Capitolul 32: Castelul de nisip

⚠ Tentativă de automutilare/înec/sânge/violență. Vă rugăm să citiți cu discreție.Â




Atmosfera tensionată din încăpere pare să fie acoperită de un negru dens. Cu toate acestea, când nu mai are rost să ascundă adevărul, Loy dă din cap. Nu îndrăznește să se uite la fața bărbatului uriaș, așa că nu poate vedea cum îi clipesc ochii.

- El te-a trimis?

- Eu...

Loy nu putea vorbi, stând acolo și înghițind în sec, simțind o strângere în gât.

- Dion Blaze, ticălosule. Ar fi trebuit să te las să mori în mijlocul deșertului. Santino înjură.

- Huh.

Micuța siluetă încercă să se abțină înainte ca un suspin să-i scape.

Cuvintele severe și expresia furioasă a lui Santino erau aproape prea mult pentru Loy. Dar, în  același timp, cuvintele doctorului Miguel începură să aibă un impact asupra minții tânărului Omega.

- Ce speră să obțină trimițând pe cineva ca tine?

- Domnule, eu...

- Nu mai sunt - domnul tău, Loy.

Micuța siluetă strânse din dinți.

- Ceea ce a făcut Dion se numește trădare. Ce rău am făcut eu de am ajuns să fiu suspect chiar și pentru propriii mei aliați?

- Și tu ce ai făcut... când docul a trimis marfa bandei Trandafirului Alb? Am găsit gloanțele tale acolo.

Tânărul mafiot zâmbi, dar ochii lui erau goi și încă simțea o durere în piept atât de puternică încât nu putea răspunde la întrebarea lui Loy.

- Ce ar conta dacă aș fi făcut-o?

-

- Dion știa deja că asta se va întâmpla, problema răzbunării, dar nu i-a păsat.

El a avut un rol în moartea soției mele. Dacă aș trimite pe cineva să-i distrugă bunurile ca răzbunare, n-ar fi justificat? Nu-i așa? Tu însuți cunoști bine obiceiurile mafiei.

- Dar mafia nu-și trădează aliații, domnule.

- Ar trebui să te duci să-i spui mai întâi șefului tău.

Loy nu putea să mai argumenteze, pentru că, în adâncul sufletului, știa că nu tot ce spunea Dion era adevărat.

- Și ce altceva mai ascunde? De ce altceva mai este suspicios? Este vorba despre licitație? Este vorba și despre dr. Phillip?

- Don Bertolucci este cel care mi-a ordonat să-l omor. El a fost.

În timp ce vocea doctorului Miguel răsună în capul lui Loy, iar el se străduia să-și recapete respirația, micul său corp se încordă, strânse cu putere cuțitul, iar pieptul său tremurând simți o durere ascuțită de pierdere, realizând că scânteia familiară din ochii aceia plini de iubire dispăruse și se transformase în privirea lipsită de viață a ceva ce nu mai exista.

- Orice ar fi, nu mai vreau să-mi pese.

Nu-ți pasă? Înseamnă că nu mai contează sentimentele pe care le aveau unul pentru celălalt?

- Santino. Heuk. Santino.

Loy strigă numele celui din fața lui, în timp ce acesta începu să-și descheie costumul, întinzând repede mâna cu degetele groase pentru a căuta în buzunarul costumului.

- Nu te vei întoarce la Dion dacă...

Alpha făcu un pas înainte spre Omega, care stătea acolo tremurând.

- Fă-l să se îndrăgostească de tine. Fă ca totul să fie un succes.

Vocea lui Dion îi răsună în cap.

- El o iubește pe Selene. Fosta lui soție este singura pentru el, pentru că erau un cuplu unit. Tu ai apărut la momentul potrivit, în locul potrivit. Imediat ce se va plictisi de tine, te va arunca ca pe un câine vagabond pe stradă.

Fiecare cuvânt al doctorului Miguel continua să-l înjunghie pe tânăr în piept.

- Fă ce trebuie.

Frica care îl cuprinse îl determină pe Loy să scoată cuțitul ascuns în buzunar, să-l scoată repede și să-l învârtă cu toată puterea.

Santino coborî privirea spre mâna tremurândă și cuțitul cu un model de trandafir spinos adânc gravat în coastă. Înainte ca sângele proaspăt și roșu să poată să se scurgă din cămașa lui albă.

- El te-a trimis să mă omori?

