Capitolul 31

 - Vrei să fii iubitul meu?

Întrebă Sorn, întorcându-se spre persoana care stătea lângă el. Inima îi bătea nebunește în piept, nerăbdător să audă răspunsul. Aruncase întrebarea așa, din senin, sperând că celălalt avea să se mai înmoaie puțin. La urma urmei, tot ce făcuse în ultimele zile îl adusese destul de aproape de Jun.

Dar trecură aproape zece minute și Jun tot nu răspunsese. Sorn îi lăsă timp să se gândească, crezând că un „da” ar putea să-i alunece de pe buze în orice clipă. Se agăța de speranță, chiar și când aceasta începea să se stingă.

- Credeam că mi-ai spus că mă curtezi ca să mă iei de soție. De ce mă întrebi acum dacă vreau să fiu iubitul tău?

Totuși, Jun nu răspunse imediat. Nu era ca și cum ar fi așteptat de o veșnicie ca Sorn să-i spună acele cuvinte. În schimb, răspunse cu o întrebare, referindu-se la ce spusese Sorn altădată, arătând că ținuse minte fiecare cuvânt. Recunoscu că atunci când auzise acea replică, chiar îi tresărise inima, nu se așteptase ca Sorn să spună ceva de genul ăsta atât de direct. Dar rațiunea îl reținuse. Chiar dacă Phi Sorn îl întreba acum așa, în felul ăsta, încrederea pe care o arătase bărbatul mai în vârstă nu era totuși suficientă pentru ca el să spună „da”.

- Ca și cum tu chiar ai spune „da” dacă te-aș întreba eu, zise Sorn cu un chicotit, un râs slab, care-i vibra în gât, deși în piept simțea o durere apăsătoare.

- Nici măcar n-ai scos un cuvânt când te-am întrebat dacă vrei să fii iubitul meu.

- Cum se simte? Întrebă băiatul mai tânăr, fără să-l privească măcar. De data asta, Phi Sorn avea să înțeleagă în sfârșit cum se simțise el atunci.

- Dezamăgit. Speram că o sa spui da, recunoscu sincer, fără rușine.

- Mhm. Exact ca atunci când ți-am spus că-mi placi. Și eu am sperat că o să-mi spui că și tu mă placi!

Vorbele lui Jun îl izbiră pe Sorn ca o palmă peste față. Dacă ar fi fost Ai Nu acolo, probabil că ar fi râs de el încontinuu. Acum înțelese cum se simțise Jun atunci, cât de tare îl duruse și-l dezamăgise. Durerea aceea când ești refuzat, chiar dacă ți se pare că și celălalt simte la fel... Da, fix așa se simțea.

Sorn tăcu o vreme, ca și cum fusese luat prin surprindere. Scoase un râs slab din piept. Dacă ăsta era modul lui Jun de a-i plăti cu aceeași monedă, atunci chiar îi reușise perfect. Zâmbetul aproape că-i dispăruse cu totul. Trebuia să se uite în altă parte ca să se adune, înainte să revină la Jun. De vreme ce Jun ceruse sinceritate și încredere, voia să spună totul, fără să se mai ascundă, și spera ca asta să fie ultima dată când Jun îi mai punea inima la încercare.

- Dacă mă gândesc la acum șase ani, prima dată când te-am văzut, erai un puști obraznic. Mergeai cu bicicleta, îi spuneai taică-tău că te duci la Win. Ai oprit bicicleta cu stil, ridicând praf în aer, de parcă erai vreun șmecher. Mi-ai dat o poftă să-ți trag una...

După ce liniștea se așternu între ei pentru o vreme, Sorn vorbi din nou. Muzica de aerobic se oprise. Oamenii începeau să strângă și să plece spre casă, fiindcă era aproape opt seara, dar ei doi încă mai stăteau acolo.

- Eu nici măcar nu te-am observat atunci, sincer. Doar când mi-a spus tata să vin să te salut, zise Jun, ridicând telefonul ca să se joace cu el. De fapt, i se părea plăcut că aveau, în sfârșit, un loc liniștit unde să vorbească. Nu voia doar să-i stea mâinile degeaba, așa că începu să deruleze poze și să răspundă la un mesaj de la Hia Jom, care îl întrebase unde e. Dar chiar și așa, atenția lui era tot la Phi Sorn.

- Deci vrei să zici că nici nu eram pe radarul tău de la început? Jun nu răspunse, doar ridică din umeri, ca și cum ar fi spus: „Ceva de genul ăsta.” Sorn râse în surdină. Acum că se gândea bine, probabil era adevărat. Jun nici măcar nu-l observase până când nu fusese pe cale să plece din magazin.

- Niciodată nu te-am urât. Doar că nu prea mă înțeleg cu ăștia mai mici ca mine, atâta tot. Și cu cât mă enervai mai tare, cu atât mă enervam și eu. Ca atunci la plajă, te-am dat jos din hamac și tu tot ai venit după răzbunare în toiul nopții. Dimineață, chiar și Ai Champ, care era mahmur, era cât pe ce să se înece de râs când mi-a văzut fața mâzgălită ca a unui demon.

Sorn aduse în discuție o amintire veche, una care se mai estompase, dar nu dispăruse. Râse când povestea, amintindu-și cât de nervos fusese pe Jun atunci. Dar odată ce Thai îi chemase ca să rezolve neînțelegerea, totul se terminase, fără ranchiună. Totuși, el și Jun se necăjeau reciproc ori de câte ori aveau ocazia. Era singurul din grup care nu se înțelegea cu Jun. Mai ales Ai Thai, nici nu mai are rost să spună cât de bine se înțelegea cu Jun, de parcă îl născuse el însuși.

