Capitolul 2 ☆ Ziua în care totul a mers prost

 

-Au!! Ce naiba? Din nou? Chiar când mergeam pe alee pentru a traversa drumul în fața parcării facultății de inginerie, un motor mare și negru mi-a tăiat calea brusc. Am căzut pe asfalt, izbindu-mă puternic de beton. Bineînțeles că m-a durut. Pf....ce zi! Dezastre, unul după altul. Ce zi mai e și asta? Sunt cât pe ce să plâng.

-Ești bine? Îmi pare foarte, foarte rău. Mă grăbeam și nu te-am văzut.

-Ăă...da, sunt bine. E în regulă.

-Oh, hei, nu ești tipul care a venit la interviu la Facultatea de Arte luna trecută? În momentul în care am ridicat privirea la auzul vocii tipului care acum se apleca să mă ajute să mă ridic, l-am recunoscut instantaneu.

-Oh! Phi, chiar ești tu! Ce faci la facultatea de inginerie?

-A, am venit doar să las un prieten. Și tu? Ce faci rătăcind pe aici? Nu ai cursuri?

-Păi...De fapt, da, am. Și deja am întârziat. Dar eram concentrat să găsesc clădirea.

-Ce naiba, te-ai rătăcit deja o dată în timpul interviului. La ce oră e cursul tău?

-Heh ... Opt și jumătate.

-Atunci urcă, te duc eu.

-A-aha?

-Am spus, urcă.

-Dar...

-Ei...hai. Mergi sau nu mergi la cursuri?

-Vrei să spui că mă duci acolo?

-Desigur. Facultatea de Arte e pe partea cealaltă. Sau vrei să mergi pe jos?

-Și tu nu ai cursuri?

-Mă duc acolo acum. Și eu studiez Arte. Nu-ți amintești?Corect! Luna trecută, când am venit la interviu, m-am rătăcit plimbându-mă prin facultate, iar acest Phi m-a ajutat să găsesc clădirea și chiar m-a dus în sala de interviuri. Îmi amintesc chiar că el a fost cel care ne-a antrenat pe noi, începătorii, înainte să intrăm. Cum aș fi putut uita?

-Vii sau nu? Dacă nu, plec.

-Stai, Phi! Hai că merg.

-Cel mai bine e așa. Uite, pune-ți casca. Imediat ce mi-am pus casca, m-am urcat pe motorul mare. Șaua era cam îngustă și alunecoasă, așa că m-am lipit de spatele lui.

-Phi, ce faci?

-Ține-te bine, altfel o să cazi. Phi cel chipeș s-a întins și mi-a luat mâinile, punându-le în jurul taliei lui înainte de a gonii ca și cum ar fi fost Fast & Furious 8. Era cât pe ce să cad pe spate și a trebuit să mă agăț strâns de el. În doar câteva minute am ajuns la facultatea mea. Era atât de aproape, de ce n-am mers pe aici de la bun început? În schimb, am mers pe drumul lung, am fost lovit de un șir de ghinioane și acum am și întârziat. Ce altceva o să meargă prost azi? Of...

-Mulțumesc că m-ai dus, Phi.

-Mm. Nicio problemă. Ține minte drumul data viitoare ca să nu te mai rătăcești.

-Da,da. După ce i-am mulțumit chipeșului Phi, am început să merg spre facultate, dar pașii mi s-au oprit când m-a strigat cineva.

-Ochelaristule! Îmi spun din nou „ochelarist”. Și doctorul ăla rece mi-a spus așa. Se pare că tuturor le place să-mi spună „Hei, ochelaristule”. Tot ce am făcut a fost să port ochelari, de ce nu se obosește nimeni să mă întrebe cum mă cheamă și să mă strige cum trebuie? Dar în acest moment, simt că „ochelaristul” a devenit porecla mea.

-Da, Phi? Ce este?

-Casca! Phi cel chipeș a arătat spre capul meu, unde încă stătea casca.

-Oh! Ai dreptate! Am uitat complet să o scot.

-Heh. Ești cam drăguț. Uite, lasă-mă să-ți arăt cum s-o scoți. Apropo, cum te cheamă? M-a întrebat el zâmbind.

-Pe mine?

-Da, evident că pe tine.

-Eu sunt Nu. Și tu, Phi?

-Sunt Chen. Și eu studiez limba engleză, la fel ca tine.

-Ah. Mulțumesc încă o dată, P’Chen. Mă duc acum, trebuie să mă grăbesc la curs.

-La ce etaj ești?

-Ăă... la etajul trei.

-Hai să mergem. Te duc eu. Și eu sunt la etajul trei. Înainte să pot spune ceva, P’Chen m-a luat de gât și m-a tras după el. Am trecut pe lângă iazul cu lotus și ne-am îndreptat spre clădirea academică. Pe drum, oamenii din jurul nostru au început să se uite în direcția noastră, unii zâmbind, alții chiar scoțându-și telefoanele ca să facă poze. Ce naiba se întâmplă? S-a întâmplat asta și mai devreme. Dar nu am fost prea atent. Voiam doar să ajung la curs, chiar dacă deja întârziasem. Mai bine mai târziu decât niciodată, nu?

