Capitolul 30: Fericirea și suferința nu durează

– Ce vrei să spui când afirmi că tânărul prinț vrea același lucru ca și tine, dar este prea târziu?

– Este doar o piesă de joc, nu trebuie să-ți faci griji. Astăzi am câștigat, și asta e tot.

Chiar dacă aș fi conducătorul țării, nimeni nu mi-l poate lua.

– Phi Thee, când spui asta, sunt și mai sigur că nu e vorba doar de o piesă de joc – a încetinit Rati pasul, când iubitul său s-a întors să-l privească.

– Încerci să-mi ascunzi ceva?

Theerathorn a zâmbit pur și simplu și a continuat să ghideze bicicleta. Când i s-a tras ușor de cămașă, a răspuns scurt:

– Trebuie să fie cel mai prețios lucru din viața mea.

Nu că nu ar fi vrut să-i spună, dar Rati încă trebuia să-și îndeplinească îndatoririle de profesor, iar tânărul prinț Mai învăța alături de el. Dacă Rati ar fi știut de sentimentele prințului, menținerea unei relații profesionale ar fi devenit incomodă. Mai ales că tânărul prinț, cunoscând dragostea lui Rati pentru Theerathorn, cu siguranță nu și-ar fi dorit să-i provoace un astfel de disconfort. Și chiar dacă între ei fusese altceva în trecut, era clar: fuseseră doar prieteni, și așa aveau să rămână.

✧

Sezonul ploios sosise, amintindu-i lui Rati că trecuseră mai bine de doi ani. Îi revenea în minte călătoria cu vaporul din Franța spre Siam, în mijlocul unei furtuni, când fusese aproape să-și piardă viața. Călătorise departe, pentru a învăța, dar și pentru a experimenta durerea. Întotdeauna crezuse că timpul trece încet, dar atunci când îl petreci alături de cineva drag, îți joacă feste inimii.

Rati a deschis o cutie trimisă din Franța, de tatăl și sora lui – un pachet care purta cu el gândurile de departe. A petrecut câteva minute citind scrisoarea, simțind că nu o va termina niciodată. În timp ce citea, a mângâiat medalionul mamei sale, dezvăluind fotografia unei femei frumoase din interior. L-a așezat deasupra unei fotografii cu Belle și tatăl său, care însoțea scrisoarea.

– Mi-e atât de dor de toți...  a rostit, atingând fotografiile cu degetele, cu lacrimi în ochi.

– Mi-e dor de ei... atât de mult.

– Rati?  i-a răsunat numele în timp ce își ștergea repede lacrimile. Ridicându-și privirea, a văzut-o pe mătușa Buanphan privind spre el cu îngrijorare.

– Ce s-a întâmplat?

– Nimic... doar că mi-e dor de oamenii care sunt departe,  a evitat Rati să folosească cuvântul „familie”, pentru a nu o stânjeni pe mătușa Buanphan.

– Iar ești în bucătărie?

– Lasă-mă să mă ocup eu. Nu pot să stau degeaba. Dacă mă țin ocupat, nu mă plictisesc.  Rati a zâmbit, chiar dacă lacrimile nu i se uscaseră încă pe obraji.

– Este rea mâncarea făcută de mine?

– E bună, dar dacă mă întorc în Franța, tatăl meu va fi surprins să mă vadă mai plinuț și mai sănătos, a glumit Rati, dar și-a oprit cuvintele când a observat cum se schimbase expresia mătușii Buanphan. Știa că întoarcerea în Franța ar însemna să-i părăsească din nou. Nu doar pe Tia, ci pe toți cei de aici. Și nu știa când, sau dacă, va mai reveni.

– Vrei să vii cu mine în Franța? Putem aranja actele de acum, dacă dorești.

Mama Buanphan l-a privit o clipă lungă înainte să se așeze lângă el. Și-a ridicat mâna și i-a mângâiat părul cu un zâmbet greu de descifrat – era bucurie sau tristețe?

– Ai’Joi...  un nume pe care nu-l mai auzise de mult timp, dar care i-a străpuns inima la auzire. 

– Am îmbătrânit. Să trăiesc la bătrânețe în liniște alături de tine este mai mult decât am visat vreodată. Pot să mă îmbrac frumos, ca o doamnă, să muncesc dacă vreau, sau să nu muncesc dacă nu vreau. Nu există o viață mai bună ca asta.