- Nu înțeleg cum un puști ca tine se înțelege așa bine cu toți adulții.

Toți din familia lui Thai îl adorau pe Jun. Îl tratau ca pe unul de-al lor, ca și cum ar fi fost sânge din sângele lor. Chiar și când Jun și Win s-au întors acasă prăpădiți după ce căzuseră cu bicicleta în timpul unei curse, nimeni nu le-a zis nimic.

- Asta pentru că ceilalți nu-s părtinitori ca tine, Phi.

- Asta o admit, răspunse Sorn fără să protesteze.

- Chiar am încercat să nu mai fiu părtinitor. Dar cu mult timp în urmă, m-a păcălit un copil. Nu doar că mi-a pătat reputația, mi-a făcut părinții să sufere, întreaga mea familie a avut de tras. Așa că am început să cred că puștii pot manipula adulții cu toată treaba asta cu „inocența”. De-aia am devenit părtinitor cu cei mai mici decât mine. Ca tine... unele lucruri pe care le făceai, de distracție, nu erau chiar ok. Dar Ai Thai tot te vedea doar ca pe un adolescent nebunatic. Odată m-a rugat să nu iau în serios ce făceai, a zis că ești Nong-ul lui, așa că am lăsat-o baltă și te-am tachinat în schimb.

De data asta, Jun chicoti ușor, dar continuă să asculte. Părea că Phi Sorn voia să se deschidă mai mult ca niciodată, de parcă descuia o altă ușă, lăsându-l pe Jun să vadă mai adânc în omul care era cu adevărat.

- M-am mutat în Bangkok în timpul liceului. Singur. Am plecat în mijlocul semestrului, fiindcă nu mai voiam ca părinții mei să sufere din cauza acelei mizerii. Nu cunoșteam pe nimeni aici. Atunci, Ai Nu a plâns de și-a ieșit din fire, cu muci peste tot, și a fost supărat pe mine o lună întreagă. M-am simțit vinovat, dar ce-aș fi putut face? Nu mai puteam rămâne în casa mea.

- A fost din cauza cuiva pe nume Mali? Ai iubit-o atât de mult? întrebă Jun, deși se temea de răspuns, pentru că dacă Phi Sorn ar fi spus că o iubise cu adevărat pe Mali, n-ar mai fi avut ce să facă.

- N-a fost iubire, ci amintirea pe care a lăsat-o Mali și care m-a bântuit, oftă greoi povestitorul.

- N-ai cum să-ți imaginezi cum e la țară când încep bârfele. E de-ajuns o casă, și vestea se răspândește în toată comuna. Tata era director de școală, așa că oamenii s-au uitat la el cu suspiciune, cum si-a crescut fiul, dacă ajunsese să păcălească fata cuiva?

Respirația i se tăie lui Jun. Niciodată nu auzise asta de la Hia Thai sau Hia Champ. Nici măcar Phi Nu nu pomenise vreodată. Când trăsese cu urechea de sub casă, auzise doar un nume, dar povestea întreagă? Nu, asta n-o știa.

- N-am făcut nimic. Dar mama a trebuit totuși să meargă aproape zilnic la tatăl lui Mali ca să-și ceară scuze. Deși eram complet nevinovat. Dar odată ce mi s-a pus eticheta că i-am sedus fata, a trebuit să dăm dovadă de responsabilitate. A trebuit să stau în fața tuturor bătrânilor, cu capul plecat, cerând iertare pentru ceva ce nu făcusem. Adică… hai, serios, cum să mintă Mali? Era fată, n-avea cum să-l tragă singură pe Sorn acolo, nu? Dacă n-a ademenit-o el, cum altfel ar fi ajuns o copilă ca ea în locul ăla?

Sorn imitase glasurile mătușilor băgăcioase care, pe vremuri, voiau și ele o felie din povestea lui. Un zâmbet amar i se strecură pe chip în timp ce-și amintea trecutul. Și, în timp ce vorbea, o singură lacrimă – ceva ce Jun nu văzuse niciodată la el, i se prelinse pe obraz, pe care o șterse repede.

Jun putea auzi în vocea lui Sorn cât de adâncă era rana, cât de greu era de uitat, cum i se întipărise în memorie. Era ceva mult mai greu decât atunci când Sorn îi spusese că nu-l putea plăcea niciodată. Acum, Jun înțelesese în sfârșit de ce Phi Sorn avusese mereu o problemă cu persoanele mai tinere. Cât despre toată chestia cu gura încăpățânată, ei bine, părea mai degrabă o trăsătură personală.

- Întotdeauna am vrut să las porcăria asta în urmă în Sud. A spus Sorn.

- Am încercat să uit că s-a întâmplat vreodată. Venirea la Bangkok trebuia să fie un nou început. Alt oraș, altă viață. Îi aveam pe Ai Thai și Ai Champ ca prieteni. Dar niciodată nu le-am spus despre asta. Nu e genul de amintire pe care am vrut vreodată să o dezgrop.

- Și acum, când îmi spui că mă placi, înseamnă că te-ai împăcat cu ideea de ‚copii’? Ești sigur că mă placi? Adică... sunt mai tânăr decât tine. Sunt același Jun, acela care, chiar dacă îți plăceau oamenii mai tineri, tot ai fi zis că n-ai putea să-l placi, întrebă Jun în cele din urmă. Era întrebarea care-i stătea pe suflet de atâta timp. Și de data asta, dacă Phi Sorn tot nu-i dădea un răspuns clar, poate era timpul să renunțe de tot.

- Atunci lasă-mă să te întreb eu mai întâi, răspunse Sorn.

- Când ai început să mă placi? Acum patru ani sau după ce am început să locuim împreună?