-Asta e sala? M-a întrebat Phi Chen odată ajunși la etajul trei al clădirii.

-D-da... asta este. M-am bâlbâit eu.

-Bine, atunci plec. Mult noroc. Pe curând! P’Chen a făcut cu mâna și a zâmbit înainte de a pleca după colț. Cum poate cineva să fie atât de frumos și atât de drăguț? Nici nu se compara cu doctorul ăla. Numai gândul la el mă enervează. M-am întors spre ușa clasei, am respirat adânc și am deschis-o încet. În momentul în care am intrat, toți ochii s-au îndreptat spre mine, inclusiv cei ai lectorului, care mi-a aruncat o privire ucigașă. Mi s-a făcut pielea de găină, atât de la aerul condiționat , cât și de la toată atenția primită. Am închis încet ușa în urma mea, am forțat un zâmbet stângaci și am început să merg pe culoarul din mijloc, căutând un loc liber. Dar apoi, picioarele mi-au înghețat. Inima mi-a căzut în stomac.

-Stai așa, elevule! Oprește-te chiar acum! M-am oprit brusc când lectorul a pășit în fața mea. Vocea lui era rece, joasă și răsuna în toată sala. Ochii tuturor erau ațintiți asupra mea.

- Cât crezi că e ceasul acum?

-Ăăă... E... exact ora zece. M-am uitat la ceas și am răspuns cu o voce tremurândă, oferindu-i un zâmbet timid.

-Ora zece. Și la ce oră începe cursul?

-Ăăă... opt și jumătate...am continuat pe același ton bâlbâit.

-Cursul începe la opt și jumătate și veniți la zece. Toată lumea, aplaudați-l pe prietenului vostru de aici. Murmurele s-au răspândit prin sală. Unii studenți au râs amuzați, apoi au urmat aplauzele puternice, dar sarcastice. M-am simțit umilit, voiam să mă micșorez. Toate acestea datorită acelui doctor nenorocit. Nu mai aveam nimic de spus, doar am privit în jos și am schițat un zâmbet rigid.

-Cum te cheamă?

-Narut.

-Și unde crezi că te duci?

-La locul meu.

-Ți-am spus eu că poți sta? Vino aici. Și ce s-a întâmplat cu cămașa ta?

-Ăă... a fost un mic accident. Am mormăit încet, cu capul plecat.

-Prietenul vostru de aici să fie un exemplu pentru toți. De acum înainte, dacă cineva vine la ora mea cu întârziere, chiar și cu o singură secundă, îl voi considera absent. Nu-i voi nota prezența deloc. Dar chiar dacă ajungeți cu întârziere, tot trebuie să stați la curs. Oricine ajunge cu întârziere, dar nu participă, va pierde două puncte. Și dacă ești absent, îți voi scădea trei puncte de fiecare dată. Un cor de gemete și plângeri a răsunat prin sală.

-Liniște! Are cineva vreo problemă cu asta? A întrebat profesorul iritat. O fată drăguță care stătea în față a ridicat mâna.

-Narin, care e problema ta? A întrebat-o lectorul rapid.

-Nu crezi că e cam mult, Ajarm?

-Ei bine, vrei o notă sau nu?

-Da,da... vreau.

-Atunci asta e tot. Mai are cineva vreo problemă ca să pot continua lecția?

-Nu. Nicio problemă. Vocile din sală s-au auzit toate simultan. Cât despre mine... faptul că nu fac în pantaloni, e deja o binecuvântare. Stau atât de aproape de lector și am fiori în tot corpul.

-Și tu, Narut, e prima dată când vii la cursul meu de engleză și ai ajuns deja cu mai bine de o oră întârziere. Nu-ți voi scădea puncte de data asta, deoarece e prima săptămână a semestrului pentru elevii din primul an. Și judecând după hainele tale, nu pare că ai intenționat să întârzii. E bine că nu ești grav rănit. Și, dintr-o dată, vocea profesorului a devenit divină. Se pare că are și o latură umană.

-Mulțumesc foarte mult, Ajarm. I-am aruncat o privire caldă și am zâmbit cu o ușurare sinceră.

Notă : (Ajarm) – Este un titlu respectuos înaintea unui nume sau singur, pentru a te adresa unui profesor, adesea folosit în liceu, universitate sau în contexte profesionale formale, cum ar fi mentori sau instructori. Folosirea lui arată respect, formalitate și recunoașterea experienței. Apoi am înlemnit din nou în momentul în care a spus cuvântul „dar”.

-Dar, data viitoare când vii târziu, îți voi scădea patru puncte din prezență, plus cele două puncte pe care nu le-am scăzut astăzi. Așa că nu mai întârzia la ora mea. Și asta este valabil și pentru toți ceilalți. Cu oricine a venit după ora opt și jumătate astăzi, la fel voi proceda.

-Acum du-te și ia-ți locul. Bine, haideți să ne întoarcem la lecție. Îmi retrag tot ce am spus. Serios, astăzi e ziua mea blestemată. Blestemată cu B mare și fără milă. *⁠♡*