Capitolul 34: Alegerea lașului

Sunetul lanțurilor metalice care se ciocnesc când proprietarul corpului se trezește din somn. Ochii albaștrii pâlpâind ca valurile mării pentru a se adapta la lumină.

Cum găsi acea lumină și să-mi întâlnesc acolo tatăl sau mama! Așa gândi doctorul Miguel în inima lui și se ridică repede de pe podeaua de piatră, răsuciindu-și corpul înainte și înapoi pentru a scăpa de unele dureri.

- Ai dormit bine? Rana se vindecă. O voce răsunătoare se auzi din partea unei figuri înalte, care stătea cu capul ridicat. Tânărul doctor se retrase repede, lipindu-se de colțul peretelui și ridicând instinctiv mâinile pentru a-și proteja corpul gol, lipsit de haine.

- De ce ți-e rușine? M-am săturat să te văd așa. Dion zâmbi răutăcios, în timp ce fața lui Miguel se înroși. Voia să-i arunce o ploaie de reproșuri, dar se temea că celălalt îi va smulge din nou unghiile. Așa că coborî privirea, examinând bandajul înfășurat în jurul vârfurilor degetelor arătător și mijlociu de la mâna stângă. Cu buzele strânse, se luptă să-și stăpânească emoțiile. Din ziua în care fusese capturat de cealaltă parte și forțat să mărturisească, Miguel fusese tratat ca un animal. Nu avea voie să poarte haine, îi fusese tăiat părul și îi fuseseră rase părțile intime. La masă, era forțat să se târască pe podea și să mănânce ca un câine. Când venea ora de culcare, trebuia să se întindă pe podea rece și goală, fără niciun fel de așternut care să-l încălzească.

Miguel credea că poate suporta să fie ținut în frâu de cealaltă parte, cu membrele legate și supus unor instrumente de tortură care îi provocau chinuri fizice și psihice. Credea că poate rezista, pentru că avea pe cineva drag de protejat. Cu toate acestea, după doar o săptămână, tânărul doctor a cedat și a renunțat la tot, complet lipsit de apărare.

- Ți-e foame? l-a întrebat Dion pe bărbatul care stătea pe podea, îmbrățișându-și genunchii.

- De ce ai venit din nou aici? Nu am nimic pentru tine! a răsunat vocea lui Miguel.

- Nu am venit să-ți cer nimic., spuse tânărul mafiot, apropiindu-se cu mâinile aspre și atingând cu degetele obrazul învinețit al lui Miguel. Atingerea îi provocă un fior, făcându-l să tremure incontrolabil. Era greu de spus dacă era din frică sau din alt motiv.

- Am venit să-ți spun că, atunci când am făcut raidul la conacul bandei Shilian, am întâlnit-o pe Malena. Tânărul doctor aruncă o privire la fața împietrită a celuilalt și, fără să vrea, zâmbi ușurat.

- Malena mai trăiește?

- Da, am reușit să o scoatem la timp. Acum se află într-un loc sigur. Deși Miguel se lăuda puțin, nu era un om rău. Era doar un medic militar nefericit, constrâns de banda Shilian să lucreze pentru Santino ca vierme în afacerea cu cazinouri, în schimbul vieții surorii sale de 16 ani, Malena Rosewood. Ea era singura familie pe care o avea. Dacă Miguel nu se supunea, Malena ar fi fost răpită și forțată să lucreze într-o rețea ilegală de prostituție. În plus, dacă se întâmpla ceva cu banda Shilian, Malena ar fi fost ucisă pe loc. De aceea refuza să se predea.

- De ce nu mi-ai spus de la început? M-ai lăsat să te torturez atâta timp. Ochii lui frumoși priveau urmele roșii lăsate de frânghiile care legau corpul tânărului doctor.

- Sau poate ești masochist?

- Eu... Miguel se întoarse și își reținu cuvintele, în timp ce roșeața îi urcă pe gât. Dion îi văzu jena și nu se putu abține să nu râdă, înainte de a-i strânge din nou obrazul.

- Uh!

- Încă nu am încredere în tine, pentru că, chiar dacă ai fost forțat, ești totuși o persoană încăpățânată, doctore Rosewood.

- Și ce vrei să fac? Să mă omori, ca să se termine totul?