- Păi… Jun ezită, gândindu-se. Când începuse, de fapt? Era atunci, în mașină, ultima dată când Sorn îl atinsese? Sau fusese când începuseră să locuiască din nou împreună, de-adevăratelea?

- Contează? zise, în cele din urmă.

- Cred că ce contează cu adevărat e că am avut curajul să-mi recunosc sentimentele, că te plac. Am avut curajul să-ți spun. Am fost dispus să-mi deschid inima. Asta cred eu că e mai important.

- Mi-a luat mai mult timp să admit față de mine, răspunse Sorn,

- dar un lucru e sigur, eu te plăceam cu mult înainte ca tu să mă placi pe mine.

- Ce vrei să spui?

- Pantofii ăia pe care ți i-am cumpărat, dacă nu-mi păsa de tine, crezi că i-aș fi cumpărat?

- N-a fost doar pentru că sunt Nong-ul lui Hia Thai? Oricum ai spus că ai nimerit mărimea greșit, spuse Jun, încercând să deturneze discuția, acoperind faptul că inima îi bătea nebunește. Atunci, nu se gândise prea mult la asta, doar că Phi Sorn îi cumpărase pantofii. Încercase chiar să-i dea banii înapoi, dar Sorn refuzase. Așa că lăsase totul baltă.

- Atunci de ce nu i-am cumpărat pentru Ai Win, hm, Jun? răspunse Sorn, aproape râzând de el însuși.

- Recunosc – am mințit. L-am mințit pe Ai Thai, te-am mințit pe tine și m-am mințit și pe mine.

Pe atunci, evitase întrebările lui Thai și Jun, nevrând ca nimeni să creadă că începea să se apropie de puștiul ăla obraznic. Se prefăcuse indiferent, pretinzând că pantofii nu fuseseră pentru el, deși, în realitate, bătuse tot orașul, intrase prin magazine și căutase online ca să-i găsească. Nu fusese ușor. Și când Thai îl întrebase, își jucase rolul până la capăt, mințind că vorbise deja cu Jun, deși în realitate nu ținuseră legătura deloc. Tot ce știa despre Jun îi venea prin Thai și Champ. Mințise și că luase mărimea greșită, doar ca să nu pară că încerca să se apropie de băiatul acela.

Privind acum înapoi, i se părea… cam ridicol. De ce complicase lucrurile atât de tare?

În acest moment, Jun nu mai putea spune nimic. Rămase tăcut o vreme îndelungată, pierdut în gânduri, înainte să întrebe, în cele din urmă, ultima întrebare, singura care încă îl măcina.

- Și atunci… cum pot fi sigur că, în viitor, n-o să fii iar încăpățânat cu mine? Că n-o să mă respingi din nou sau să negi că mă placi?

- Asta depinde de tine acum, Jun, dacă îmi vei da șansa să îți demonstrez, răspunse Sorn. Pentru că, în clipa asta, am făcut tot ce un om ca mine ar fi putut să facă pentru tine. Știi bine că nu sunt genul care se roagă. N-am răbdare pentru dramele romantice duse cu vorba. Dar te urmăresc de săptămâni întregi. L-am lăsat pe Ai Thai să-mi spună bivol de câte ori m-a văzut și am înghițit-o. De ce, Jun? De ce aș face toate astea?

Se întoarse spre el și îl privi în ochi, ochii aceia în care citea griji, nesiguranță, confuzie și o mie de alte gânduri, toate arătându-i că Jun iar se pierdea în capul lui.

- Îmi ceri certitudine, dar nu ești pregătit s-o primești. Și dacă e așa, atunci chestia asta dintre noi? Nu merge nicăieri. E blocată aici, zise el, simplu. Îi spusese lui Jun și înainte, dacă avea nevoie de timp, doar să spună cât. Pentru că, odată ce Sorn alegea să iubească, nu voia să dea înapoi. Nu voia să rămână prins într-o relație care nu creștea, care nu mergea mai departe.

Iar dacă Jun tot se agăța de timp în felul ăsta, Sorn nu știa cât avea să mai reziste.

- Știi că Ah Rong mi-a oferit un job în Vietnam? Zise Sorn, încet. Să lucrez sub unchiul lui de acolo, ca mâna lui dreaptă. Thai și Champ ar fi fost contactele mele aici, în Thailanda. Știi de ce n-am acceptat?

- Pentru că ai familia aici, răspunse Jun imediat. Mai auzise frânturi din povestea asta înainte.

- Nu. E pentru că Ai Thai mi-a spus că încep stagiile de practică la companie peste două săptămâni. Așa că m-am gândit că ar fi mai bine să rămân în Thailanda decât să plec oriunde altundeva, spuse Sorn.

- Voiam să-l văd pe puștiul ăla obraznic pe care l-am lăsat în mașină acum patru ani, cel căruia nu i-am spus nici măcar la revedere. Voiam să știu dacă încă mai ținea promisiunea pe care mi-a făcut-o. Ce fel de om devenise. Dacă mai era același drăcușor care mă enerva atunci. Dacă se mai gândea la mine. Pentru că, în toți cei patru ani în care m-am întors acasă, n-am găsit nimic care să-mi aducă un strop de culoare în viață. De fiecare dată când simțeam că nu mai pot, că sunt copleșit, mă gândeam la vizitele alea de Anul Nou Chinezesc la Thai. Și în fiecare amintire de atunci... erai tu.

