CAPITOLUL 19

Când Armin se trezi și își dădu seama că era întins pe un pat moale și pufos, aproape că sări în sus. Somnolența îi dispăru instantaneu. Ochii lui căprui deschis scanară camera necunoscută, oprindu-se în cele din urmă asupra unui bilet de pe noptieră. Lângă el stătea un ceas nou, un cadou de la proprietarul camerei.

Am plecat la muncă. Micul dejun e în bucătărie.

TD

Mesajul scurt și simplu îl făcu să zâmbească necontrolat. Scrisul era ordonat și familiar, încheiat cu inițialele pe care le recunoștea. Ridică telefonul, intenționând să-l sune și să-i mulțumească, dar după ce așteptă mult timp, apelul rămase fără răspuns. Armin nu insistă. Își puse telefonul deoparte, luă ceasul și se îndreptă spre bucătărie.

Pe masa din sufragerie se afla un mic dejun luxos, clar provenit de la un hotel de înaltă clasă. După ce făcu o poză cu mâncarea, se așeză și mâncă tot. Spălă vasele înainte să se întoarcă în camera lui.

Mâine era prima zi de filmări. Armin petrecu restul zilei repetându-și replicile.
Însă, înainte de asta, trimise poza cu micul dejun și un mesaj scurt către un fan special. În timp ce apăsa pe butonul de trimitere, un zâmbet i se desenă pe buze.

– Mulțumesc pentru cazare și pentru masă. Mă voi întoarce. AM

...

...

În cealaltă parte a orașului, într-o sală mare de conferințe de la ultimul etaj al Crown Enterprises, un conglomerat media multinațional și gigant în industrie, cu numeroase filiale în media și divertisment, „King”, o figură misterioasă care nu apărea niciodată în presă, asculta cu atenție raportul lunar de performanță. Intervenea din când în când cu întrebări scurte, lăsându-l pe prezentator ud leoarcă de emoții. Atmosfera în încăpere era tensionată, în ciuda faptului că executivul nu certa pe nimeni direct. Presiunea care emana de la el era palpabilă.

Chiar și secretarul său, un bărbat, putea simți atmosfera apăsătoare. Intuia că se întâmplase ceva serios în noaptea precedentă. Îl văzu pe șeful său ridicând telefonul; se uită la ecran pentru o vreme, apoi îl trânti pe masă, expresia devenind și mai rece.

„Ceva s-a întâmplat”, gândi secretarul.

Continuă să redacteze rezumatul raportului, dar îl privea din când în când pe bărbatul aflat la capătul mesei.
Se întâmplă din nou – telefonul. Nu avea nevoie să i se spună cine suna; dacă era altcineva, apelul ar fi fost ignorat.

Apelul părea să se fi încheiat demult, și totuși șeful lui ridica și punea jos telefonul în mod repetat, un gest care îl irita pe secretar. Aproape că voia să-i sugereze să sune înapoi, dar, în cele din urmă, șeful său păru că își recăpătase calmul. Când ședința se încheie, ridică din nou telefonul, o expresie ușor criptică apărându-i pe chip – un indiciu de zâmbet, o sclipire de ușurare, dar niciuna complet exprimată. În cele din urmă, vorbi pe un ton scurt:

– Află dacă există cineva pe nume Charlie în jurul lui Armin.

– Domnule? De ce nu îl întrebați direct?

Vocea secretarului se estompă când privirea celuilalt se fixă pe el.

– Da, domnule. Mă ocup imediat.

Secretarul tânăr se scuză și ieși, lăsându-și șeful singur. Închise ușa cu grijă.
„Oamenii sunt ciudați”, reflectă el. „Oricât de capabili ar fi, tot cad pradă iubirii.”
Se hotărî să se concentreze pe slujba lui și pe economii.

A doua zi, Armin se deplasă pe platoul de filmare al filmului „Abyss”, un nou proiect al regizorului Liu. Filmul spune povestea unui om fără adăpost care, pe neașteptate, ajunge să trăiască într-un conac de lux, după ce este invitat acolo de un tânăr savant politicos, proprietarul conacului. Schimbul? Omul fără adăpost trebuie să facă tot ce îi cere tânărul.

Practic, era transformat într-o altă persoană, trăind în acel lux, îndeplinindu-i cererile mici. La început totul părea normal, dar treptat lucrurile se schimbau.
În ziua în care Armin o întâlnește pe logodnica tânărului, se îndrăgostește imediat de ea. După aceea, cererile savantului devin tot mai îndrăznețe.