Tânărul mafiot zâmbi. Dion nu se putu abține să nu se gândească la faptul că Banda Trandafirului Alb avea încă nevoie de un doctor excepțional. Totuși, dacă vestea ajungea la urechile celorlalte soții, acestea și-ar fi exprimat fără îndoială dezaprobarea, deoarece știau că Banda Trandafirului Alb nu avea nevoie de un doctor.

- Tocmai ai absolvit prestigioasa Facultate de Medicină Harvard, ai servit în armată timp de doi ani și ai experiență în arme și luptă. Dar, cel mai important, cercetările tale în domeniul medicamentelor antivirale pentru infecții pulmonare sunt remarcabile. Era prima dată când cineva menționa cercetările lui Miguel cu atâta entuziasm.

- Doctorul Philip are doar câțiva discipoli, iar tu ești unul dintre cei care au primit cunoștințele sale, atât din punct de vedere academic... cât și în pat.

Tipul ăsta... știe atât de multe!

- Ce vrei?, întrebă tânărul doctor, în timp ce mâna îi cobora încet, căldura învârtindu-se treptat în jurul curbei netede a șoldului.

- Fii al meu. Miguel voia să-și înfigă unghiile rămase în fața aceea frumoasă, dar malefică.

- Și pe ceilalți îi vei abandona? Dion auzi asta și râse.

- Nu te-am invitat să fii soția mea, nu-i așa? Auzind asta, fața lui Miguel se înroși.

- Dar dacă vrei, poți. Vei deveni unul dintre puținii care vor primi protecție și îngrijire din partea mea.Vârfurile degetelor subțiri au atins ușor buzele uscate ale stimatului doctor, pe care Dion îl asemăna cu un armăsar tânăr și speriat.

- Vreau să știi dinainte că nu voi abandona pe nimeni doar pentru a veni la tine, Miguel își deschise încet buzele, limba lui umedă atingând ușor degetul arătător al lui Dion. Dion zâmbi satisfăcut...

- Ohh! Apoi își mușcă degetul.

Loy mergea pe un drum nesfârșit, fără capăt. Nu știa de ce venise aici. Știa doar că trebuia să continue să meargă, să meargă la nesfârșit până când va întâlni un tânăr înalt și impunător, îmbrăcat într-un costum la comandă, purtând o pălărie fedora și ținând în mână un baston cu capătul de aur. Bărbatul își întoarse fața spre Loy, buzele sale tremurând într-un zâmbet slab.

- Santino! strigă micuțul înainte de a alerga... sau mai degrabă, de a face un salt spre celălalt. Îl îmbrățișă imediat și își ascunse capul în pieptul celuilalt.

- Eu... mi-e dor de tine. Te iubesc. Îmi pare rău, Lui Loy nu-i păsa cum îl întâlnise pe bărbatul solid. Tot ce știa era că acum putea să-l îmbrățișeze și să-și exprime sentimentele, iar asta era suficient pentru el.

- Îmi cer scuze pentru ce s-a întâmplat,

- Ce am făcut eu... Micul omega rămase fără cuvinte, dar își ascunse fața în pieptul larg. Totuși simți un miros puternic de ars.

- Santino! Loy înclină capul și se uită în cealaltă parte, apoi ochii i se măriră când văzu că chipul frumos al bărbatului fusese ars de foc până când nu mai rămăsese decât craniul. Ochii lui de safir, odată hipnotizanți, erau acum goi.

- Nu! Micuțul era speriat și îngrozit. Încercă să se îndepărteze, dar fu înconjurat de brațe puternice care îl țineau strâns.

- Îți este foarte dor de mine, nu-i așa? Vino să stai cu mine. Fumul negru îi înțepa nasul, ieșind din gura care nu mai avea buzele caracteristice ale lui Santino. Înainte ca flăcările să îi cuprindă pe amândoi, micuțul închise ochii și se aplecă în față, șoptind pentru ultima oară.

Pot să plec... ajută-mă să scap de această tortură. Pe măsură ce vocea micuțului Omega se estompa, simți ca și cum el însuși era împins, făcându-l pe Loy să se crispeze.

Se trezi în întuneric, iar tot ce trăise în acel moment se dovedi a fi doar un vis.