Mărturisirea completă, nefiltrată, a lui Phlaengsorn – ceva ce nimeni nu mai auzise până atunci. Sentimente pe care le îngropase adânc și le dăduse la o parte de fiecare dată când reapăreau, respingându-le ca pe niște gânduri trecătoare dintr-un moment dat. Nu și-a imaginat niciodată că va trebui să scoată la iveală toate acele emoții, să le dezgolească, să urmărească fiecare detaliu pe care îl trecuse cu vederea cândva, fiecare minciună pe care și-o spusese. Își spunea că Ai Jun era doar un alt copil de care nu se obosește. Dar acum, privind în urmă, Jun era singurul care zăbovise în amintirile sale tot acest timp.

Și chiar în clipa în care Sorn își încheie lunga mărturisire, începu să plouă, mai întâi o burniță ușoară, apoi o ploaie torențială, din senin. Amândoi o luară la fugă spre mașină. Ploua cu putere, dar măcar mașina nu era departe.

Sorn a pornit motorul, a pornit aerul condiționat, apoi a alergat în spatele mașinii. Înainte ca Jun să poată măcar să-l strige, l-a văzut pe Sorn deschizând portbagajul. Mașina lui era una cu trei rânduri de scaune și șapte locuri – spațioasă, dar nu suficient de mare pentru ca un tip masiv să se poată târî ușor în spate. Totuși, Sorn nu a ezitat să se ude leoarcă în timp ce întindea mâna după un prosop din vechea lui geantă de sală, ceva ce ținea în mașină de mult timp doar ca să i-l poată da lui Jun să se usuce. Nu a uitat să arunce altceva pe bancheta din spate împreună cu prosopul, apoi s-a grăbit înapoi în mașină, complet ud leoarcă

Jun privi surprins toată agitația tăcută, până când o jucărie de pluș imensă îi fu trântită în poală, urmată de un prosop lăsat fără menajamente pe capul lui. Era un gest brutal și fără vorbe, dar care purta în el mai multă grijă decât orice declarație.

- Ramphueng a zis că i-a fost dor de tine, așa că l-am adus să te vadă, spuse Sorn, în timp ce îi ștergea părul lui Jun, încă umed de la ploaie. Fuseseră uzi leoarcă și acum aerul rece din mașină îi învăluia, nu știa dacă Jun avea să răcească. Cât despre el, n-avea prosop, dar asta era. Putea să ducă, avea capul mai tare oricum.

- Cine e Ramphueng? Întrebă Jun, răsucind în mâini unicornul de pluș, complet nedumerit. Îl recunoscu, era jucăria câștigată de Sorn la jocul cu baloanele. Era uriaș, îi umplea toată poala, ba chiar îl ferea de curentul rece. Puful moale și cald îl făcu să se simtă imediat mai confortabil.

- Chestia aia, zise Sorn, arătând spre cornul unicornului. Jun clipi, încercând să nu izbucnească în râs. Numele Ramphueng, atât de inconfundabil thailandez, sună hilar de nepotrivit pentru o jucărie de pluș cu înfățișare occidentală.

- Și de ce Ramphueng?

- Pentru că Ramphueng înseamnă „dor de cineva”. Așa că, de fiecare dată când il vei vedea, să știi că mi-e dor de tine.

Jun își strânse buzele și apoi rămase complet tăcut. Încerca să-și ascundă stânjeneala, dar Sorn înțelese greșit, crezând că Jun nu mai voia să vorbească cu el. Așa că își trase mâna de pe capul lui Jun și se concentră din nou la condus, ducându-l înapoi la apartament, ca de obicei.

Ceea ce spusese mai devreme nu fusese deloc ușor, îi ceruse tot ce avea în el. Nu era genul care să se deschidă așa ușor. Până și Thanu, fratele lui mai mic, care știa aproape tot despre el, trebuise să-l tragă de limbă mult și bine doar ca să scoată o jumătate de adevăr. Și chiar și atunci, rar spunea cu adevărat ce simțea. Vorbe dulci? Gestiuri de împăcare? Trebuise să le caute pe Google, nu știa cum să flirteze cu puștii sau să facă gesturi romantice. Dar pentru că-l voia pe Jun, se forțase să încerce. Totuși, numele Ramphueng... acela venise direct din inimă.

Sorn opri mașina în faţa apartamentului lui Jun. Descuie ușa ca acesta să poată coborî, dar Jun rămase pe loc, clar cufundat în gânduri. Trebuise să-i dea un mic impuls până când Jun își dădu seama că ajunseseră.

- Aaa... am ajuns? Mersi de drum, Phi, spuse Jun, înclinând politicos capul, apoi întinzând mâna spre ușă, dar atunci privirea lui Sorn se opri asupra cuiva aflat sub clădire, care butona telefonul. Cineva foarte cunoscut.

- Te așteaptă des așa? Întrebă Sorn, făcând un gest subtil cu capul spre Jom, care nu-și dădea deloc seama că devenise subiectul discuției.

- Nu, nu chiar. Doar ce-a venit să-mi aducă niște mâncare, e un produs nou pe care urmează să-l lanseze, răspunse Jun repede, apucând de mânerul ușii.

- Oricum, o să urc acum, Phi.

Dar abia puse un picior pe trotuar, că o voce din spate îl făcu să încremenească.

- Ai Jun... mai am vreo șansă?

Întrebarea venea de la cineva care, până atunci, se purtase întotdeauna cu încredere, care înaintase prin viață cu siguranță de sine. Dar când era vorba de inimă, acea încredere tremura acum, zguduită de frica de a pierde ceva important... totul din cauza ezitărilor și a lipsei de sinceritate față de propriile sentimente.

Jun rămase tăcut. Sorn părea complet epuizat, și Jun nu putu să nu se întrebe dacă n-o să răcească. Ochii care fuseseră odată fermi și hotărâți tremurau acum într-un mod în care Jun nu-i mai văzuse niciodată.

