Capitolul 16 : Roșu, negru, alb.

 Vă rugăm să vă folosiți discreția atunci când citiți. ⚠ •Violență •Sânge •Cadavru •Organe umane, •Activități ilegale.

 Bărbatul dolofan rânji, trăgând de gulerul de la gâtul lui Loy. Băiatul rămâne tăcut, cu gura închisă, dar observă că bărbatul are o proteză la mâna stângă.

- Nu răspunzi când te întreb. Ești mut? Loy era pe punctul de a fi lovit din nou, dar persoana care l-a răpit a intervenit.

- Păi, i-am dat niște droguri să inhaleze, așa că s-ar putea să nu poată reacționa încă.

- Idioți inutili! Dacă nici măcar nu se poate mișca, ce rost mai are? Bărbatul voinic, care era șeful, se întoarse spre Prime Alpha, care era legat cu lanțuri.

Fă ceva mai bun de data asta. Data trecută au murit doar trei oameni și încă nu am obținut mare lucru.

Chiar dacă era intoxicat, Loy știa că situația nu era deloc bună. A adunat toate puterile pentru a încerca să se târască, dar a fost lovit și rostogolit înapoi la locul de unde pornise.

- Unde crezi că te duci? Du-te și adu niște băutură tare să diluăm puțin drogurile. Cu un ultim suspin, Loy a fost ridicat și forțat să stea jos. Senzația de arsură a alcoolului i-a umplut gura, provocându-i lacrimi și sudoare să-i curgă pe față. Ei nu i-au acordat nicio atenție, râzând din nou de el.

- Cât timp crezi că poate rezista șobolanul ăsta mic? Cine zice un număr mai mic decât zece, să-l pună în coșul roșu. Dacă este mai mare decât zece, să-l pună în coșul albastru. Privind scena, era evident că fusese adus acolo pentru un pariu, pentru a distra acești oameni. Loy văzu petele de sânge și stropii de lichid împrăștiați pe podea și nu voia să se gândească dacă cineva înaintea lui avusese aceeași soartă.

Tânărul a continuat să fie forțat să bea mai mult alcool. Când omul rău care îl ținea a văzut că Loy începea să se opună, i-a dat drumul. Loy, acum beat și drogat, nu era doar speriat, ci simțea și o căldură ciudată în corp. Când s-a uitat în ochii Alfa-lui, și-a dat seama că puterea clasei superioare era copleșitoare, dincolo de ceea ce Loy putea rezista.

- Dați-i drumul, descuiați lanțurile! Grupul de oameni care îl înconjurau strigau în cor. Loy se uită în jur, dar totul era încețoșat, iar urechile îi erau asaltate de zgomotul lanțurilor. Prime Alfa răcni puternic, arătându-și colții ascuțiți, pătați de sânge.

- Dacă nu înțelegi, o să ai de suferit, copil nenorocit. Sezonul de împerechere este aproape.

Când Loy auzi bărbatul bine făcut vorbind în felul acesta, părul i se ridică în cap. Se ridică repede în fața cuștii de fier coborâte din tavan, care îl închidea împreună cu hibridul Alfa care tânjea după esența dulce de Omega a lui Loy. Chiar când persoana cu cuțitul strălucitor se apropie pentru a tăia frânghiile care îi legau mâinile și picioarele lui Loy, acesta nu voia să-și exprime recunoștința. Chiar dacă în curând urma să fie liber, nu avea nicio cale de scăpare. Se uită în sus, spre tavan, unde în sticla oglindită se vedea doar reflexia propriei sale siluete, o reflexie care părea jalnică.

Lanțurile lui Prime Alfa îi fură eliberate de la mâini. Dacă și picioarele îi erau libere, atunci Loy ar fi putut cu siguranță să-și ia rămas bun de la soarta sa mizerabilă.

- Stai nemișcat și o să te distrezi, spuse bărbatul care ținea un baston lung, ridicându-l. Apoi, îndreptă vârful electrificat care trecea prin cușcă și îl electrocută pe Prime Alpha în gât.