Loyl se ridică în picioare, punându-și mâna pe piept și respirând adânc. Cu toate acestea, în acel vis teribil, se întrețese și un vis dulce. Îl întâlnise pe Santino, îl îmbrățișase și îi mărturisise sentimentele sale adevărate... îi era extrem de dor de cealaltă parte. Și era atât de chinuitor când își dădea seama că Santino murise deja. nMicuțul înghiți un suspin și se întinse încet pe spate. Mâna lui subțire îi mângâie ușor burta netedă.

Copilul era karma lui sau un dar divin, Loy nu se putea decide. Dion nu putea exprima nicio părere după ce aflase adevărul. Nu considera că sarcina cu copilul lui Santino era un pericol pentru el. Lăsase pe Loy să ia decizia, dar nici Loy nu știa ce să facă, și trecuse deja o lună de atunci.

Se întoarse la Castelul Maria, unde era îngrijit ca și cum ar fi fost fratele liderului Trandafirilor Albi. Nu trebuia să facă nimic în timpul zilei. Dacă voia să meargă undeva, Dion aranja ca cineva să-l însoțească și îi dădea bani suficienți. Cu toate acestea, Loy nu făcea altceva decât să doarmă. Dormea, dormea și dormea.

- Domnule Loy, te rog, mănâncă ceva. Ai slăbit foarte mult de când te-ai întors din Italia. Menajera care fusese însărcinată să aibă grijă de el spuse aceasta când observă că mâncarea din farfurie era aproape neatinsă.

- Sunt sătul. Vreau să mă odihnesc acum. Micul Omega se ridică de la masă, dorind să se întindă, să închidă ochii și să-l viseze din nou pe Santino. În fiecare zi, recita rugăciuni, aducea ofrande, bea apă sfințită și își dorea să-l întâlnească pe Santino, dar acesta venea rar în vizită prin visul lui. În schimb, apărea oricine altcineva, iar Micul Omega nu voia să întâlnească pe nimeni altcineva.

- Loy. Dar înainte de a intra în cameră, tânărul îl întâlni pe secretarul chipeș al șefului său.

- Bună ziua, domnule Shane, îl salută el politicos. Silueta zveltă îi răspunse cu amabilitate.

- Vino, să stăm puțin de vorbă, bine? Când soția șefului insistă, Loy nu putu refuza și îl urmă în cameră, luând loc și încercând să se calmeze.

- Ce mai faci?

- Sunt bine, domnule. Dacă nu este în regulă, cred că mă voi întoarce la muncă după o mică pauză.  răspunse Loy cu un zâmbet slab, dar celălalt ridică o sprânceană.

- Mai vrei să lucrezi pentru noi? întrebă Shane, pentru că știa că ceea ce se întâmplase îl putea face pe Loy să-l urască sau să-l admire pe Dion.

- Da- , a răspuns Loy dând din cap.

- Maestrul mi-a spus că i-ai cerut ceva înainte de a pleca în ultima ta misiune

- ...

- Poți să-mi spui ce vrei?

- Maestrul te-a trimis aici în locul lui, domnule Shane? Fiind atât secretara, cât și soția lui Dion, Shane a dat din cap.

- De fapt, el vrea să te întrebe personal, dar a fost destul de ocupat în ultima vreme și are câteva probleme stresante de rezolvat. Așa că m-am oferit voluntar să vorbesc mai întâi cu tine. Dar dacă nu vrei să-mi spui, nu-i nimic.

- Nu, domnule. Pot să vă spun, spuse micul Omega, cu ochii strălucind cu o urmă de vulnerabilitate.

- Voiam să cer să demisionez, domnule. Și mi-am dorit ca recunoștința pe care mi-a arătat-o domnul Dion să se termine aici

- Tu...

- Și aș dori, de asemenea, să solicit o indemnizație de concediere, domnule.

- Loy...

- Dar dacă ar dori să mă recompenseze, îi voi spune că nu am nevoie. Doar să-mi dea suma forfetară și va fi suficient.

- Dar...

- Îi voi cere scuze, domnule, pentru că nu pot continua să lucrez pentru bandă. Shane stătea în tăcere.

- Asta e tot? Micuța siluetă dădu din cap.