– Dar dacă va trebui să mă întorc în Franța...

– Dacă tu pleci în acel oraș străin, eu mă voi întoarce în orașul meu natal și voi lucra așa cum am făcut întotdeauna. Nu-ți face griji pentru mine, Ai’Joi. Sunt mătușa ta și am trăit din binecuvântările tale toată viața mea. Nu-mi va lipsi nimic.

Rati a privit-o, cu lacrimile curgându-i din nou, ca și cum s-ar fi aflat la o răscruce. Nu știa ce drum să aleagă – familia din Franța sau familia sa de aici, din Siam. Iar cu Theerathorn în ecuație, o iubire ce nu putea fi împlinită, simțea că orice final ar urma, nu avea să schimbe durerea.

– Nu mai plânge. Ești un bărbat, nu un copil. Șterge-ți lacrimile. Azi e o zi frumoasă. Nu-i lăsa pe ceilalți să te aștepte prea mult.

Mama Buanphan i-a șters obrajii cu grijă. Pentru ea, Ai’Joi nu părea cu nimic diferit față de copilul de odinioară. Deși în realitate, se schimbase complet. Dacă micul Jo ar fi crescut în Siam, nu ar fi devenit niciodată Luang Rati Charupich. Așa că, atunci când va veni ziua în care Ai’Joi va trebui să plece din nou, ea nu îl va opri.

Theerathorn ajunsese deja la reședința lui Rati. A așteptat o vreme, văzând-o pe mama Buanphan urcând grăbită scările, și a preferat să nu o deranjeze. Dar când Rati a coborât, i-a văzut ochii umflați de la plâns și a știut imediat de ce.

– Ce s-a întâmplat? Spune-mi.

Mama Buanphan coborî în urma lui Rati, dar se opri când îl văzu pe Theerathorn alergând spre nepotul ei. Acesta o ignoră, întinzând mâna spre fața lui Rati cu grijă și neliniște.

– Cine te-a făcut să plângi? O să am eu grijă de ei!

– Tatăl meu și sora mea mai mică din Franța. Te rog, Phi Thee... du-te și ocupă-te de ei.

– Oh...

Theerathorn, înțelegând acum cauza lacrimilor, oftă ușurat. Când o zări pe mama Buanphan în spatele lui, își retrase rapid mâna de pe fața lui Rati, ușor stânjenit.

– Eh... Mama Lek a trimis o mulțime de mâncare pentru noi. I-am spus lui Nang Jaem să pună masa. Dar am văzut că și mătușa Buanphan a gătit ceva. Vom avea o cină pe cinste în seara asta.

– Nu trebuie să faci atâta tam-tam. E doar o zi obișnuită.

– Cum să fie o zi obișnuită? E ziua ta de naștere! Nici măcar anul trecut nu mi-ai spus. Dacă mătușa Buanphan nu mi-ar fi zis, nici n-aș fi știut.

Rati întoarse capul, evitând să fie privit. Mătușa Buanphan îl cunoștea prea bine. Iar din cauza rangului său, nu dorea să atragă atenția în acest fel. Se plângea mereu de felul în care mătușa sa îl alinta.

– Sora ta ți-a trimis un cadou cu urări de bine?

– Da, ciocolată englezească. Am uitat să o aduc jos. Mă duc imediat.

– Nu e nevoie. Mănâncă mai întâi. O vom aduce mai târziu.

– Nu vreau să mă laud. Vreau doar ca toată lumea să se bucure de ea.

– Mănâncă... rinocer? Se poate mânca așa ceva?  întrebă nedumerită mama Jaem. Rati era la fel de surprins, dar apoi izbucniră amândoi în râs.

– Nu, Phi Jaem! Nu e rinocer! N-aș mânca așa ceva! E... ciocolată!

[NT: În thailandeză, cuvântul „chocolate” (laet) sună similar cu „rhinoceros” (raet), de unde confuzia amuzantă.]

– Dă-mi și mie... choco...

– Choco... târziu – rosti Rati cu o expresie jucăușă.

 – Șoc-o-târziu... altă dată!

Mama Jaem a repetat sunetele stângaci, iar Rati a dat din cap, amuzat.

– Ciocolată? Ce e asta?  întrebă și Theerathorn.

– E un dulce, uneori puțin acrișor. Se poate bea și sub formă de băutură caldă, ca o cafea. Oricum, o să aduc acum pachetul jos, să gustăm împreună. Așteptați un pic.