Hibridul scutură coada lungă, arătând foarte furios. Și Loy, fiind beat, ce putea să facă? Nu se putea ajuta singur. Și, în timp ce conștiința îi începea să se estompeze, ochii lui căprui zăriră o siluetă albă care apărea deasupra capului său.

Ajutați-mă... Strigă în tăcere în inima sa înainte ca hibridul om-vârcolac să se năpustească asupra lui. Ajutați-mă...

 

În dormitorul lui Don Bertolucci... Santino stătea pe pat, ținând în mână rama pe care Loy o spărsese cu jumătate de oră în urmă. Cioburile de sticlă erau încă împrăștiate pe podea, pentru că nu avea de gând să lase pe nimeni să intre să curețe. Cu ochii sticloși, se uita la fața persoanei din fotografie, încercând să-și amintească sunetul râsului și căldura zâmbetului pe care îl primise odată. Santino știa că aceste amintiri prețioase se estompau încet. Când a văzut rama în mâinile lui Loy, nu s-a gândit la persoana din fotografie, ci la furia pe care o simțea față de Loy. Avea mai multă încredere în el decât în sine însuși, iar Santino nu mai putea suporta asta.

L-a lăsat pe băiat să plece. Nu avea rost. Nu avea timp pentru lucruri fără sens, deoarece tânărul mafiot avea treabă. Trebuia să se ocupe de grupul de oameni care îi atacase iahtul săptămâna trecută. Bărbatul înalt se ridică din pat, puse rama la locul ei, apoi se îndreptă spre baie să facă un duș și să se schimbe. Își schimbă hainele cu un costum gri, peste care își puse un palton negru lung. Își luă bastonul de încredere și își puse o pălărie fedora ciudată, din mătase. Coborând cu liftul la etajul inferior, întâlni un grup de bărbați înarmați până în dinți, care îi arătară imediat respectul cuvenit șefului lor.

În ultimele zile, Santino își însărcinase subordonații să adune informații în liniște. În scurt timp, au descoperit că vinovatul era banda lui Riccardo Muller, mafia care conducea afacerile cu bordeluri din cartierul roșu. Banda aliată furniza în mod constant gazde pentru a satisface poftele bandei lui Don Bertolucci ori de câte ori aveau nevoie să se relaxeze. Era destul de dezamăgit, dar nu surprins.

Cu un an în urmă, un subaltern de rang inferior al lui Riccardo a împușcat unul dintre oamenii lui Santino pe teritoriul său. A fost considerat un act provocator și deschis de agresiune. Santino a trebuit să ia măsuri decisive, ordonând o lecție de răzbunare, însoțită de o despăgubire substanțială de câteva milioane de euro pentru încălcarea acordului. Ca răspuns, Riccardo a angajat asasini pentru a se infiltra pe iahtul său și a elimina pe tânărul mafiot.

- Unde veți aștepta, domnule? A întrebat Lorenzo, șeful echipei pentru această misiune.

- Merg și eu, Banda lui Riccardo este o bandă mică, cu puțin peste 30 de membri. Santino așteaptă de obicei la conac și nu merge personal pe teren, dar în seara aceasta simte sângele fierbând în vene. Vrea să găsească ceva de făcut.

- În prezent, sursele noastre indică faptul că se adună la depozitul numărul 7

Banda lui Riccardo are propriile tradiții unice, un grup ciudat care venerează pe Alfa de rang înalt. Ei capturează indivizi din această clasă și le administrează o poțiune pentru a-i transforma în hibrizi domestici, ca niște creaturi mitice. Apoi, le oferă instrumente de cult pentru satisfacerea poftelor și amuzamentului lor. Santino știe că este ceva sălbatic și deviant, dar nu este ceva în care vrea să se implice, contrar credințelor celorlalte bande. Depozitul numărul 7, punctul de întâlnire al bandei lui Riccardo, este un loc unde membrii se adună pentru a se distra în mod nesăbuit, a juca jocuri de noroc și a asista la lupte disperate pentru supraviețuire care îți lasă inima grea.

