celuilalt, iar vârful nasului său drept se încreți ușor.

- Nu-mi spune Ali- , se auzi o voce rece din buzele ușor învinețite, de culoarea cireșelor.

- Unde te doare? Cine ți-a făcut asta? Spune-mi,

- Un glonț mi-a zgâriat brațul și am câteva vânătăi. Oamenii tăi... mi-au îngrijit rănile. Tong Li-Yang îi arătă celuilalt bandajul de pe braț, în timp ce Shane și Loy intrau în hol. Micul Omega stătea în poziție de drepți, pentru că era subordonatul lui, în timp ce Shane se apropie și se așeză pe canapeaua din fața soțului său, arătând statutul său ca soție. Zâmbetul se întinse până la colțurile gurii lui Tong Li-Yang. Voia să-l tachineze puțin, dar când se gândi la lucrurile mai importante pe care trebuia să le spună, ignoră gestul...

- Ai ceva să-mi spui?- întrebă Dion.

- Păi..., ezită Tong Li-Yang, dar în cele din urmă luă geanta care părea a fi o geantă pentru documente și i-o înmână lui Dion. Totuși, Loy o văzu și o recunoscu imediat.

- Asta este... Inima Dragonului. Dion o deschise și văzu un recipient în formă de tub umplut cu un mineral lichid de culoare roșu-auriu.

- A lui Santino. A lui Santino. spuse Loy în timp ce se apropia, fără să-i pese că trebuia să fie modest.

- Da! Tong Li-Yang dădu din cap.

- De fapt, nu vreau să mă implic în problemele dintre Trandafirul Alb și Bertolucci. Așa cum am spus, nu știu nimic despre asta. Bărbatul chipeș ridică ambele mâini, un gest care indica faptul că nu voia să se implice în nimic.

- Dar eu nu am renunțat. Când am aflat că o comoară importantă a Sectei Lebedei Negre a fost furată și vândută lui Don Bertolucci, m-am dus să o recuperez.

- Când ai recuperat-o? Dion întrebă exact ce voia să știe Loy, iar Tong Li-Yang zâmbi rece.

- Când castelul Celestinei se prăbușea. Inima lui Loy sări o bătaie. Imaginile evenimentelor teribile la care încerca să nu se gândească se prăbușiră asupra lui ca un val uriaș. Dar Loy își aminti că Santino ținea această geantă în dormitorul său.

- L-ai văzut? Loy întrebă, ținându-și respirația.

- Pe cine?

- Cadavrul... Cadavrul lui Santino.

- L-am văzut... Nu e încă mort.