Rati a fugit la etaj și s-a întors în scurt timp cu mai multe pachete, pe care le-a împărțit tuturor. A desfăcut unul și a luat o înghițitură. Servitorii au așteptat să vadă reacția stăpânului înainte să guste și ei, savurând cu toții aroma neobișnuită.

– E bună, diferită față de cea care se bea cu apă caldă, a comentat Theerathorn. Dar când s-a uitat la Rati, a văzut că acesta mâncase deja toată bucățica, cu urme de ciocolată pe buze, ca un copil.

– Mic obraznic, când o să te oprești din a mânca dulciuri înainte de masă?

– Oricine se ascunde, eu mănânc cu toată lumea!  replică Rati, jucăuș, înainte de a conduce grupul spre sala de mese și de a se așeza în locul lui obișnuit.

– Haideți, să mâncăm!

– Ce isteț!  zâmbi Nai Kui, râzând în sinea lui de comportamentul stăpânului, înainte de a se apropia pentru a servi masa.

Mama Buanphan și Theerathorn clătinară din cap, familiare cu încăpățânarea lui Rati. Acum își dădeau seama că obișnuia să mănânce dulciuri înainte de mâncărurile principale și că nimeni nu-l putea convinge să se oprească. Servitorii îl răsfățaseră atât de mult, încât ar fi fost mai ușor să îndoi un copac bătrân decât să-i schimbe obiceiurile.

– Mâncarea pare delicioasă, Phi Kui. Ce este asta? Nu-mi pare cunoscută.

Nici nu fu nevoie ca Nai Kui să răspundă, pentru că Theerathorn interveni prompt:

– Se numește carne sărată prăjită dulce. Este preferata lui Thiwa. Sunt sigur că mama Lek a pus deoparte și pentru noi.

– Carne sărată... prăjită dulce?

Rati așteptă până când Theerathorn îi puse o lingură în farfurie, amestecând-o cu orez, înainte să guste. După prima înghițitură, înclină capul dintr-o parte în alta, cu o expresie confuză.

– Ce ciudat...

– Nu-ți place?

Rati clătină repede din cap.

– E delicioasă! Dar... ciudat... dacă e prăjită dulce, de ce mai e și sărată? N-ar fi mai simplu să o prăjim direct, fără sare, și să nu irosim zahărul?

Theerathorn izbucni în râs, atât de tare încât închise ochii, apoi se opri brusc, încercând să-și stăpânească amuzamentul.

– Mama Lek a complicat inutil lucrurile. O să-i transmit gândurile tale.

– Râzi de mine, sau ce? Ce maniere urâte!

– Nu râd de tine. Nici măcar nu m-am gândit să pun întrebarea în discuție. Dar văzându-ți curiozitatea, nu m-am putut abține să nu mă molipsesc de ea.

Rati a pufnit, cu buzele aproape atingându-i nasul, apoi a mai luat o îmbucătură din carnea cu pricina. Mama Buanphan și mama Jaem, care găteau de când se știau, nu se gândiseră niciodată la această problemă, așa cum o observase nobilul.

– Și în Franța au feluri de mâncare pe care nu le înțelegi?

– Da – a spus Rati mestecând, cu obrajii umflați. După ce a înghițit, a continuat:

– Tocăm mielul mărunt, îl modelăm în formă de biluță și-l prăjim. Nu-i așa că e ciudat?

Theerathorn nu i-a răspuns, dar a zâmbit larg, cu o fericire care i se citea pe chip. Cine altcineva mai întreba și se mira de lucruri atât de mărunte, dar cu atâta sinceritate?

Rati l-a privit lung pe zâmbitorul din fața lui. Când ochii li s-au întâlnit, a coborât privirea și s-a prefăcut că-și amestecă orezul. Ridicând din nou capul, l-a surprins pe Theerathorn privind încă în aceeași direcție. O privire de care nu se putea desprinde. Rati se întrebă ce se ascundea acolo, în ochii aceia, de-i făcea inima să bată atât de tare.

– E ceva pe fața mea?

– Atâta frumusețe.

Mama Jaem, auzind, s-a aplecat discret, încercând să-i observe reacția mamei Buanphan, curioasă dacă observase scena. Dar mama Buanphan mânca liniștită, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ceea ce era neobișnuit.

– Crezi că...