Vocea răgușită și dureroasă, însoțită de o privire agonizantă, îl lăsă pe Loy în stare de șoc. Cele cinci degete i se înțepeniră, mâna palidă tremurând, încercând să scoată cuțitul, dar fără succes.

Santino observă expresia surprinsă a micuței siluete, așa că îi ținu ușor mâna pentru a împiedica cuțitul să se miște.

- Ce... ce ai de gând să faci?

- Nu te-a învățat stăpânul tău că, atunci când elimini dușmanii, trebuie să țintești să-i omori?

Cu aceste cuvinte, Santino apucă mâna omega-ului care ținea lama cu propria mână.

Înainte de a-l înfige înapoi în centrul pieptului său.

- Santino!

Loy țipă când cuțitul dispăru în pieptul larg din fața ochilor săi.

- Dacă nu mor, misiunea ta va eșua.

Silueta înaltă zâmbi rece și strânse cu putere mâna lui Loy, înfingând cuțitul în mod repetat în propriul piept.

- Nu, te rog, dă-mi drumul, Santino! Santino, nu face asta.

Micul Omega plângea, aproape fără suflare, privind sângele celuilalt care îi pângorea propriul corp. Santino căzu și rămase întins pe podea, ceea ce îl făcu pe Loy să-și oprească acțiunile, dar tot ținea mâna lui Omega, refuzând să-i dea drumul.

- Santino, te rog, dă-mi drumul la mână. O să sângerezi până mori, oprește-te.

- Loy...

- Ți-am spus să-mi dai drumul.

Loy voia să scoată cuțitul înfipt în pieptul lui Santino, pentru a opri hemoragia.

În acel moment, nu-i mai păsa dacă misiunea avea să fie îndeplinită sau nu, sau dacă Santino era bun sau rău.

Dragostea lui pentru Santino era mai presus de cuvinte.

- De ce plângi?

Întrebă tânărul mafiot, cu sânge curgându-i din gură, rănile otrăvite provocându-i dureri în tot corpul.

- Crezi că mă joc, înjunghiindu-mă așa, încercând să scap?

- ...îmbrățișează-mă...

Loy se aplecă, sprijinindu-și fruntea de obrazul puternic al bărbatului mare, în timp ce îi ținea corpul puternic în poală.

- Te rog, dă-mi drumul la mână înainte să fie prea târziu. Nu vreau să mai curgă sânge.

Un zâmbet rece și sinistru se ivise pe buzele palide ale mafiotului.

Cu blândețe, Santino împinse vârful cuțitului până aproape să-i atingă spatele.

- Selene a plecat deja... tu... tu nici măcar nu mă mai vrei. Ce motiv am să rămân?

Loy începuse să vadă vulnerabilitatea din inima acestui om, dar în loc să se deschidă și să-și exprime sentimentele, Loy nu putu decât să scuture capul încoace și încolo, făcându-și părul să se încurce. Cealaltă mână, îmbibată în sânge, se odihnea pe pieptul bărbatului mai în vârstă, simțind încetinirea bătăilor inimii sale. Santino rămase tăcut, căutând doar ceva care căzuse când se împiedicase. Loy îi urmă privirea și văzu o cutie deschisă, din care se vedea un inel cu diamant.

Când Santino își băgase mâna în cămașă, nu voia să ia un pistol sau o armă.

- O să iei inelul?

Fața lui Loy păli ca hârtia, iar persoana care zăcea într-o baltă de sânge în poala lui chicoti.

- Ai dreptate... copil prost.

Mâna groasă se ridică și șterse ușor urmele de lacrimi de pe fața lui Loy.

- Mi-ai stricat surpriza. Akk, voiam să te cer în căsătorie.

- Nu... nu... nu, te rog.

Ochii safir ai lui Santino se închideau, așa că Loy țipă de parcă lumea se prăbușea în fața lui. Încercă să-și ridice corpul pentru a cere ajutor, dar fu tras cu forța de cineva.

- Trebuie să plecăm, Loy.

Era chiar doctorul Miguel.

- Unde mergem? Nu vreau să plec. Dă-mi drumul! Te rog, dă-mi drumul!

O mână mică se întinse în față, încercând disperată să se agațe de corpul lui

Santino care zăcea pe podea. Loy se zbătu, dar nu reuși să se elibereze din strânsoarea puternică a lui Miguel, care brusc se strânse și mai tare.

- E mort, Loy.

- Nu, nu se poate! Încă respiră. Încă respiră!