- Fii sigur pe tine, Phi Sorn, spuse Jun încet, întorcându-se ușor și zâmbind abia vizibil.

- Nu cred că Ramphueng caută un nou tată prea curând.

- Aha, deci recunoști că ești mama ei, nu? Zâmbi Sorn, fără să-și mai poată ascunde scânteia de bucurie ce-i încolțea în colțul buzelor.

Jun nu-i răspunse. Doar coborî din mașină, închise ușa și trase uriașul pluș spre Jom. Acesta zâmbi și îi întinse o pungă cu logo-ul cafenelei mătușii sale. Sorn îi privi pe amândoi cum stăteau acolo de vorbă, cu zâmbete luminoase pe chipuri.

Ei bine... cel puțin, cuvintele lui Jun puteau fi interpretate ca o acceptare a faptului că Sorn era tatăl lui Ramphueng. Și poate, doar poate, într-o zi, Jun ar fi de acord să fie și mama ei.

- Ai Ramphueng... trebuie să-l susții pe tatăl tău, bine, bine? Murmură Sorn cu un zâmbet slab.

- O să-ți mai câștig zece prieteni de la jocul cu baloane, dacă e nevoie.

Între timp, Jun zâmbea larg în timp ce primea mâncarea de la Jom. Privirea acestuia coborî la unicornul supradimensionat, apoi se întoarse spre mașina care încă era parcată în apropiere.

- Ai fost undeva cu Khun Sorn? Întrebă Jom, clar începând să pună cap la cap mai multe lucruri. După ce auzise ce-i spusese Sorn mai devreme, rămăsese cam șocat. Nu îndrăznise să-i scrie lui Jun despre asta, așa că venise cu scuza mâncării doar ca să-l vadă.

Voia să înțeleagă care era de fapt natura relației dintre Jun și Sorn, pentru că ultimul lucru pe care-l dorea era să devină un motiv de gelozie sau să intre într-o situație tensionată, cauzată de o neînțelegere

- Aah... da, răspunse Jun, luând punga din mâna lui Jom. Nu doar că primea mâncare gratis, dar în schimb trebuia să promoveze cafeneaua lui Hia Jom pe Instagram. Un schimb corect, el primea ceva gustos, iar Hia Jom, clienți noi. Câștig reciproc.

- Deci... tu și Sorn sunteți... adică... nu vreau să fiu indiscret, începu Jom ezitant,

- dar azi, când te-am sunat, sunt destul de sigur că Sorn mi-a răspuns. Și mi-a zis că e... viitorul tău soț.

Jun aproape se înecă cu propria salivă.

Tipul care spusese asta plecase deja de ceva vreme, dar în acel moment, Jun și-ar fi dorit să-l poată suna înapoi doar ca să-i tragă una zdravăn.

- Nu, Hia, probabil glumea, spuse Jun, vizibil stânjenit.

- Nu părea deloc că glumește, replică Jom, îngustând ochii la el. Un zâmbet cunoscător i se contură încet pe chip când îl văzu pe Jun cum se înroșea până-n vârful urechilor, apoi râse ușor.

- Deci el e motivul pentru care ai fost atât de abătut în seara aia, nu? Nu-i de mirare că Sorn s-a purtat așa de posesiv, acum are sens. Deci... sunteți oficial sau ce?

- Încă nu, Hia... oftează. E complicat. Nu știu. Mi-e teamă că mă va abandona la jumătatea timpului , recunoscu Jun cu voce joasă.

- Chiar și când a fost întrebat direct dacă mă place, a evitat răspunsul. Și da, acum Phi Sorn se străduiește, chiar se străduiește, dar tot mi-e teamă.

- Jun... dacă ar fi să-ți spun un singur lucru, e asta: dacă alegi să iubești pe cineva, trebuie să fii curajos, zise Jom cu blândețe.

- Destul de curajos cât să ieși din zona ta de confort și să lași pe altcineva să intre. Destul cât să-ți asumi riscul alături de el. Destul cât să accepți că iubirea nu va fi mereu perfectă, nu e totul doar soare și finaluri fericite.

Auzise destule despre suferințele lui Jun ca să știe că aceasta nu era doar o fază trecătoare. Își dorea cu adevărat ca Jun să aibă o dragoste care să conteze. Poate că Sorn nu era perfect – nu în ochii lui Jom – dar tipul era evident că îi păsa. Nimeni nu ar fi fost atât de gelos, atât de teritorial, decât dacă s-ar fi temut să nu piardă pe cineva important.

Jun rămase tăcut, gândindu-se. Apoi dădu ușor din cap, privind în jos la plușul din brațele sale și oftând. Mai vorbiră câteva minute, apoi Jom își luă rămas bun, iar Jun își strânse toate lucrurile, acum jongla cu pungi și un unicorn uriaș, și urcă sus.

Înăuntru, Win era tolănit în fața televizorului, jucându-se.

- Cum a fost cu Hia Sorn, la naiba... Ți-a cumpărat Hia Sorn chestia aia??? Win s-a oprit în mijlocul jocului, aproape că i-a căzut falca la vederea lui Jun târând un unicorn de pluș uriaș pe ușă.

Jun își dădu ochii peste cap la reacția prietenului său cel mai bun, cu fața deja înțepenită în acea combinație clasică de enervare și stânjeneală.

- A câștigat-o pentru mine la jocul cu baloane. Când am fost în vizită la el acasă.

📱- [Așa e el, încăpățânat până-n măduva oaselor. Dar, pe dinăuntru, e topit rău de tot. Omul e dus cu capul de dragoste. Și... Jun cum e? Încă abătut?]