Planul atacului era să înconjoare depozitul și să aștepte afară, apoi să profite de momentul potrivit pentru a se infiltra înăuntru. Cu toate acestea, la sosirea la locul țintă, depozitul din mijlocul pădurii, de obicei aglomerat, era straniu de tăcut, contrar așteptărilor. Santino s-a simțit neliniștit și le-a ordonat subalternilor săi să evalueze discret situația, în cazul în care banda lui Riccardo afla de plan și le întindea o ambuscadă. Cu toate acestea, după o scurtă recunoaștere și analizarea imaginilor din satelit, nu s-a găsit nimic suspect. Liderul bandei a luat arma și s-a îndreptat cu precauție spre ușa din față, doar pentru a descoperi cadavrele a doi bărbați zăcând într-o baltă de sânge. Probabil că aceștia erau paznicii.

- Se pare că cineva a ajuns înaintea noastră, nu?

Lorenzo șopti și îl întrebă pe Santino, care îi făcu semn să tacă, înainte de a deschide ușor ușa și de a intra înăuntru. Banda Bertolucci a fost întâmpinată de o priveliște îngrozitoare: sânge, bucăți de corp și organe împrăștiate peste tot. Cadavrul lui Riccardo zăcea întins și împodobit pe o grindă, cu fața sfâșiată până la craniu. În centrul camerei, corpul fără viață al unui bărbat masiv zăcea într-o stare de neimaginat. Era gol, murdar și zdrențuit, cu răni de la bătăi, membrele mutilate și răni provocate de sticlă spartă pe gât. Cu toate acestea, în ciuda haosului, partea inferioară a corpului era încă erectă.

- Se pare că și-a petrecut bine ultimele clipe din viață-

- Lorenzo. Santino își certă subalternul, care vorbea fără încetare, înainte de a folosi degetul mare pentru a deschide pleoapa închisă. De îndată ce văzu ochiul auriu, înțelese.

- Tipul ăsta e un Alfa Prime- Nu văzuse niciodată un Alfa atât de puternic și maiestuos în condiții atât de mizerabile. Dar, judecând după situație, orice s-ar fi întâmplat cu banda lui Riccardo, trebuie să fi fost ceea ce se numea «karma».

- Duceți-vă și căutați supraviețuitori. S-ar putea să mai fie câțiva,

- Da, domnule, Pe măsură ce misiunea de distrugere se transforma într-una de salvare, Santino stătea acolo, gândindu-se ce să facă în continuare. Deodată, auzi un zgomot puternic venind de sub o masă acoperită cu o pânză. Santino trecu pe lângă cadavre, ridicând imediat bastonul pentru a ridica cu el marginea pânzei.

- Nu-mi face rău... te rog. Nu... Sunetul tremurător provenea de la o siluetă mică ghemuită dedesubt. Ambele mâini strângeau un rucsac moale, pătat de sânge. De la cap până în picioare, hainele îi erau rupte și fața îi era acoperită de vânătăi, ca și cum ar fi încercat să uite de silueta mai mare și amenințătoare din fața lui, înainte de a se târî încet pentru a găsi mâna mică, cu pielea sfâșiată, care se agăța strâns de pantalonii tânărului Alfa, tremurând profund din cap până în picioare.

- Domnule... bunule domn... Înainte să apuce să termine, leșină și cade la picioarele celuilalt, nemișcat. Ochii de onix privesc fix gulerul. Pielea mușcată era complet distrusă. Pielea lui era albă, cu tăieturi de la colții ascuțiți, până când sângele a început să curgă în jurul gâtului. El a scos teaca bastonului său. Era pregătit să trimită această mică creatură să se odihnească în pace, pentru că putea ghici ce se întâmplase. Cu toate acestea, când a văzut lacrimile curgând pe ambii obraji, Santino și-a scos ușor haina și a învelit micuța siluetă în brațele sale, aproape de piept.

- Cheamă-l pe Hor, trebuie să mă întorc urgent la conac.