Micul Omega țipa, lacrimile curgându-i pe față, în timp ce era târât de Miguel spre fereastră.

În afara camerei, cadavrele celor patru gărzi de corp zăceau moarte și împrăștiate. Lara, care adusese un tavă cu ceai pentru stăpânul conacului, era îngrozită. Apăsă repede butonul de urgență și se repezi în dormitorul stăpânului.

- Domnule!

Exclamă ea când îl găsește pe Santino zăcând fără suflare pe podea, cu un cuțit ascuțit înfipt în piept.

Înainte ca frumoșii ei ochi să se îndrepte spre Loy și fostul doctor al familiei Bertolucci.

- Tu! Intrusul...

Bang!

Miguel apucă arma pe care o luase de la unul dintre bodyguarzi și o împușcă rapid pe Lara în cap înainte ca ea să poată termina propoziția.

- Nu! strigă Loy când menajera cu suflet bun căzu fără suflare în fața lor.

- De ce ai împușcat-o? De ce?

- Nu era de ajutor. Ne stătea în cale, răspunse Miguel rece, înainte ca sunetul unei explozii să răsune dintr-un colț al conacului.

- Nu mai avem timp. În zece minute, zona asta va exploda.

- Ce?

Micul Omega se întoarse să întrebe pe ceilalți, cu ochii plini de șoc.

- Locul ăsta va exploda, răspunse Miguel cu voce tare și clară.

Când reuși să scape din închisoarea subterană, tânărul doctor nu se îndepărtă prea mult.

După ce a pus la punct un plan de evadare, s-a întors și a rămas în colțurile întunecate ale conacului, așteptând momentul crucial. A ales locul cel mai sigur și cel mai periculos, cel în care plasase explozibilul. A doborât bodyguardul din fața camerei în timp ce Loy și Santino se aflau înăuntru. Bombe cu ceas sunt plasate în diferite locuri ale castelului.

- Nu plec. Nu o voi face!

Vocea lui Loy tremura.

- Nu mai ai de ales.

Miguel strânse din dinți și trase persoana care striga spre siguranță, sărind pe fereastră. Când amândoi reușiră să parcurgă ruta de evadare atent planificată în mai puțin de jumătate de oră, se treziră pe vârful unui deal înalt, la aproximativ treizeci de kilometri de conacul Celestina.

Boom!

Sunetul unei explozii răsună, făcând pământul să se cutremure. Loy căzu, zăcând pe pământ, fără niciun semn de viață. Ambii ochi erau umflați și roșii. În ciuda faptului că fugise departe, Micul Omega încă putea vedea flăcările clare care cuprindeau conacul.

- Santino... Îmi pare rău,

- Nu te învinovăți. Nu mai ai nimic acolo,

Doctorul îl mângâie pe Omega pe spate și îi cere să plece înainte să fie prinși într-un vehicul Toyota de teren

Miguel îl ia pe Loy să schimbe vehiculul, călătorind tot drumul ocolind pădurea. Când termină, lasă vehiculul de teren în urmă și trec pe o barcă, înainte de a ajunge într-un camionet cu care pornesc pe drumul principal.

Loy privește cerul nopții prin fereastră cu ochii goi.

Mirosul sângelui lui Santino încă îi rămăsese în nas, iar vocea tremurândă și imaginea obsedantă a corpului fără viață al lui Alpha încă îi răsunau în minte. Au condus până au ajuns la un loc de odihnă, unde nu era nimeni.

- Să luăm o pauză, a spus Miguel, aplecându-se și deschizând cutia de pe bancheta din spate a mașinii, luând un sandviș rece învelit în folie și dându-l lui Omega.

Fără să se obosească să se uite și cu un hohot de plâns în gât, Miguel aruncă sandvișul în poală. Pătat cu sângele celuilalt, înjură ceva.

- Te ascunzi cu banda lui Bertolucci, dar nu ești unul dintre ei de la început, nu-i așa?



- Nu sunt.

Deși oarecum ezitant, Omega părea să-și recapete puțin conștiința.

- Care e codul tău?

Miguel făcu o expresie nedumerită.

- Codul tău de identificare.

Omega crezu că Miguel era un membru al bandei Trandafirul Alb care fusese trimis să ajute, dar când îi văzu zâmbetul rece, își dădu seama că s-ar fi putut înșela.

- Eu... vreau să ies să iau puțin aer proaspăt, pentru o clipă.

Clic!

Loy termină de vorbit și ușa mașinii se închise imediat.