📱[- E mult mai bine acum, Hia. Adică, dacă a ieșit din nou cu Hia Sorn, e un semn clar că se pun iar pe picioare. Hia Sorn chiar se dă peste cap pentru el, de dimineață până seara, probabil a cheltuit zeci de mii doar pe benzină.]

📱[- Are bani cu nemiluita. Să cheltuie, nici n-o simte, nici n-o să-l doară un fir de păr, spuse Thai sec, înainte să înceapă să vorbească despre ce se mai întâmpla pe acasă. Au mai povestit puțin și apoi au închis.]

Win se întoarse înăuntru, se prăbuși iar în fața televizorului și își reluă jocul. Jun, acum îmbrăcat în haine comode, se așeză lângă el pe podea cu un oftat abia auzit, ținând plușul unicorn în poală.

Nu vorbeau prea mult, nici nu era nevoie. Doi cei mai buni prieteni în aceeași cameră, lăsând jocul și liniștea să umple golurile. Restul putea aștepta... pentru moment.

    💚💚💚

Chiar dacă Sorn făcuse tot posibilul să-i arate cât de sincer era, trecuseră deja mai bine de două zile de când Jun nu-l mai văzuse. La început, presupusese că Phi Sorn era ocupat cu munca și nu-și făcuse griji. Dar când a venit ziua de luni, ziua în care, fără greș, Phi Sorn îl aștepta în fața blocului ca să-l ducă la fabrică, nu era nicăieri. Niciun telefon. Niciun mesaj. Nici măcar o urmă de el până seara.

- Ai Jun, ce-i cu Hia Sorn? De două zile nu l-am mai văzut. V-ați certat din nou? întrebă Win, încruntându-se cu suspiciune.

Jun, care se frământase toată ziua, derula din nou în minte weekendul. Se certaseră? Spusese ceva greșit sâmbătă seara? Dar, oricât se străduia, nu-și amintea nimic care să-l fi putut face pe Sorn să se retragă așa. Ceea ce-l ducea la o singură concluzie...

- A... renunțat deja? A mormăit Win.

Întrebarea lui Win îl lovi direct acolo unde îl durea cel mai tare. Se uită cu coada ochiului la prietenul său, observând expresia tensionată de pe chipul lui Jun, tăcerea grea care-l învăluise toată ziua. Da... era clar că avea legătură cu Hia Sorn.

Jun rămase tăcut atât de mult timp, încât Win era pe cale să creadă că pur și simplu nu-l mai interesa situația din cauza lui Hia Jom de aseară. Dar, din senin, Jun scoase telefonul și formă un număr. Win aruncă o privire la ecran, Phi Sorn. Tipic pentru Jun.

Apelul sună, dar nimeni nu răspunse. Jun așteptă puțin, apoi apăsă din nou, fără ezitare. Îi dădea lui Sorn o ultimă șansă, dacă nici de data asta nu răspundea, atunci gata. Fără așteptări. Fără întrebări.

Dar și al doilea apel rămase fără răspuns. Jun se lăsă pe spate cu un oftat adânc, frustrat până-n măduva oaselor.

- Îl sun așa, și tot nu răspunde? Bine. Cum vrea el. Dacă chiar renunță la mine doar pentru că l-a văzut pe Hia Jom apărând, atunci să fie sănătos. Tonul îi era ascuțit, plin de amărăciune.

- El cică era cel matur, nu? Și acum dispare două zile fără să zică nimic? Poate că i-am fost prea mult. Poate că s-a săturat de mine.

Mai trase un oftat, mai greu de data asta, încercând cu disperare să alunge înțepătura abandonului.

- Încăpățânat și gelos până peste cap. I-am spus că nu se întâmplă nimic cu Hia Jom, dar nu – tot se gândește prea mult. Dacă nici măcar nu poate trece peste asta, care e rostul? Și eu sunt obosit, știi.

- Hei, calmează-te o secundă, a spus Win, scoțându-și deja telefonul.

- Lasă-mă să încerc eu să-l sun.

Formă numărul lui Sorn, dar obținu același rezultat, niciun răspuns. Aruncă o privire spre cel mai bun prieten al său, strângându-și buzele.

- Vrei să-l sun pe Hia Thai? Să întreb dacă știe ce s-a întâmplat?

- Nu e nevoie, îl întrerupse Jun, ferm.

- Hai să mergem înapoi. Mi-e o foame de lup, vreau să luăm ceva de mâncare de lângă bloc.

Win încuviință, lăsând totul baltă pentru moment, deși trimise repede un mesaj către fratele său mai mare: Unde naiba e Hia Sorn? De ce a dispărut tocmai când Jun era pe cale să cedeze?

Mai târziu, în timp ce așteptau liftul după ce își cumpăraseră mâncare din piață, Jun simți o smucitură bruscă de guler. Se întoarse și-l găsi pe Win cu ochii măriți la telefon.

- Ai Jun! exclamă Win.

- Hia Thai tocmai mi-a scris zice că Hia Sorn e bolnav. De-asta n-a apărut în ultimele două zile. N-a fost nici la muncă.

Jun înlemni. Dacă fusese dat dispărut două zile, înseamnă că era într-adevăr grav.

- E rău? întrebă imediat, vocea lui tremurând de îngrijorare.

- Nu știu. Hia Thai e prins cu clienții și cu Khun Tune, n-a apucat să-l vadă cum trebuie. Dar acum...

- Pot să-ți iau mașina? îl întrerupse Jun, privirea arzând de grabă. Tonul îngrijorat nu putea fi trecut cu vederea.

- Da, ia-o. Doar nu conduce ca nebunul, da? zise Win, aruncându-i cheile înainte să apuce să-i spună că, de fapt, cineva avea deja grijă de Phi Sorn, deci nu era nevoie să se agite.