Armin știa că acest rol era o provocare. În viața lui anterioară, filmul nu fusese foarte popular în țară, dar fusese nominalizat la un premiu internațional la Golden Tulip Film Festival.

Salută echipa în drum spre regizorul Liu, care discuta cu Pawit, actorul principal. Se părea că Pawit filmase deja câteva scene.

– Salut,  spuse Armin.

– Oh, Armin, ai venit la timp. Ar trebui să vă cunoașteți deja. Azi vreau să termin toate scenele din conac cu voi doi. Restul le reluăm mai târziu. Duceți-l pe Armin la garderobă.

– În regulă.

Armin fu condus de echipă. Mai devreme, Pawit îi făcuse cu mâna, dar Armin își amintea cuvintele lui anterioare și îi răspunse doar cu o ușoară înclinare din cap, întorcându-se apoi și plecând, lăsându-l pe actorul pe jumătate străin cu o expresie de tristețe solitară.

De fapt, rolul lui necesita foarte puțin machiaj sau costum. Se schimbă într-o cămașă albă imaculată și pantaloni negri. Fața îi fusese machiată ușor, părând puțin palidă, pentru o scenă ce urma după o ploaie. Așadar, după ce ieși din camera de machiaj, atât el, cât și Pawit erau uzi leoarcă.

– E frig, nu?
Armin își încrucișă brațele dar nu răspunse.

– Îmi pare foarte rău, bine? Nu voiam să spun ce-am spus. Doar că… cineva în hainele alea zdrențăroase  se opri, apoi continuă 

– Haide, Armin. Vom lucra împreună mult timp. Nu o să vorbim?

– Meditez,  răspunse Armin. Ziua era destul de rece și întregul corp îi tremura ca un pui de pasăre. Dinții îi clănțăneau. Armin îl privi fugitiv pe Pawit înainte de a-și întoarce din nou privirea. Pawit slăbise vizibil, dovadă clară a pregătirii pentru acest rol.

– Ah, îmi pare rău. Dar nu mai ești supărat, nu?  Pawit se întoarse, apoi privi din nou.

– ...

– Am văzut clipul tău de audiție. A fost uimitor.

– Pawit, te rog, taci.

– Bine, bine.

Această scenă îi implica intrând împreună în conac. Jira, cel care îl adusese, îi făcea un tur al casei înainte de a-l duce să se spele.

Mulți de pe platou încă se îndoiau de Armin, pentru că nu văzuseră clipul de audiție. În mintea lor, nu era decât un actor frumușel. Însă în momentul în care s-a dat clapeta, postura și expresia i s-au schimbat instant. Dintr-o postură ușor cocoșată, deveni elegantul Jira, stăpânul conacului.

Chiar și Pawit fu surprins. Deși știa că Armin e talentat, văzându-l cu ochii lui fu impresionat. Omul fără adăpost își târșâia picioarele, ghemuit de frig, ochii rătăcindu-i prin conacul grandios cu uimire și teamă, ascultând vocea blândă a stăpânului explicând regulile casei.

Scena era filmată într-un singur cadru; nu era loc de greșeli. Chiar și o eroare mică ar fi cerut o reluare completă.

Pentru Pawit, un actor consacrat, fără replici, nu era o problemă. Dar nimeni nu se aștepta ca regizorul Liu să dea o scenă atât de grea unui debutant ca Armin. Li se părea nebunie.

Totuși, ce se petrecu în fața lor îi obligă să-l reevalueze.

Omul fără adăpost îl urmărea pe Jira dând instrucțiuni menajerei să pregătească apa pentru baie, apoi tresări când acei ochi îl fixară.

– Apropo, nu ți-am întrebat numele.

– Eu?

– Da. – Jira zâmbi cald.

– Numele meu… e Chan.

– Chan, așa?  Jira își mângâie bărbia gânditor.

 – Ce zici de asta? Îți schimb numele. Jira. Cum ți se pare? Sună amuzant, nu?

Omul fără adăpost îl privi năuc pe cel care zâmbea, dar ochii lui aveau o strălucire ciudată, greu de definit.

Însă când regizorul strigă „cut”, bărbatul care cu doar câteva clipe înainte părea impunător, se ghemui imediat de frig, picioarele tremurându-i. Avea disperată nevoie să se schimbe.