- Asta e tot. Tânărul secretar scoase un suspin de ușurare și își ajustă ochelarii, ridicând un deget pentru a-i încadra lentilele.

- Dacă tot așa vrei, atunci sunt de acord. Îți vom da atât plata pentru concediere, cât și o recompensă. Chiar și după ce vei pleca, vei continua să primești un salariu lunar, considerat pensie pe viață. Copilul tău va primi, de asemenea, beneficiile noastre, ca și până acum.

Cel mic avea o expresie tulburată pe față și îi zâmbi slab tânărului secretar.

- Vă mulțumesc foarte mult că ați luat în considerare cererea mea, dar aș dori să continui să slujesc Banda Trandafirului Alb.

- Ești sigur de asta?

- La început, am crezut că pot rămâne... chiar dacă ar fi trebuit să am din nou de-a face cu el. Micuțul nu a putut să-și adune curajul să rostească numele lui Santino. Și-a strâns buzele roșii, apoi a suspinat și a lăsat aerul să-i iasă.

- Dar când vine vorba de realitate, nu pot supraviețui singur. Pleoapele lui Loy începură să se înroșească.

- Eu însumi nu am unde să mă duc. Prefer să rămân cu Banda Trandafirului Alb până mor, ca înainte.

- Și copilul tău? Un deget subțire arătă spre abdomenul micuțului.

- Eu... eu... Pierdut și nesigur cum să răspundă, nu putea decât să stea în tăcere, în timp ce lacrimile îi curgeau pe față.

- Uită-te la tine. Ești slab și firav. Arăți epuizat. Când te-ai uitat ultima oară în oglindă? Știi că dacă mama nu se simte bine, asta afectează copilul din pântece? Cu fața plecată și mâinile tremurânde, micuțul lăsă câteva lacrimi să-i scape pe obraji.

- Dacă nu vrei să-l păstrezi, pot să mă ocup eu repede de asta. Dar dacă vrei să-l păstrezi, acesta este sfatul meu personal. De data aceasta, Shane nu acționa ca secretară, ci ca soție, ajutându-și soțul să aibă grijă de cei aflați sub autoritatea lui.

- Nu pot să fac asta... buzele lui frumoase tremurau, iar vocea îi era tremurândă. «El s-a născut din dragostea mea... cu... cu Santino. Nu pot să fac așa ceva, nu voi face nimic drastic.» Cu aceste cuvinte, el își coborî capul și îi vorbi încet micuțului din pântece.

Instinctele Omega trebuie să fi intrat în acțiune, gândi Beta Shane în sinea lui.

- Dacă așa stau lucrurile, ar trebui să ai grijă de tine și de copil în următoarele 8 luni. Avem multe vile unde poți sta. Dacă nu vrei să rămâi în America, poți pleca în Canada, Mexic, Franța, Luxemburg, Suedia sau oriunde îți dorește inima. Nu-ți face griji pentru naștere, vom găsi noi cel mai bun spital.

Micuțul își ștergea nasul și suspina.

- Îți sunt foarte recunoscător.

- Ai fost de acord, nu? Omega rămase tăcut, cu ochii încă umezi. Anxietatea părea să-i apese mintea. Shane nu mai întrebă, alegând în schimb să folosească tăcerea ca pe un mod de a-și exprima în cele din urmă gândurile.

- Îmi iubesc copilul... dar nu știu dacă pot face față. Nu știu cum.

- E în regulă, o să găsesc o bonă să te ajute.

- Nu e așa, mi-e teamă că într-o zi va începe să întrebe de tatăl lui. V-a vrea să știe cine este tatăl lui. Și dacă află că eu... că eu sunt cel care i-a ucis tatăl, ce v-a spune?

- ...Loy.

- Oh, nu, mi-e teamă că copilul meu mă va urî. Și încă ceva, nu știu dacă cineva ca mine... poate să-l crească bine. Omega plângea, umerii tremurându-i incontrolabil. A dat frâu liber sentimentelor reprimate care îi străpungeau inima.

Shane simțea un amestec de milă și furie ascunsă față de soțul său, care era torturat de bande până la epuizare... Pe deasupra, acum trăia ascuns într-o închisoare subterană. În cele din urmă, s-a întors spre Loy și i-a spus...

- Atunci îmi dai copilul să-l cresc eu?