– Mănâncă, nu mai iscodi – o întrerupse Nai Kui, simțind că mama Jaem era pe punctul de a comenta. Luă o bucată de gelatină uscată (isinglass) și i-o puse într-un castron.

– Poftim, mănâncă!

– Huh? A plouat sau... ești tu, Phi Kui?

– Da, plouă bine de tot.

La acele cuvinte, Nai Kui și Nai Mai ieșiră în fugă afară. Mama Jaem s-a ridicat și ea să-i urmeze, iar mama Buanphan nu rămase în urmă. Rati, văzând agitația, se aplecă ușor înainte, curios.

– Vrei să te joci în ploaie?

– Chiar dacă aș vrea, nu m-ai lăsa – a glumit Rati, apoi a adăugat serios:
– Cred că se întâmplă ceva. Ar trebui să ieșim și noi să vedem?

– Anul trecut a fost o secetă cumplită, iar apa potabilă a fost insuficientă. Dacă plouă atât de tare, servitorii și sătenii trebuie să se grăbească să colecteze apă pentru băut și pentru uzul zilnic.

– Atunci ar trebui să-i ajutăm. Dacă sunt deja scurgeri, sigur sunt uzi leoarcă până acum.

– Mai bine rămâi aici. Ieșirea ta n-ar face decât să-i pună pe jar pe ceilalți.

– Deci ai vrut să mă păcălești și, pentru că n-a mers, acum ești dezamăgit?

– Atunci de ce te contrazici mereu când vine vorba de lucruri distractive? Nu-mi dai voie să sar în apă, nici să pescuiesc, nici să mă joc în ploaie – spuse Rati, încruntat.

 – Phi Thee așteaptă mereu până sunt trist ca să-mi dea voie să mă distrez...

Theerathorn, auzind acele cuvinte, rămase surprins. Nu era sigur ce emoție se ascundea în spatele reproșului, dar tonul lăsa să se înțeleagă o dezamăgire veche.

Poate că era adevărat. Poate că, de cele mai multe ori, nu acordase suficientă atenție micilor bucurii ale lui Rati, fiindcă vedea mereu un zâmbet pe chipul său și presupunea că e fericit. Abia când Rati devenea tăcut, îngândurat, când nu mai glumea și nu mai râdea, intervenea ca să-l înveselească. Dar nu se gândise niciodată că Rati ținea minte toate astea și că suferise din cauza lor.

– De acum înainte, o să încerc să nu te mai contrazic atât. Dar să te joci în ploaie nu e bine – ai putea răci. Dacă vrei să te distrezi, te duc eu undeva. Ne putem bucura cât vrei tu.

Rati deschise larg ochii, entuziasmat:

– Unde? Unde mergem să ne jucăm?

– La cascadă. Ai spus că vrei s-o vizitezi. Ce zici?

– Phi Thee...  murmură Rati încet.

– Mai devreme, am pierdut un pariu și nu mă așteptam să mă mai duci acolo. Nici nu credeam că ți-ai amintit ce am zis.

– De-acum înainte, am să aleg momentul potrivit. Să mergem în sezonul ploios nu ar fi sigur, e prea periculos. Ai puțină răbdare și mai așteaptă.

– O să aștept – spuse Rati cu un zâmbet larg, uitând de supărarea de mai devreme. Theerathorn nu se putu abține și îi ciupi ușor obrazul, cu afecțiune. Doar gândul că vor merge într-un loc distractiv îl făcea pe Rati să-și revină imediat.

– Dar... cu ploaia asta torențială, cum te mai întorci, Phi Thee? Se întunecă deja.

Theerathorn ridică o sprânceană, privind spre Rati. Când îl văzu ezitând, își roti privirea teatral, apoi își înclină capul în sus, cu un aer nevinovat:

– Ce ar trebui să fac?

– Dorm cu mătușa Buanphan. Poți dormi în camera mea.

– Un bărbat și o femeie nu pot dormi împreună. Nu e potrivit.

– E mătușa mea, totuși...

– Și să împarți patul cu mine? E potrivit?

Rati ridică din umeri:

– Nu e potrivit.

– Stai așa 

 Theerathorn îl ciupi ușor de frunte.

– Ce zici? Pot rămâne peste noapte? Doar o noapte?

– Du-te și întreab-o pe mătușa Buanphan. Casa asta are un nou stăpân acum.

– Perfect! Îmi iau zestrea și mă duc s-o cer în audiență!