– Bine, excelent! Pregătiți următoarea scenă. Dați-le prosoape.  strigă regizorul Liu.

Armin luă un prosop să se înfășoare, Janine aduse imediat un termos cu apă fierbinte, iar Pawit se repezi la colegul său.

– Doamne, nu-mi vine să cred! A fost un cadru lung, două duble! Credeam că o să greșești de câteva ori, dar ai nimerit din prima. Ce făceai înainte, Armin? Am văzut serialul tău, era aproape de neprivit!

– Nu pune sare pe rană,  spuse Armin sec.

– Aha! Vorbești cu mine acum!

El dădu din cap vag, simțind că un Golden Retriever imens se învârtea entuziasmat în jurul lui.

Scena următoare presupunea ca el să-l ducă pe celălalt la baie. Părea simplă, dar detaliile erau multe. Armin privi baia imensă, dominată de o cadă aurie plină cu apă caldă. Un abur ușor se ridica. Oftă încet.

– Și eu aș vrea o baie caldă.

Make-up artista chicoti la priveliștea jalnică, apoi își drese vocea.

– Am văzut asta.
– Ahem, te poți schimba după ce terminăm scena.

Armin se pregăti pentru următoarea scenă, închise ochii și respiră adânc pentru a se concentra. Când îl privi pe partenerul său, acesta îi făcu cu ochiul.

După ce își mai reciti replicile, fostul actor de renume se duse să vorbească cu regizorul.
Regizorul Liu medită o clipă, apoi încuviință.

Clapeta pocni. Proprietarul bogat al conacului îl conduse pe celălalt bărbat pe platou.

– Dă-ți jos hainele.

– Domnule?

Ochii lui Jira căzură asupra căzii, dar omul fără adăpost ezită. Jira trebui să se apropie și să-i scoată cămașa uzată, dezvăluind un trup slab, osos. Jira îl prinse ușor de braț și îl ghidă în cadă.

Conform scenariului, trebuia să se așeze lângă fereastră și să vorbească cu omul pe care tocmai îl adusese. Însă Armin făcu altceva. Îngenunche, luă un burete și începu să-l spele pe bărbatul din cadă.

Pawit, jucând rolul omului fără adăpost, simți un val de surpriză, dar nu se opuse atingerii. Urmă pasiv fiecare mișcare a lui Armin. Privi, fascinat, zâmbetul și chicotul din gâtul lui Armin. Acesta îl săpuni pe braț și îl frecă. Asta era ceva ce celălalt bărbat nu mai făcuse niciodată pentru el, dar nu respinse atingerea.

– Stop!

Filmarea se opri brusc. Amândoi se întoarseră spre voce.

– Pawit, știu că e ușor în afara scenariului, dar ai deviat destul de mult de la caracter.

– Domnule? De ce?

Bărbatul din cadă părea nedumerit

 – Doar am urmat fluxul.

– Dar privirea ta e prea ambiguă. Nu e un film romantic gay. Personajul tău nu are astfel de sentimente față de Jira.

– Dar el pare că…
– Scuze, poate nu mi-am transmis bine emoțiile,  spuse Armin.

– Ai fost excelent, Armin,  spuse regizorul Liu.

 – Înainte de scenă, Armin a venit să-mi vorbească despre acest personaj. Am fost de acord să-l las să se joace cu noile sale jucării, în loc să privească pasiv. Mi s-a părut excelent, și în același timp am realizat cât de greu e să faci publicul să simtă că e doar un stăpân care îmbăiază o păpușă, nu doi bărbați care împărtășesc ceva. Ați înțeles? Bine, am încredere în abilitățile voastre. Mai tragem o dublă.

Regizorul Liu plecă, iar Pawit se întoarse imediat spre Armin.

– Ești cu adevărat extraordinar. Recunosc.

– Nu suficient,  spuse Armin.

 – Altfel am fi trecut de ultima dublă. Ce n-a mers?  Își coborî privirea, gânditor.

– N-ai făcut nimic greșit,  spuse Pawit, închizând ochii și lăsându-se pe spate în cadă.
Fusese aproape complet absorbit de jocul celuilalt. Dacă nu ar fi fost acel gând ciudat care îi fulgerase prin minte atunci...

Nu mai putea continua să joace așa de nepăsător.