Jun ajunse la mașină și porni imediat motorul. Luă și pachetul cu mâncare, poate, cu puțin noroc, găsea măcar ceva ușor pentru un bolnav. Era convins că Sorn răcise în ziua aia, când ieșise în ploaie să-i aducă prosopul și balsamul. Jun era sigur.

A condus la casa lui Sorn la scurt timp după aceea. La început, se gândise să se mai abțină puțin, așteptând ca Phi Sorn să vină din nou la el. Dar se gândise la asta pe tot parcursul drumului. Nu știa de ce tot amâna lucrurile. La urma urmei, Phi Sorn făcuse deja atât de multe pentru el, încât trebuia să se ridice pentru a face față, exact așa cum spusese Hia Jom: dacă vrei dragoste, trebuie să fii suficient de curajos să ieși din spatele propriului zid. Dacă Phi Sorn ar continua să încerce singur, în timp ce el punea la îndoială totul și rămânea nesigur, atunci lucrurile nu ar merge niciodată mai departe. Ar rămâne blocați în același loc.

Parcă dincolo de poarta casei lui Sorn, pentru că în față era deja o mașină parcată. Jun coborî din mașină cu mâncarea în brațe. Se părea că doar tăițeii erau potriviți pentru cineva bolnav, restul erau fie deserturi, fie frigărui picante de tip mala, nu tocmai indicate.

Dar când a ajuns la poartă, Jun nu s-a putut abține să nu fie surprins – nu era încuiată. Nici măcar ușa de sticlă nu era încuiată. Era Phi Sorn atât de bolnav încât a uitat să încuie? Cum a putut fi suficient de îndrăzneț să lase casa larg deschisă așa? În mod normal, ar fi făcut întotdeauna o inspecție pentru a verifica totul înainte de a se instala. Boala asta trebuie să fie gravă. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, Jun era gata să cheme o ambulanță imediat – nu avea cum să rămână suficient de calm pentru a-l duce pe Phi Sorn la spital.

Jun intră grăbit în casă, ignorând totul în jur. Lăsă mâncarea pe care o adusese pe masa din sufragerie. Tocmai când se întoarse să urce la etaj să-l verifice pe bolnav, pe care presupunea că îl va găsi întins în pat, a auzit deodată vocea unei femei.

- Dacă ești atât de încăpățânat, cum vrei să te faci bine repede? Noroc că n-ai ajuns să leșini și să mori singur pe aici.

Vocea se estompa chiar în timp ce femeia apărea, coborând de la etaj. Inima lui Jun tresări, nu o recunoscu din prima, pentru că i se vedeau doar picioarele, dar faptul că fusese la etaj însemna că era apropiată de proprietarul casei. Chipul i se răci brusc când își dădu seama cine era, aceeași femeie care stârnise cândva bârfe peste tot la birou... Khun Penny.

- O să fiu bine. Nu e ceva grav, nu e nevoie să faci atâta caz, se auzi vocea răgușită și stinsă a lui Phi Sorn, chiar înainte ca acesta să apară și el, coborând după ea. Phi Sorn era îmbrăcat doar într-o pereche de boxeri, cu pieptul gol, fără niciun alt articol de îmbrăcăminte. Nu doar chipul lui Jun se înțepeni, ci și pieptul, unde inima părea că bate atât de tare, încât era gata să-i sară afară, înecată de o presiune adâncă și apăsătoare ce-i tăia respirația.

Oare pentru că s-a jucat prea mult de-a greu de cucerit? Pentru că, din nesiguranța lui în privința lui Phi Sorn, tot amânase momentul decisiv doar ca să-l observe, să se lămurească? Dar acum... oare a așteptat prea mult? Oare răbdarea lui Phi Sorn se terminase?

Întrebarea aceea îi tot răsuna în minte, deși nu trecuse decât o fracțiune de secundă de când îi văzuse pe amândoi coborând și oprindu-se pe palier. Totuși, gândurile îi luau deja foc și nici el nu mai știa sigur dacă ceea ce auzise demult, bârfele de la birou, fuseseră doar vorbe de dragul amuzamentului... sau dacă fuseseră adevărate.

- Oh! Jun! Când ai ajuns? exclamă Penny surprinsă, clar luată pe nepregătite de prezența lui. Sorn îi spusese că Jun se mutase deja cu Win și începuse stagiul la fabrică.

- Hei! Ai Jun! Strigă și Sorn, la rândul lui șocat. Deși avea chipul palid, bolnăvicios, un zâmbet i se întinse pe față când îl văzu pe cel după care tânjea. Dar pe chipul lui Jun nu se citea nicio urmă de bucurie. Băiatul cel neastâmpărat îl privi fix, cu o expresie goală, de nepătruns, fără să spună nimic vreme de aproape un minut. Ochii lui se mișcară între Sorn și Penny, și abia atunci Sorn simți pericolul și încercă să spună ceva.

- Nu sunt... cu Penny, noi nu

- Hia Thai i-a zis lui Ai Win că ești bolnav. Probabil de la ziua aia, când ai ieșit în ploaie din cauza mea, nu? Așa că am venit să văd cum ești. Dar dacă tot ai pe Khun Penny să te îngrijească, atunci plec.

Jun îl întrerupse sec și se întoarse să plece din casă.

- Nu-nu, Ai Jun, nu pleca încă, coborî Sorn în grabă scările, încercând să-l oprească. Dar febra nu-i trecuse, și în clipa în care se mișcă prea repede, amețeala îl lovi din plin. Aproape se prăbuși, iar Penny fu cea care îl prinse și îl sprijini. Jun strânse din dinți, cu o durere surdă care-i apăsa tot pieptul.

Deci bârfele alea erau adevărate, până la urmă.

La birou se purtau ca niște străini, dar în spatele cortinei erau atât de apropiați, atingeri, griji, în camera lui, pe deasupra. Da... Phi Sorn chiar nu se schimbase. La fel de periculos ca întotdeauna.

- Ești… ceva de speriat, Phi. Ești cel mai nenorocit om, izbucni în cele din urmă Jun, neputând să se mai abțină.

- Chiar m-am străduit, știi? Am ieșit din colțul meu doar ca să încerc să te înțeleg din nou. Dar tu… la naiba, tu...

- Tu...

- Toate bârfele de la birou... despre tine și Khun Penny, că dormeați împreună... sunt adevărate, nu-i așa?! Atunci de ce naiba ai venit după mine?! țipă Jun, cu ochii înroșiți de emoție. Nu mai reușea să oprească șuvoiul de gânduri care-i năvăleau în cap, cât timp fusese plecat în stagiu, Phi Sorn și Khun Penny trebuie să fi avut tot timpul din lume împreună. Acum, privind înapoi, la toate momentele în care Phi Sorn petrecea timp cu ea, fusese atât de naiv, atât de prost și de tânăr încât să creadă că erau doar colegi. Iar toată vorba aia cu „te plac de mult”... trebuie să fi fost doar o altă minciună, doar un mijloc de a-l ține legat de el.

Sorn înjură în gând, la naiba, e grav, își dădu seama, văzând cât de departe ajunseseră gândurile lui Jun. Se desprinse repede de Penny și porni spre Jun. Dar Jun făcu un pas înapoi, pregătit s-o ia la fugă, așa că Sorn se repezi și îl prinse. În aceeași clipă, se lovi puternic cu capul de perete, o durere ascuțită străbătându-i craniul, dar nu-i păsa. Tot ce voia era să nu-l lase pe băiatul încăpățânat să-i scape printre degete.

Jun se smuci, se luptă, dar Sorn nu-i dădu drumul. Strânse din dinți și strigă cât îl ținea gura:

- Ai Champ!! Coboară și ajută-mă!! Ai Champ, la naiba.

Într-o zi obișnuită, l-ar fi trântit ușor pe Jun pe canapea. Dar acum, cu febra arzându-i trupul și cu forțele secătuite,Sorn fu nevoit să-și arunce toată greutatea peste el doar ca să-l țină în loc, cu brațele strâns încolăcite în jurul lui. Nici nu conta dacă lovitura de mai devreme îl făcuse să sângereze. Nu avea de gând să-l lase să plece.

Văzând cum lucrurile scapă de sub control, Penny o luă la fugă spre scări, ca să ceară ajutor, dar nu apucă să ajungă nici la jumătatea treptelor, căci un zgomot de pași năvalnici se auzi coborând în grabă de sus.

Champ a venit în fugă, ud leoarcă, cu nimic altceva decât un prosop înfășurat în jurul taliei. Pielea îi strălucea încă de apă, spuma de șampon i se lipea de păr și îi curgea pe față.🤣🤣🤣

- Ce naiba se întâmplă—stai, Jun?!

Champ înțepeni când văzu scena: cel mai bun prieten al său prins într-o încleștare cu Jun pe podeaua din fața canapelei, iar Penny stătea alături, neajutorată și complet pierdută, neștiind ce să facă. Îl auzise pe Sorn strigându-i numele prin toată casa și coborâse în grabă, crezând că e ceva grav, dar nu se așteptase să dea peste o asemenea scenă.

- Uau, uau! Jun, calmează-te! Ai Sorn, lasă copilul să plece, omule!

- Nu-l las! Dacă-l las, n-o să mai asculte nimic din ce am de spus!

- Nu vreau să mai aud nimic de la tine, niciodată! urlă Jun și își învârti pumnul spre Sorn, dar Champ reuși să-l oprească la timp. Înfășurat doar într-un prosop, bietul băiat fusese nevoit să joace rolul de arbitru, prins între doi oameni care se iubeau cu aceeași intensitate cu care se luptau. Se temea că o să-i cadă prosopul, dar era și mai speriat că unul dintre ei, cel mai probabil Sorn, urma să se aleagă cu fața spartă. Cei doi se iubeau ca doi nebuni care se bat până la sânge.

- Poți să fii gelos cât vrei, Jun, dar ascultă-mă măcar o dată! țipă Sorn disperat, dar nu ajută la nimic, Jun tot nu-l asculta. În schimb, se repezi și-i înfipse dinții în brațul lui Sorn.

- Jun! Stai așa – Ai Sorn, lasă-l să plece, omule! Sângerezi peste tot, ți-e capul spart.

Sorn nu simțea durerea, nici nu o percepea. Ceea ce îl înspăimânta cu adevărat era gândul că Jun avea să fugă. Continuă să-l țină strâns, până când, deodată, Jun se opri. Apoi își ridică privirea, direct spre fruntea lui Sorn. Pe chipul băiatului se mai citea încă furia, dar dincolo de ea... se vedea și altceva. Îngrijorare.

Sorn îi slăbi în cele din urmă strânsoarea, dându-și seama că Jun se calmase. Jun nu spuse nimic, dar nici nu se mai zbătea. Deocamdată, era de ajuns.

Champ a oftat adânc, epuizat, ușurat că lupta sălbatică se terminase. Penny a rămas acolo, zâmbind stângaci, nesigură dacă ar trebui să rămână și să-l ajute pe Sorn să explice lucrurile... sau să se strecoare în liniște și să-i lase să se descurce singuri cu drama lor.